O problematică, novatoare, în același timp filosofică și inginerească, aceea a așa-numitului oraș permeabil - o adevărată schimbare de paradigmă și o adevărată revoluție de mentalitate.
Oraș permeabil, oraș poros, oraș-burete. De ce? În ce sens. În sensul că, pentru a face față schimbărilor climatice și pronunțatei "extremizări" nu numai a politicii, ci și a vremii însenși (dar care nu sînt deloc aleatoriu sau circumstanțial legate, dimpotrivă, vezi mai jos), pe lîngă vegetalizare, orașele noastre trebuie, în același sens, dez-etanșeizate, adică nu numai de-betonate, ci și dez-asfaltizate (adică nu doar, simplu și barbar, dez-asfaltate la primul nivel, ci altfel concepute, fără nicio legătură cu asfaltul).
Este vorba, simplu spus, de un alt management al apelor, în special pluviale, care devin tot mai "fluviale", altfel spus, catastrofale, atît pentru a fi drenate, a se scurge mai ușor, a nu colmata, adică a nu inunda orașele, cît și pentru a permite irigarea naturală a solurilor și refacerea pînzei freatice.
Și mai este, așadar, vorba de o adevărată revoluție a materialelor, permeabile deci, menite să înlocuiască blocantul, hiper-etanșeizantul asfalt, care în plus reține și dă înapoi căldura, făcînd ca spațiul urban să devină, să fi devenit deja irespirabil, atît în condițiile vechilor, istorice orașe de de tip european, cît și în acela al noilor orașe, marcate de "dezvoltarea imobiliară" împotriva naturii.
Iar dacă spuneam că ideea de permeabilizare reprezintă nu doar o blîndă, precis, ingenios inginerească revoluție materială, ci și una filosofică, este pentru că ideea de permeabilitate și de porozitate se opune ideii, atît de înrădăcinate, de etanșeitate, de separație, de izolare, de fobie față de Celălalt și de Altul în general. Adică ideii de individ hiper-individualist separat de societate, de spațiu privat separat, rupt de spațiul public - și așa mai departe.
Omul caută mai presus de orice să se izoleze, și atunci se înconjoară cu ziduri cît mai înalte și cît mai etanșe la toate nivelurile: nu numai individual, ci și comunitar și social, sub formă de granițe teritoriale pe care le visează ca ziduri (niște ziduri care, însă, nu edifică nicio casă, ci dărîmă însăși ideea de casă), și nu doar pe orizontală, ci și pe verticală, asfaltînd totul, turnînd șape de plumb-asfalt peste tot, dar și cosmologic: cer-pămînt, iad-rai, și așa mai departe. Ierarhie, adică separație: cosmică, socială, intimă.
Omului îi place să separe și să despartă, să izoleze, are mania etanșeizării, adică a întreruperii circulațiilor, în care vede doar pericole; invazii, epidemii, contaminări. Omul este cea mai fobică ființă existentă. Vrea să dispună de totul, dar să nu se atingă de nimic.
Și uite așa ajunge să sucombe sufocat și inundat de propriu "sine". Dar ca să supraviețuiască, mediul său de viață preponderent, accelerat și generalizat urban trebuie, însă, deschis, dez-etanșeizat, re-permeabilizat (căci natura, viul înseamnă, tocmai, porozitate, negociere, circulație, metamorfozare, traducere a unora în alții, în altceva).
Legătura dintre ceea ce am numit, oarecum barbar, extremizare a vremii și a vremurilor, a naturii și a oamenilor (dovedind tocmai porozitatea om-natură), extremizare meteo-politică deci, nu are nimic anecdotic. De ce? Pentru simplul motiv că tocmai extrema dreaptă este în general climato-negaționistă. Deci cele două merg împreună.
Și merg împreună și cu ideea fobică de etanșeizare, puternic și intim, automat legată, de cea de urbanizare, de generalizare a spațiului urban, exclusiv prin ideologia, prin adevărata metafizică a "dezvoltării imobiliare" care trebuie să acopere totul cu asfalt și să umpre totul cu beton, asta continuînd să se înțeleagă, tot mai contra-intuitiv, prin "dezvoltare": imobiliară, urbană - socială și umană în general.
La alt nivel, legătura dintre etanșeizare, anti-porozitate, între devoltaționismul spațio-extractivist și hiper-individualism pare a-și desăvîrși, canceros, propria dezvoltarea în figura tumorală a lui Trump, acest dezvoltator imobiliar ajuns mare constructor distopic: conspiraționism anti-lume, război împotriva tuturor și, acum, omni-protecționism, adică etanșeizare, nu numai alungarea străinilor, ci exploatarea celorlalți, transformarea comerțului însuși în pretinsul săi contrariu, războiul.
Izolare, etanșeizare, hiper-individualism (și de-personalizare) = război.
