O lacună, o omisiune, un lapsus impardonabile și inexplicabile: mi se pare incredibil că pînă acum nu am făcut absolut nicio referire, pe acolo pe unde scriu și vorbesc, la unul dintre cei mai mari și mai interesanți scriitori contemporani obsedați de lucruri și mai cu seamă de locuri, de legătura dintre scris, spațiu și spații, dintre scris și oraș. Este vorba, fără îndoială, despre irepetabilul și enigmaticul scriitor francez Georges Perec, prematur dispărut, din păcate, și de relația lui cu Parisul, cu locurile pariziene.
Există cei puțin trei cărți ale lui Georges Perec anume dedicate, experimental, relației cu spațiul urban, mai bine, mai exact spus, cu locurile pariziene, cu Parisul ca arhipelag de locuri. Cum se descrie, cum se scrie un oraș, un loc urban? Să vedem, rapid și pe scurt.
Astfel, într-o carte din 1974, intitulată Espèces d'espaces (specii de spații sau soiuri de spații), definită drept "jurnalul unui utilizator de spațiu", Georges Perec definește spațiul, mai exact locul (urban), ca fiind "ceea ce oprește privirea, acel ceva de care vederea se împiedică": "infra-ordinarul", "pentru că ceea ce numim cotidian nu este evidență, ci opacitate: o formă de cecitate, un fel de anestezie". Pentru Georges Perec, "A scrie [înseamnă, atunci] a încerca cu meticulozitate să reții ceva, să faci să supraviețuiască ceva: să smulgi câteva bucăți precise vidului care se cască, a lăsa, undeva, o dîră, o urmă, o marcă sau câteva semne".
Într-o altă carte, din 1975, memorabil intitulată Tentative d'épuisement d'un lieu parisien (Încercare de epuizare a unui loc parizian - epuizare prin descriere, evident, imposibilă deci), Georges Perec scrie: "Multe dintre aceste lucruri, dacă nu majoritatea lor, au fost descrise, inventariate, fotografiate, povestite sau trecute în revistă. În paginile care urmează, scopul meu a fost mai curînd să descriu restul: ceea ce în general nu observăm, ceea ce nu remarcăm, ceea ce nu contează: ceea ce se întâmplă atunci când nu se întâmplă nimic, sau doar timp, oameni, mașini și nori". De-focalizare, periferializare, de-centrare (în primul rînd a privirii). Adevărul se află, poate, la margini, acolo trebuie căutat.
În sfîrșit, într-un proiect intitulat, simplu, Lieux (Locuri), care a rămas neterminat, și al cărui protocol era acela de a reveni, 12 ani la rînd, în și asupra acelorași 12 locuri), Georges Perec vorbește, melancolic, despre a descrie "urmele unei triple îmbătrâniri: cea a locurilor însele, cea a memoriei mele și cea a scrisului meu".
Va trebui să revin și eu la Georges Perec. Nu știu cum am putut să-l uit pînă acum. Vinovată și semnificativă uitare!
Există cei puțin trei cărți ale lui Georges Perec anume dedicate, experimental, relației cu spațiul urban, mai bine, mai exact spus, cu locurile pariziene, cu Parisul ca arhipelag de locuri. Cum se descrie, cum se scrie un oraș, un loc urban? Să vedem, rapid și pe scurt.
Astfel, într-o carte din 1974, intitulată Espèces d'espaces (specii de spații sau soiuri de spații), definită drept "jurnalul unui utilizator de spațiu", Georges Perec definește spațiul, mai exact locul (urban), ca fiind "ceea ce oprește privirea, acel ceva de care vederea se împiedică": "infra-ordinarul", "pentru că ceea ce numim cotidian nu este evidență, ci opacitate: o formă de cecitate, un fel de anestezie". Pentru Georges Perec, "A scrie [înseamnă, atunci] a încerca cu meticulozitate să reții ceva, să faci să supraviețuiască ceva: să smulgi câteva bucăți precise vidului care se cască, a lăsa, undeva, o dîră, o urmă, o marcă sau câteva semne".
Într-o altă carte, din 1975, memorabil intitulată Tentative d'épuisement d'un lieu parisien (Încercare de epuizare a unui loc parizian - epuizare prin descriere, evident, imposibilă deci), Georges Perec scrie: "Multe dintre aceste lucruri, dacă nu majoritatea lor, au fost descrise, inventariate, fotografiate, povestite sau trecute în revistă. În paginile care urmează, scopul meu a fost mai curînd să descriu restul: ceea ce în general nu observăm, ceea ce nu remarcăm, ceea ce nu contează: ceea ce se întâmplă atunci când nu se întâmplă nimic, sau doar timp, oameni, mașini și nori". De-focalizare, periferializare, de-centrare (în primul rînd a privirii). Adevărul se află, poate, la margini, acolo trebuie căutat.
În sfîrșit, într-un proiect intitulat, simplu, Lieux (Locuri), care a rămas neterminat, și al cărui protocol era acela de a reveni, 12 ani la rînd, în și asupra acelorași 12 locuri), Georges Perec vorbește, melancolic, despre a descrie "urmele unei triple îmbătrâniri: cea a locurilor însele, cea a memoriei mele și cea a scrisului meu".
Va trebui să revin și eu la Georges Perec. Nu știu cum am putut să-l uit pînă acum. Vinovată și semnificativă uitare!