Am început Călătoria lui Walter Benjamin, de Jay Parini (traducere de Irina Horea, Humanitas Fiction, 2023), într-o călătorie cu trenul (București-Constanța) (trenul, drumul dau timp) din septembrie 2023, și de atunci o (îl, le: călătoria, romanul, povestea) lăsasem în aer, întreruptă.e parcă magic: să nu se termine (așa cum s-a.u terminat), să nu ajungă la capăt (cum nici n-a.u ajuns: destinul lui Walter Benjamin a rămas el însuși în aer - în cer (a/c); neterminat fiind, a devenit nesfîrșit). Am rămas, împreună cu W. B., pe drum. Un drum al salvării imposibile deci, și ea infinită. O întreagă, deja, istorie. O rătăcire.
Din decembrie 2024 încoace, adică de la teribilul cutremur electoral devenit memento, simptom clinic european prin care Europa a putut, clinic-experimental, vedea ce i s-ar putea întîmpla dacă, în toate sensurile și la toate nivelurile, nu își înarmează democrația, cutremur în care, din neglijență, complezență și complicitate cu neantul fosil, coroziv, ne-am trezit invadați de stafii vii, - din decembrie 2024, așadar, sînt obsedat de destinul (sfîrșitul fără sfîrșit) al lui Walter Benjamin, așa, cel puțin, cum reiese el din acest roman, amestec diafan-exploziv și picaresc de nonșalanță, fatalism și mistică a evenimentului ("lene" și inspirație).
Simțindu-mă tot mai mult îmbarcat, cu forța, busculat de istoria revenită și revenantă (altfel spus, spectrală, fantomatică) în destinul (de) intelectual al lui Walter Benjamin, țineam neapărat să reiau romanul, călătoria, povestea, și, într-un fel, dar în multe sensuri, să îl.le termin: să găsesc în mine o soluție, sau poate mai precis o cale. Dacă tot se repetă istoria, hai să nu mai repetăm și povestea. De frică și cu obidă, de oftică, mă simt responsabil pentru W. B.: simt că trebuie să încerc să ne salvăm, să ieșim din aporia impusă de istorie, să găsim calea pentru ca drumul să nu se sfîrșească (= să ajungă).
Astfel încît, de cîteva zile, am reluat romanul. Dar nu mă grăbesc să îl termin. Plutesc pe el. În această istorie a noastră, sînt obsedat de W. B., sînt împreună cu el, mă identific pasiv (sînt identificat de împrejurări) cu el - și încerc să mă identific activ. Cum?
Începînd de pildă cu o întrebare: chiar atît de pasiv să fi fost W. B.? Chiar nu a făcut el tot ce trebuia și tot ce ar fi trebuit ca să se salveze? Nu este el oare nu doar autorul, ci și complicele propriei morți? Iar aceasta nu era deja o uneltire, un complot, o intrigă? Împotriva istoriei din istorie? (Întrerupere mesianică.)
Simțind că numai un miracol l-ar putea salva, că oricum salvarea în acea lume (pe cale de a reveni, spectral, astăzi) nu însemna mare lucru, W. B. a lucrat la propria "pasivitate", s-a abandonat lumii, s-a "obiectivat" destinal, și-a creat calea spre propria pierdere, părînd că doar plutește pe apele învolburate (cum altfel: ponciful, cum spune Deleuze, este deja în pagină, este pagina, pagina pe care scriem nu este albă, ci, dimpotrivă, deja scrisă - bătătorită cu locuri comune cu care trebuie, deci, să ne luptăm: a scrie împotriva paginii care vrea să ne albească, să ne netezească, să ne anonimizeze scrisul) ale istoriei, lăsîndu-se în voia lor, dar știind foarte bine și că dacă s-ar salva ar fi fără scăpare, în acea lume, a lucrat, cum spunem (atît și așa pot spune, sînt în stare să spun acum), la propria pasivitate, și-a "înscenat" destinul, a complotat destinal cu istoria împotriva istoriei, atrăgînd-o la rîndul lui în capcana propriei morți, nelăsîndu-se ucis de istorie, dar făcînd istoria răspunzătoare și de propria moarte, adăugîndu-și propria moarte, cu mîinile lui, pe răbojul asasinilor. În lipsa de orizont a soluției finale, propria soluție fără scăpare din aporie. A încercat să fie autorul propriei situații, să "acteze" obiectivitatea, istoria. Etc. Disperatul calm. Șiret.
Ce voiam însă să spun începînd aceste rînduri era altceva, ceva despre "scrisul viitorului" și "comunicarea de junglă". Rămîne pe altădată.
