Dar să începem cu începutul: ianuarie.
Anul a început sub semnul abundenței. O familie numeroasă, unde nu mă simțeam doar acceptată, ci iubită ca parte firească dintr-un întreg vesel, viu. Petreceri scăldate în șampanie, vânat, stridii și dulciuri alese, cântec și atâta veselie cât doar în basme am mai întâlnit. Mă simțeam ca o prințesă care în sfârșit și-a găsit castelul. Fusesem salvată din turn. Iar sufletul meu a absorbit însetat din atmosfera asta rarefiată în care viața părea ușoară, imponderabilă, din veselia și viața asta spumoasă, cântând într-un cor de voci vesele și stropite cu alcool. O vreme am crezut sincer că e tot ce mi-aș putea dori. Doar că pentru a întreține narativul de splendoare, eu am renunțat încet-încet la mine.
Martie mă (sur)prinde pe pârtie. Les Deux Alpes. Cu oarece ezitări aleg să merg, îmi fac un cadou, nu renunț la ceva ce îmi doream demult să fac. Reîntâlnesc prieteni vechi, mergem la concerte și petreceri, gătim împreună. Sentimentul că e probabil ultima dată (privind retrospectiv, perfect îndreptățit). Sunt încântată că suntem aici și că ne putem bucura de zăpadă și de coborâri împreună. Cât îmi era de dor!
S-a făcut aprilie. Mai o critică aici, constructivă chipurile, dar nesolicitată în același timp. Mai un pic de dispreț colo... Încât toată bucuria descoperirii mi s-a transformat în autoamăgire și într-o sinucidere lentă a spiritului. Trezirea a fost bruscă și violentă și mi-a fost clar că apele călduțe în care m-am scăldat atâta timp nu-mi aparțineau. Oricât de mult mi-aș fi dorit să cred asta. Momentul în care capul mi s-a lovit de pietriș a fost și momentul în care am realizat că viața pe care o trăiam nu era a mea, mă mințeam. Mi-au trebuit două zile ca să mă pot privi în oglindă și să evaluez dimensiunea dezastrului pe care îl estimasem doar mental. M-am spălat pe mâini fără să ridic ochii. Nu puteam. Mă credeam desfigurată. Nu mă simțeam în stare să accept. Și paradoxal, momentul în care m-am putut totuși privi în oglindă, a fost... copleșitor... pentru că m-am văzut frumoasă, cu adevărat frumoasă și radiind în ciuda ochiului roșu și umflat, în ciuda nenumăratelor semne ce promiteau să devină cicatrici vizibile...
De la accident nu am mai fost dispusă să mă mint sau să mai fac vreun compromis. Așa că am mai stat doar cât a fost nevoie să mă pun cât de cât pe picioare. Mi-am împachetat cărțile și pisica și mi-am văzut de drum, deși știam că singurătatea va fi cu atât mai amară cu cât simțeam că ceea ce pierd e irecuperabil. Prințesa se întoarce de bună voie și nesilită de nimeni în propriul turn. Se închide pe interior și înghite cheia.
Încerc să-mi oblojesc pe cât de bine pot rănile. Sufletești și fizice. Începe un amplu și îndârjit plan de reconstrucție. Încep să iau ore de pilates și îmi fac promisiuni că nu o să mai forțez niciodată limitele fizice. Bineînțeles, nu înainte de a mă înscrie la o cursă de alergare montană pentru care nu eram nicidecum pregătită și în timpul căreia am simțit că am avut conexiune directă cu Ăl-de-sus. Am simțit că m-am abandonat și am lăsat în sfârșit frâiele: facă-se voia Ta... 18 km și cumva simțeam că îmi ajunge, că 3 semi-maratoane sunt suficiente încât să nu mai simt vreodată nevoia unei dureroase exorcizări. Am avut dreptate, au fost de ajuns.
Mai
Printr-un concurs de împrejurări ajung la o lansare de carte. Prezentă este autoarea singurei biografii a lui Kundera, Florence Noiville. Kundera nu a fost un mare fan al scociorâtorilor de intimități și pe bună dreptate. Am găsit evenimentul de neratat. A fost prezentă și traducătoarea: o româncă naturalizată în Franța, măritată și plecată cu greu din România comunistă cu soțul ei francez. Dânsul, profesor universitar și cunoscător al limbii și culturii române. Cuplul ăsta româno-francez a fost pentru mine o rețetă de succes și povestea lor merită cel puțin un roman. N-am să le invadez intimitățile... Am simțit nevoia să mi-i apropii și să nu pierd franceza (câștigată cu eforturi...), să mă hrănesc din povestea lor de dragoste. Au depășit numeroase obstacole pentru că erau convinși că trebuie să fie împreună, indiferent de riscuri. Ascultându-i aveam un ochi care râde pentru reușita care li se citește în priviri după atâția ani și un ochi care își plânge povestea ratată, gesturile ratate. Un ochi care plânge de dorul a ceea ce ar fi putut fi, dar care nu a fost să fie.