Simptom suplimentar al acestui cancer care cuprinde lumea: anti-vaccinismul ca respingere a înseși ideii de contaminare, de posibilitate de contact incontrolabil între indivizi; respingere psihotică a non-etanșeității ființei umane, supreme, de către niște sub-ființe (sau infra-ființe) precum virușii sau microbii: mai bine crăpăm decît să recunoaștem, să admitem un asemenea afront, o asemenea palmă dată criminalului narcisism uman.
Totul din frică de ceilalți, de altul, deci din nerecunoscută - dar pe deplin exprimată implicit - teamă de propria slăbiciune: agresivitate derivată din inconsistență de sine, sindromul "cetății asediate".
Auto-amăgirea că poți cîștiga izolîndu-te, adică cîștigînd numai tu și în detrimentul celorlalți. Ideea de război conținută în aceea, ideologică, de hiper-individualism, adică de individualism canceros, cu arma în mînă.
Tu-moralul Trump: umoral, i-moral, a-moral, tumora e trup și suflet cu sufletul și cu trupul în care apare, nu este un accident. Așa încît cei care încă (își) mai spun "aceasta nu este America", "America nu e asta", se amăgesc, se mint și ne mint, în loc să recunoască șocul și surpriza necunoscutului, a nemaiîntîlnitului. Nu: aceasta dintotdeauna este America, așa a apărut ea, structural conflictual. Mai pe față, mai pe dos, mai la vedere și pe față, mai în ascuns, mai uniform sau mai convulsionat - dar întotdeauna dual, divizat Acum însă e victorie totală, în sensul că ascunsul, beciul, subsolul au ieșit în sfîrșit cu totul la vedere și la lumină. Cum să nu vezi, să refuzi să vezi ce se arată? Orbitor de întunecat, este adevărat, monstruos. Ceea ce nu înseamnă că ceea ce ni se arată este și ceea ce este. Dar pentru a începe să înțelegi trebuie să înfrunți oribila priveliște cu ochii larg deschiși - atent și la pericolul opus: a te obișnui cu oroarea, a banaliza, din "reziliență" (oribil cuvînt, fals concept, pervers), monstruosul.
Ceea ce ne incumbă este, acum, masiv și intens contradictoriu: să accepți realitatea, dar doar pentru a o cunoaște și a reacționa la ea, nu pentru a i te adapta. Pe cît de simplu, pe atît de greu. Părerea mea este că ne vom disocia, adică unii, nesuportînd disocierea, vor ceda și se vor adapta, disociindu-se de sine, în vreme ce alții (sau aceiași în alte momente), tot nesuportînd presiunea, se vor disocia exilîndu-se de "sinele" îmbolnăvit, vor "înnebuni". Tot una însă, nebunie e și una, și alta.
Oraș permeabil, oraș poros, oraș-burete. De ce? În ce sens. În sensul că, pentru a face față schimbărilor climatice și pronunțatei "extremizări" nu numai a politicii, ci și a vremii însenși (dar care nu sînt deloc aleatoriu sau circumstanțial legate, dimpotrivă, vezi mai jos), pe lîngă vegetalizare, orașele noastre trebuie, în același sens, dez-etanșeizate, adică nu numai de-betonate, ci și dez-asfaltizate (adică nu doar, simplu și barbar, dez-asfaltate la primul nivel, ci altfel concepute, fără nicio legătură cu asfaltul).
Este vorba, simplu spus, de un alt management al apelor, în special pluviale, care devin tot mai "fluviale", altfel spus, catastrofale, atît pentru a fi drenate, a se scurge mai ușor, a nu colmata, adică a nu inunda orașele, cît și pentru a permite irigarea naturală a solurilor și refacerea pînzei freatice.
Și mai este, așadar, vorba de o adevărată revoluție a materialelor, permeabile deci, menite să înlocuiască blocantul, hiper-etanșeizantul asfalt, care în plus reține și dă înapoi căldura, făcînd ca spațiul urban să devină, să fi devenit deja irespirabil, atît în condițiile vechilor, istorice orașe de de tip european, cît și în acela al noilor orașe, marcate de "dezvoltarea imobiliară" împotriva naturii.
Iar dacă spuneam că ideea de permeabilizare reprezintă nu doar o blîndă, precis, ingenios inginerească revoluție materială, ci și una filosofică, este pentru că ideea de permeabilitate și de porozitate se opune ideii, atît de înrădăcinate, de etanșeitate, de separație, de izolare, de fobie față de Celălalt și de Altul în general. Adică ideii de individ hiper-individualist separat de societate, de spațiu privat separat, rupt de spațiul public - și așa mai departe.
Omul caută mai presus de orice să se izoleze, și atunci se înconjoară cu ziduri cît mai înalte și cît mai etanșe la toate nivelurile: nu numai individual, ci și comunitar și social, sub formă de granițe teritoriale pe care le visează ca ziduri (niște ziduri care, însă, nu edifică nicio casă, ci dărîmă însăși ideea de casă), și nu doar pe orizontală, ci și pe verticală, asfaltînd totul, turnînd șape de plumb-asfalt peste tot, dar și cosmologic: cer-pămînt, iad-rai, și așa mai departe. Ierarhie, adică separație: cosmică, socială, intimă.
