Odată ajuns în echipa Scena.ro, am reușit să intru în legătură cu oameni de teatru pe care îi văzusem online și cu care mi-aș fi dorit să pot sta de vorbă (Georg Kasch - critic de teatru în Berlin, membru câțiva ani la rând al juriului de selecție al Berliner Theatertreffen și redactor la nachtkritik.de, sau Julia Wieninger, actriță la Deutsches Schauspielhaus Hamburg, pe care o văzusem în câteva spectacole transmise pe internet și care m-a fascinat de la prima intrare în scenă). Ne-am întâlnit pe Zoom și am fost fermecat de deschiderea pe care au arătat-o, de profesionalismul, dar și de relaxarea lor totală (sigur, încântarea mea a fost cu atât mai mare, cu cât, luând aceste interviuri, îmi puteam exersa și limba germană). A urmat apoi discuția cu Jens Hillje, dramaturg de scenă aflat în prezent la Berlin (și care a stat o bună perioadă de timp, pe nedrept, în umbra lui Ostermeier), de care am dat foarte greu, dar care s-a dovedit, la rândul lui, un interlocutor carismatic și cu mare chef de vorbă (am fost ulterior cu atât mai încântat cu cât am aflat că discuția noastră e recomandată spre lectură și aprofundare studenților de la Teatrologie de la Universitatea de Arte din Târgu Mureș). Colaborarea cu Scena.ro continuă și anul acesta și sper ca și următoarele interviuri și articole (orientate în special asupra unor volume de și despre teatru care mi se par relevante și pentru ceea ce se întâmplă la noi și care, netraduse fiind, sper că vor avea, la un moment dat și ediții în limba română) să stârnească interes.
Anul meu 2024 a fost marcat, din păcate, și de dispariția regizorului Gavril Cadariu, cu care am avut șansa de a colabora ca traducător al unor spectacole montate de el sau care s-au jucat la teatrul al cărui director era - Teatrul Ariel din Târgu Mureș. Am crezut - și cred în continuare - că este unul dintre cei mai subestimați regizori de la noi. Spectacolele lui curate, bine articulate, îl plasau mai degrabă în zona teatrului de limbă germană, ceea ce îmi amintește și de mica glumă pe care am făcut-o la un moment dat în legătură cu numele lui de familie: pe când repeta un spectacol lectură împreună cu Diana Avrămuț, Cătălina Mustață și Nicolae Cristache, pe un text de Brian Dykstra, la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, am avut revelația că numele lui, Cadariu, ar fi în limba maghiară Kádár (Gabi Cadariu era bilingv, după cum se știe), ceea ce în română s-ar traduce prin "dogar", iar în germană ar rezulta "Fassbinder" (la momentul respectiv, Cătălina Mustață, a zis, amuzată, că trebuie neapărat să își treacă în CV faptul că a lucrat cu Fassbinder). Se pare că poanta a prins și s-a rostogolit mai departe, pentru că am reauzit-o de curând. Dincolo de orice glumă, însă, plecarea lui subită dintre noi, a lăsat un mare vid în urmă, inclusiv pentru cei care l-au cunoscut mai puțin (printre care mă număr și eu), dar care au reușit să vadă în el un om fundamental bun și un profesionist desăvârșit.
În a doua jumătate a anului am reușit să ajung câteva zile și la TIFF, unde am văzut niște filme care mi-au rămas bine întipărite în minte, și mă gândesc în primul rând la Limonov, prezentat drept filmul-surpriză al festivalului, The Kitchen / La cocina, după un text al lui Arnold Wesker sau May / December, în care am revăzut-o pe una dintre actrițele mele preferate, Julianne Moore. Pe de altă parte, am văzut tot acolo și Clasat, un film românesc excelent, însă total neglijat de distribuitori, și Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii (da, nu reușisem să îl văd până atunci, tot din motive de prezență sporadică în sălile de cinema).