Alături de ei, moderând evenimentul, se mai afla cea care atunci era Redactor-șef al editurii, Anca. Pe care mi-am dat seama că o cunosc. Ne-am apropiat foarte repede. Coincidențe mici și dese ne-au cernut poteca întâlnirii dintre suflete. Și fiorii etimologici... Prin ochii ei am putut vedea încă o dată cât de norocoasă sunt în viața pe care o trăiesc, cu lentoarea ei incomparabilă cu vijeliosul și gălăgiosul București. Aveam nevoie de privirea ei proaspătă, de încântarea copilăroasă și de sărbătorirea fiecărui pas, pentru că recunosc, era un moment în care amorțirea mea se împotrivea celebrării vieții. Un moment în care recunoștința m-a lipsit de prezența ei. Încercam, dar era un biet și steril exercițiu mental. Recunoștința. Quelle idée!?!? Cum a spus și bietul Kundera când, într-un stadiu avansat al bolii, găsea scrisul o idee rizibilă. Asta după o viață dedicată scrisului și artei în numeroasele ei forme. Scrisul, ce idee!?!?
Octombrie
Tabără de Tai chi lângă mare. M-am lăsat greu convinsă să particip pentru că aveam, bineînțeles, idei preconcepute... Și dacă m-am lăsat dusă, am participat cu totul, fără să cârtesc, m-am supus programului milităresc. Dacă am învățat ceva din acea săptămână de disciplină și practică asiduă de la răsărit până la apus... a fost că între factorul declanșator al furiei și răspunsul care vine aproape instantaneu se poate infiltra un infim moment de conștientizare, poate o întrebare... de ce sunt eu furioasă de fapt? Moment în care furia se dizolvă automat și lasă cale liberă adevăratei cauze. Devine vizibil ceea ce furia pune în umbră. În cazul meu, în acel moment... senzația că nu sunt înțeleasă. Că sunt singură. Și ea, la rândul ei, doar o senzație. Nu eram singură.
Și nu numai că m-a făcut alt om (sau mai om) această săptămână, am căutat să văd dacă aș putea să continui practica. Mi-am lepădat o parte din mândria care îmi spunea că asta e activitate "de bătrâni". Poate, dar e pentru bătrâni înțelepți. Am și găsit pe cineva cu care am continuat pentru o scurtă perioadă. Dar apoi a venit noiembrie.
Noiembrie
Încep ședințe de terapie unde mi se sugerează să văd Peaceful Warrior. Eu nu doar că văzusem filmul de nenumărate ori, citisem și cartea, de fapt, întreaga serie a autorului. Le divinizam. Și credeam că, doar pentru că sunt familiară cu procesul, l-am și străbătut, că mi-am înfrânt ego-ul... Prostii... Habar nu aveam despre ce vorbeam. Și pentru că eu sunt o ființă concretă, a trebuit să simt pe pielea mea, în carnea mea, paradoxul, umorul și schimbarea ca să le pot înțelege.
Noiembrie 12. Ajung la un grup de encounter care scoate din mine tot ce reușisem eu să ascund, până și de mine. Amorțirea, singurătatea, izolarea... Trăiam doar o pace iluzorie. Și am crezut că simplul fapt că am avut această conștientizare o să fie suficient. Dar timpul nu a mai avut răbdare cu mine. Pentru că pe 13 Noiembrie...
"Remember, Remember, the 13th of November
Gunpowder, Treason and plot."
Îngerul meu păzitor a închis ochii pentru o secundă. Poate că nu i-a făcut plăcere, dar găsea gestul necesar. Recunosc, s-o fi săturat și el de toate încercările mele. Iar eu am căzut. De la un metru, pe o saltea moale. Suficient însă ca piciorul să îmi cedeze. Și să îmi aud vocea urlând de parcă ar fi fost a unui animal sălbatic rănit de moarte.
Ai grijă ce îți dorești.
