Să ne plimbăm, să umblăm. La sfîrșit de săptămînă, prin peticele de natură, de spațiu verde pe care încă ni le mai rezervă, tot mai zgîrcit, cu țîrîita, orașele României, în frunte (dar într-un clasament al lucrurilor pe dos, cu capul în jos) cu Bucureștiul. Dar și zi de zi.
De ce? Simplu și provocator, brutal de simplu spus: pentru a merge, pentru a merge cu și pe picioarele proprii. Pur și simplu. Pentru că lucrul cel mai banal, cel mai natural pentru ființele vii mobile, deci și pentru om, este deplasarea, mișcarea, deci mersul. Numai că deplasarea a fost disociată încet-încet, dar radical, tocmai de mers, astfel încît mersul pe jos, cu și pe picioarele proprii, biped, adică drept și autonom, liber, a devenit, în spațiul urban în special românesc, o raritate. Noi nu mai mergem. Și poate de aceea multe lucruri nu merg. Românii se deplasează tot mai mult, dar merg tot mai puțin. Mersul a devenit, dintr-o activitate curentă, naturală, firească, imediată, o raritate de weekend.
Dar, pe de altă parte, chiar dacă am vrea să mergem, nu am prea avea pe unde, căci nu putem merge doar ca să ne plimbăm, dar ca să mergem utilitar, ar trebui ca orașul să fie croit pentru mers. Or, nu este. Orașul a fost deturnat și este, astăzi, croit (îmi place ideea de urbanism, de design urban ca act de croire, de croitorie, de haute couture de zi cu zi), orașul este, astăzi, croit, nu pentru mers, ci pentru deplasarea motorizată, adică pentru non-mers, pentru anti-mers, pentru sedentarism generalizat. Din păcate. Pentru că mersul ajută atît la sănătatea corpului, cît și la sănătatea minții. Mersul ajută la a gîndi, la o gîndire sănătoasă. Cu cît mergem mai puțin, cu atît gîndim mai puțin și mai puțin sănătos.
Atît.
De ce? Simplu și provocator, brutal de simplu spus: pentru a merge, pentru a merge cu și pe picioarele proprii. Pur și simplu. Pentru că lucrul cel mai banal, cel mai natural pentru ființele vii mobile, deci și pentru om, este deplasarea, mișcarea, deci mersul. Numai că deplasarea a fost disociată încet-încet, dar radical, tocmai de mers, astfel încît mersul pe jos, cu și pe picioarele proprii, biped, adică drept și autonom, liber, a devenit, în spațiul urban în special românesc, o raritate. Noi nu mai mergem. Și poate de aceea multe lucruri nu merg. Românii se deplasează tot mai mult, dar merg tot mai puțin. Mersul a devenit, dintr-o activitate curentă, naturală, firească, imediată, o raritate de weekend.
Dar, pe de altă parte, chiar dacă am vrea să mergem, nu am prea avea pe unde, căci nu putem merge doar ca să ne plimbăm, dar ca să mergem utilitar, ar trebui ca orașul să fie croit pentru mers. Or, nu este. Orașul a fost deturnat și este, astăzi, croit (îmi place ideea de urbanism, de design urban ca act de croire, de croitorie, de haute couture de zi cu zi), orașul este, astăzi, croit, nu pentru mers, ci pentru deplasarea motorizată, adică pentru non-mers, pentru anti-mers, pentru sedentarism generalizat. Din păcate. Pentru că mersul ajută atît la sănătatea corpului, cît și la sănătatea minții. Mersul ajută la a gîndi, la o gîndire sănătoasă. Cu cît mergem mai puțin, cu atît gîndim mai puțin și mai puțin sănătos.
Atît.