În toamnă, mai exact la începutul lui noiembrie, m-am reîntors la Cluj pentru minunatul eveniment organizat de Asociația Română a Traducătorilor Literari, și anume Caravana Artlit - TrAducem împreună, care a circulat prin mai multe orașe mari din țară și a organizat întâlniri între traducători și cititori, dându-le acestora din urmă nu doar posibilitatea să îi vadă la față pe cei care le intermediază întâlnirile cu cărți scrise în alte limbi decât română, ci și să îi privească pe viu la treabă, să le audă nelămuririle sau îndoielile la lucrul cu textul și astfel să înțeleagă puțin mai bine ce presupune traducerea literară. Pentru Caravană, eu am pregătit un text nou, din dramaturgia germană, text pe care mă gândesc să îl lansez la apă, că nu se știe niciodată cui atrage atenția. E vorba de zwei herren von real madrid / doi domni de la real madrid (da, scris așa, numai cu litere mici) de Leo Meier, tânăr dramaturg și actor german. E o poveste care are de toate: o relație de amor între doi fotbaliști, o pâine cu banane care face victime, o preoteasă foarte originală căreia îi plac glumele deșănțate spuse la înmormântări pentru a destinde atmosfera, jocuri de societate care îl includ pe Joseph Beuys și confidențe care îl includ pe Kurt Cobain, o conferință de presă la care participă Sergio Ramos, cântecul Killing Me Softly și un balaur care trebuie adăpat, ca să nu leșine de sete. Fragmentul prezentat în traducere pentru evenimentul Artlit a fost discutat și cu alți colegi traducători din Cluj, în cadrul unui atelier cu public. Traducerile noastre, ale participanților la Caravană din toate orașele prin care ea s-a plimbat, au fost mai apoi adunate, cu adnotări cu tot, într-un caiet electronic de lucru, în care, cine e curios, poate vedea foarte clar ce ne trece prin cap atunci când traducem și ce rămâne pe hârtie din tot ceea ce ne-a trecut prin cap în timpul lucrului. (Caietul respectiv se poate descărca gratuit de aici: TrAducem împreună.Caravana ARTLIT / Caiet de lucru | Asociația Română a Traducătorilor Literari - ARTLIT).
Exact în același timp cu evenimentul Artlit, m-am întâlnit la Cluj și cu fosta mea colegă de bancă din liceu, care acum trăiește în California, și pe care nu am mai văzut-o de vreo douăzeci de ani. De fapt, după patru ani de stat în aceeași bancă în liceu, am intrat amândoi în același timp la Cluj, la Filologie, eu la engleză-germană, ea la germană-engleză, și am avut timp să ne consolidăm prietenia. Acum Ioana Unk e scriitoare și tocmai și-a lansat primul roman, Sindromul picioarelor neliniștite, în care am avut marea surpriză să mă descopăr ca personaj, fapt confirmat chiar de autoare. Bine, sunt un personaj episodic, dar sunt acolo. Dincolo de asta, însă, am avut câteva zile la dispoziție să punem țara la cale și să recuperăm cei douăzeci de ani (care ne-au părut ca douăzeci de minute), tocmai în orașul studenției noastre. Și tot în aceeași perioadă (ce zile pline!) am văzut și niște spectacole de teatru, pe care le-am uitat instantaneu - în afară de unul singur, Jurnal de România. Timișoara de Carmen Lidia Vidu, produs de Teatrul German de Stat din Timișoara - nu mai fac cronică de teatru, așa e, dar pot spune că spectacolul ăsta m-a uns pe suflet.
În rest, luna noiembrie s-a încheiat cu majoratul fiului meu, care a împlinit optsprezece ani exact în 24, și am constatat cu această ocazie că e și un votant conștiincios, informat și cu capul pe umeri.
N-aș vrea să închei fără să menționez și două cărți apărute în anul despre care povestim și care mi se par extrem de importante (pe lângă faptul că sunt și extrem de captivante): Damen Vals de Miruna Runcan și Actorul ca minerul de Iulia Popovici. Aș mai adăuga aici Ciulei și spectrul tatălui de Anca Hațiegan și Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie de Andrei Gorzo, pe care nu am apucat până acum să le citesc, dar cărora le vine rândul foarte, foarte curând. În rest, sărbătorile de iarnă mi le-am petrecut cu romanul Ioanei (pe care l-am pomenit mai sus) și cu reeditările povestirilor lui I.D. Sîrbu. Aș mai menționa și Vaterländer, cel mai recent roman al lui Sabin Țambrea, netradus (încă) la noi, în care celebrul actor german își povestește viața, având ca punct de pornire plecarea familiei din Târgu Mureș în Germania, în anii optzeci (târgumureșeanul care sunt se plimbă prin roman ca pe străzile propriului oraș, recunoscând străzi, cartiere sau pur și simplu aducându-și aminte de atmosfera de după momentul 1989, cu tot cu conflictele aferente), și continuând cu noua viață de peste hotare, începută cu foarte puțin timp înainte de căderea comunismului. Dar pentru că tot am pomenit majoratul și votatul cu capul pe umeri, aș adăuga aici și cartea Alinei Pavelescu, Revoluția din 1989 povestită celor care n-au trăit-o, scrisă special pentru adolescenți, dar numai bună de citit pentru oricine, de orice vârstă.
Și, dacă ar fi să menționez și un spectacol de teatru care mi-a rămas bine înfipt în minte, aș spune cât ai clipi Laios de Roland Schimmelpfenning, în regia lui Karin Beier, de la Deutsches Schauspielhaus Hamburg, văzut online (de vreo patru ori, dacă nu mai mult), un one-woman-show cu extraordinara Lina Beckmann, o actriță care aici se depășește pe sine.
Cam ăsta e, pe scurt, anul meu 2024 care, iată, încape pe două pagini și jumătate de document word.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)