Mi-am dorit să fiu mângâiată pe păr. Și am fost. În timp ce zăceam imobilă pe saltea și scăldată de fiori reci și dureri îngrozitoare. Am fost ținută de mâini și susținută cu zâmbete largi în a căror eficiență nu mă încredeam, dar care s-au dovedit a fi salvatoare. Calmul a luat locul urletelor. Purtată pe tărgi între ambulanțe, triaje și camere de gardă... în gând mi-a venit iarăși războinicul pașnic. Asta ți-ai dorit, nu? Acum să te văd, războinică pașnică care ești. Ajunsă la camera de gardă, la ortopedie, în ciuda piciorului care era... nelalocul lui de la nivelul genunchiului, starea mea era de un calm absolut. Medicii, complet surprinși:
- Dar nu vă doare?!!? Știm că luxațiile astea sunt extrem de dureroase!
- Am antrenament mental!
Da, viața mi-a jucat un renghi... dar eram hotărâtă să-i arăt că pot să râd mai tare. Și am râs. Inclusiv în timpul operației în care era în joc... păstrarea piciorului sau pierderea lui. Eu întrebam:
- Mi-am câștigat dreptul la morfină?
Anestezistul:
- Nu, îți dau eu ceva fain, fentanil...
Zile mai târziu am înțeles prin ce am trecut. Combinația de calmante, anestezii, adrenalină mi-au alterat percepțiile și amintirile... cât și capacitatea de înțelegere. Imediat după accident eram extrem de prezentă, câteva ore mai târziu începusem să înregistrez faptic ce se întâmpla dar nu înțelegeam ideea de ansamblu, nu puteam corela informațiile, ca un analfabet funcțional. Nu înțelegeam care era miza. Nu înțelegeam surescitarea medicilor... conflictele dintre ei. Dar simțeam o prezență fermă lângă mine. Din tot brouhaha-ul, era singura voce pe care o auzeam clar. Prezența pe care nu pot să spun decât că am avut un noroc nemaivăzut să o am lângă mine... Medic ortoped cu experiență al spitalului Județean de Urgență Brașov și care a fost chemată, date fiind raritatea și gravitatea accidentării, singura care a realizat că accidentarea mea nu era doar de natură ortopedică ci și vasculară... Mulțumită dânsei eu am acum un picior pe care să îl recuperez. Am dureri reale, nu dureri fantomă.
Mi-am dorit să-mi fie mângâiate degetele de la picioare. Deja nu știu câte perechi de mâini au trecut peste piciorul meu, verificându-i pulsul și, deci, vitalitatea, dreptul la viață. Medici, rezidenți, asistente, studenți la medicină...
Mi-am dorit să simt viața din plin... am simțit-o cum trece prin mine ca și când s-a dat drumul unui baraj și sângele a umplut dureros toate cotloanele.
Mi-am dorit o pauză... am primit-o.
Mi-am dorit să îmi simt mai bine corpul. S-au rupt zăgazurile și simțeam totul. Atât de acut, de parcă m-aș fi trezit dintr-un somn adânc, comatos, atât de adânc ca liniștea de dinaintea facerii lumii. Simțeam că sunt în viață pentru prima dată. Că m-am întâlnit cu mine, cea de la începuturi, cea care a deschis ochii pentru prima oară pe acest pământ. Lumină pură...
Înainte, simțeam că invitația mea pentru marea petrecere a vieții s-a rătăcit pe drum. M-am simțit uitată și inutilă. Dar mi s-a arătat cât contez, că izolarea mea era iluzorie... că străini luptă cu toate forțele pentru mine, ca și când aș fi copilul lor. Lumea nu mai e un loc amenințător în care nu mă pot baza decât pe mine.
Familia mea m-a susținut călduros și fără să îmi aducă presiune suplimentară. Nu m-am simțit în stare să îi anunț decât după două zile, după ce am ieșit de la terapie intensivă și eram oarecum stabilă. Am vrut să îi protejez, pe cât se putea. Deși cumva ei știau deja, au simțit că se întâmplase ceva, deși eu nu am dat niciun semn. Mi-am simțit prietenii mai aproape decât oricând și le-am descoperit profunzimi nebănuite. Aproape că m-am rușinat pentru că m-am simțit vreodată singură, pentru că nu eram, nu cu adevărat. Prietenii care s-au bucurat cu tot sufletul pentru fiecare mică izbândă, ca și când ar fi fost a lor. Care m-au vizitat la terapie intensivă. Care s-au îngrijit nu doar să nu îmi lipsească nimic material (adus în pungi cu Veșnica Pomenire... Prematur, le-am spus.), cât și să nu mă lipsească de prezența lor în niciuna din zilele grele de internare. Și de umorul lor nebunesc.
- Auzi, dar nu puteai să iei și tu calea luptătorului pașnic ca o metaforă? Chiar trebuia să îți rupi și tu piciorul?
- Pas de second degré!