(Am de citit despre manifestațiile de la Istanbul și, în general, despre apărarea democrației. Numai despre asta e vorba astăzi în lume: despre apărarea democrației ca șansă a democrației. Pare redundant și banal, un poncif, dar democrația este singura șansă a democrației, singura posibilitate de a o ameliora, de a o construi. Încet, greu, deconstructiv, adică anti-distructiv.)
Din decembrie 2024 încoace, adică de la teribilul cutremur electoral devenit memento, simptom clinic european prin care Europa a putut, clinic-experimental, vedea ce i s-ar putea întîmpla dacă, în toate sensurile și la toate nivelurile, nu își înarmează democrația, cutremur în care, din neglijență, complezență și complicitate cu neantul fosil, coroziv, ne-am trezit invadați de stafii vii, - din decembrie 2024, așadar, sînt obsedat de destinul (sfîrșitul fără sfîrșit) al lui Walter Benjamin, așa, cel puțin, cum reiese el din acest roman, amestec diafan-exploziv și picaresc de nonșalanță, fatalism și mistică a evenimentului ("lene" și inspirație).
Simțindu-mă tot mai mult îmbarcat, cu forța, busculat de istoria revenită și revenantă (altfel spus, spectrală, fantomatică) în destinul (de) intelectual al lui Walter Benjamin, țineam neapărat să reiau romanul, călătoria, povestea, și, într-un fel, dar în multe sensuri, să îl.le termin: să găsesc în mine o soluție, sau poate mai precis o cale. Dacă tot se repetă istoria, hai să nu mai repetăm și povestea. De frică și cu obidă, de oftică, mă simt responsabil pentru W. B.: simt că trebuie să încerc să ne salvăm, să ieșim din aporia impusă de istorie, să găsim calea pentru ca drumul să nu se sfîrșească (= să ajungă).
Astfel încît, de cîteva zile, am reluat romanul. Dar nu mă grăbesc să îl termin. Plutesc pe el. În această istorie a noastră, sînt obsedat de W. B., sînt împreună cu el, mă identific pasiv (sînt identificat de împrejurări) cu el - și încerc să mă identific activ. Cum?
Începînd de pildă cu o întrebare: chiar atît de pasiv să fi fost W. B.? Chiar nu a făcut el tot ce trebuia și tot ce ar fi trebuit ca să se salveze? Nu este el oare nu doar autorul, ci și complicele propriei morți? Iar aceasta nu era deja o uneltire, un complot, o intrigă? Împotriva istoriei din istorie? (Întrerupere mesianică.)
Simțind că numai un miracol l-ar putea salva, că oricum salvarea în acea lume (pe cale de a reveni, spectral, astăzi) nu însemna mare lucru, W. B. a lucrat la propria "pasivitate", s-a abandonat lumii, s-a "obiectivat" destinal, și-a creat calea spre propria pierdere, părînd că doar plutește pe apele învolburate (cum altfel: ponciful, cum spune Deleuze, este deja în pagină, este pagina, pagina pe care scriem nu este albă, ci, dimpotrivă, deja scrisă - bătătorită cu locuri comune cu care trebuie, deci, să ne luptăm: a scrie împotriva paginii care vrea să ne albească, să ne netezească, să ne anonimizeze scrisul) ale istoriei, lăsîndu-se în voia lor, dar știind foarte bine și că dacă s-ar salva ar fi fără scăpare, în acea lume, a lucrat, cum spunem (atît și așa pot spune, sînt în stare să spun acum), la propria pasivitate, și-a "înscenat" destinul, a complotat destinal cu istoria împotriva istoriei, atrăgînd-o la rîndul lui în capcana propriei morți, nelăsîndu-se ucis de istorie, dar făcînd istoria răspunzătoare și de propria moarte, adăugîndu-și propria moarte, cu mîinile lui, pe răbojul asasinilor. În lipsa de orizont a soluției finale, propria soluție fără scăpare din aporie. A încercat să fie autorul propriei situații, să "acteze" obiectivitatea, istoria. Etc. Disperatul calm. Șiret.
Ce voiam însă să spun începînd aceste rînduri era altceva, ceva despre "scrisul viitorului" și "comunicarea de junglă". Rămîne pe altădată.
(Am de citit despre manifestațiile de la Istanbul și, în general, despre apărarea democrației. Numai despre asta e vorba astăzi în lume: despre apărarea democrației ca șansă a democrației. Pare redundant și banal, un poncif, dar democrația este singura șansă a democrației, singura posibilitate de a o ameliora, de a o construi. Încet, greu, deconstructiv, adică anti-distructiv.)