Omului îi place să separe și să despartă, să izoleze, are mania etanșeizării, adică a întreruperii circulațiilor, în care vede doar pericole; invazii, epidemii, contaminări. Omul este cea mai fobică ființă existentă. Vrea să dispună de totul, dar să nu se atingă de nimic.
Și uite așa ajunge să sucombe sufocat și inundat de propriu "sine". Dar ca să supraviețuiască, mediul său de viață preponderent, accelerat și generalizat urban trebuie, însă, deschis, dez-etanșeizat, re-permeabilizat (căci natura, viul înseamnă, tocmai, porozitate, negociere, circulație, metamorfozare, traducere a unora în alții, în altceva).
Legătura dintre ceea ce am numit, oarecum barbar, extremizare a vremii și a vremurilor, a naturii și a oamenilor (dovedind tocmai porozitatea om-natură), extremizare meteo-politică deci, nu are nimic anecdotic. De ce? Pentru simplul motiv că tocmai extrema dreaptă este în general climato-negaționistă. Deci cele două merg împreună.
Și merg împreună și cu ideea fobică de etanșeizare, puternic și intim, automat legată, de cea de urbanizare, de generalizare a spațiului urban, exclusiv prin ideologia, prin adevărata metafizică a "dezvoltării imobiliare" care trebuie să acopere totul cu asfalt și să umpre totul cu beton, asta continuînd să se înțeleagă, tot mai contra-intuitiv, prin "dezvoltare": imobiliară, urbană - socială și umană în general.
La alt nivel, legătura dintre etanșeizare, anti-porozitate, între devoltaționismul spațio-extractivist și hiper-individualism pare a-și desăvîrși, canceros, propria dezvoltarea în figura tumorală a lui Trump, acest dezvoltator imobiliar ajuns mare constructor distopic: conspiraționism anti-lume, război împotriva tuturor și, acum, omni-protecționism, adică etanșeizare, nu numai alungarea străinilor, ci exploatarea celorlalți, transformarea comerțului însuși în pretinsul săi contrariu, războiul.
Izolare, etanșeizare, hiper-individualism (și de-personalizare) = război.
Simptom suplimentar al acestui cancer care cuprinde lumea: anti-vaccinismul ca respingere a înseși ideii de contaminare, de posibilitate de contact incontrolabil între indivizi; respingere psihotică a non-etanșeității ființei umane, supreme, de către niște sub-ființe (sau infra-ființe) precum virușii sau microbii: mai bine crăpăm decît să recunoaștem, să admitem un asemenea afront, o asemenea palmă dată criminalului narcisism uman.
Totul din frică de ceilalți, de altul, deci din nerecunoscută - dar pe deplin exprimată implicit - teamă de propria slăbiciune: agresivitate derivată din inconsistență de sine, sindromul "cetății asediate".
Auto-amăgirea că poți cîștiga izolîndu-te, adică cîștigînd numai tu și în detrimentul celorlalți. Ideea de război conținută în aceea, ideologică, de hiper-individualism, adică de individualism canceros, cu arma în mînă.
Tu-moralul Trump: umoral, i-moral, a-moral, tumora e trup și suflet cu sufletul și cu trupul în care apare, nu este un accident. Așa încît cei care încă (își) mai spun "aceasta nu este America", "America nu e asta", se amăgesc, se mint și ne mint, în loc să recunoască șocul și surpriza necunoscutului, a nemaiîntîlnitului. Nu: aceasta dintotdeauna este America, așa a apărut ea, structural conflictual. Mai pe față, mai pe dos, mai la vedere și pe față, mai în ascuns, mai uniform sau mai convulsionat - dar întotdeauna dual, divizat Acum însă e victorie totală, în sensul că ascunsul, beciul, subsolul au ieșit în sfîrșit cu totul la vedere și la lumină. Cum să nu vezi, să refuzi să vezi ce se arată? Orbitor de întunecat, este adevărat, monstruos. Ceea ce nu înseamnă că ceea ce ni se arată este și ceea ce este. Dar pentru a începe să înțelegi trebuie să înfrunți oribila priveliște cu ochii larg deschiși - atent și la pericolul opus: a te obișnui cu oroarea, a banaliza, din "reziliență" (oribil cuvînt, fals concept, pervers), monstruosul.
Ceea ce ne incumbă este, acum, masiv și intens contradictoriu: să accepți realitatea, dar doar pentru a o cunoaște și a reacționa la ea, nu pentru a i te adapta. Pe cît de simplu, pe atît de greu. Părerea mea este că ne vom disocia, adică unii, nesuportînd disocierea, vor ceda și se vor adapta, disociindu-se de sine, în vreme ce alții (sau aceiași în alte momente), tot nesuportînd presiunea, se vor disocia exilîndu-se de "sinele" îmbolnăvit, vor "înnebuni". Tot una însă, nebunie e și una, și alta.