Au mai fost și cărțile, florile, plușurile, dulciurile cu care m-au înconjurat. Nu degeaba "colega" de salon de 80 și de ani mă striga cu apelativul semi-disprețuitor "prințesă". Prințesa și piciorul de sticlă. Am fost tratată ca atare.
Timpul în loc... Timpul pe care l-am petrecut țintuită în paturi de spital a fost, totuși, prolific. Simt că m-a redeschis creativității... Nu mă puteam mișca, dar cine spune că nu puteam dansa? Așa că am început să fac animații. La început cu plușurile pe care le primeam, mai apoi din ce în ce mai elaborate. Le recunosc acum nu doar meritul de a servi drept cale de exprimare... Ci și un mod subtil de a îmi menține pe linia de plutire echilibrul mental. Un mod de a comunica aventurile sufletului meu, dar într-un mod discret, criptic.
Am documentat în scris fiecare zi cu îngrijorările și bucuriile ei. Și am avut timp să mă uit bine la mine, să mă uit la ce e cu adevărat în interiorul meu. Pentru că mă săturasem să mai prospectez. Recunosc, am catalogat destui monștri. Nu mă mai simțeam capabilă să mai fac față la orice aș mai fi descoperit acolo, în interior... Mă așteptam la ce era mai rău. Și am avut marea surpriză să aflu că sufletul nu joacă după regulile mentale, natura lui e neschimbată indiferent de balastul acumulat în minte. Ce am văzut în acele zile a fost... îmi e și greu să pun în cuvinte, a fost lumină pură, bucurie și iubire absolută. Atotcuprinzătoare. Și poate că era o surpriză să vezi pe cineva atât de avariat să fie atât de luminos. Dar mie mi se pare firesc. Nu, nu e de la fentanil.
Acum... Mi-e greu să-mi recunosc statutul de om în convalescență. Grimasa celor care aud ce am pățit e universală. Se dau înapoi instinctiv și își bagă capul între umeri. Ca pentru a se feri să fie secerați și ei. Cineva mă întreabă dacă nu cumva mă măgulește să fiu compătimită? Pe lângă faptul că structura mea e incapabilă de a primi compasiunea, mai degrabă mă simt anulată. Când te văd mergând în cârje, oamenii își feresc privirea. Cum să nu mai exiști în doi pași simpli? O pereche de cârje și chestiunea e rezolvată! De parcă un picior beteag ar fi contagios. Privitul dăunează grav sănătății privitorului. Parcă mi-e dor să exist și în ochii trecătorilor. Recunosc, îmi e dor de ocheadele fugitive admirative. Am un picior rănit dar mândria intactă. Curios, după atâtea săptămâni de spitale și de limitări de tot felul. Aș fi crezut că ego-ul meu a fost nivelat și pentru o vreme, a fost.
Plosca ca portal către evoluție
Pampers-ul - disoluția ego-ului
Catering-ul de spital purificare prin aport caloric redus.
2024 a fost un an în care mi-am dorit să îmi simt mai bine corpul. L-am simțit. Corpul meu a urlat. Poate că 6 luni de concediu medical o să poată vindeca ce o luna de Tenerife nu ar fi putut. Pe de o parte a funcționat. Aparent, ruperea gravă a unui picior poate funcționa ca remediu neașteptat pentru fioroasele crize de fiere. Au dispărut ca prin minune. Nu e o soluție pe care să o recomand, totuși. S-a dovedit o soluție eficientă și pentru angoasa existențială. Nu mai simți nimic, ești mort pe dinăuntru și simți că faci umbră pământului degeaba? Break a leg! That will fix it! Rezultatul e garantat.
A fost un an plin de:
Paradox. Mulțumesc pentru durere.
Umor. Dezarmant, cum numai un salon ortopedic poate avea.
Schimbare. Viața mea nu va mai fi niciodată la fel. Și îi sunt recunoscătoare. Da, chiar și cu toată suferința cu care a venit la pachet.
Nimic din ceea ce mi-am dorit nu a rămas neîmplinit, dar s-a împlinit mereu în forme nebănuite, neașteptate. Sper că undeva... Socrate mă privește și râde împreună cu mine de data asta (și nu doar de mine...) de cum mi-am însușit lecțiile pe care a tot încercat El să mi le demonstreze... pe viu. Rămân, totuși, vie, conectată. Simt că sunt valoroasă și protejată. Simt cât de prețios e totul în mine, de la degetele de la picioare până la vârful capului, mângâiate sau nu.
Am început 2025 cu dreptul. Cu dreptul înainte. Dar să-i las lui 2025 ce e al lui 2025. Să îl trăim până atunci, din plin.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)