Andante

ABBA, melodia din tinerețea lui, cea care îi stârnea atâtea aduceri aminte frumoase, despre iubire, familie, copii, pasiuni, călătorii, prieteni, peripeții, glume, zâmbete...

Cum de în pauza orchestrei, DJ-ul a pus tocmai această melodie, la nunta fiicei sale? Tocmai azi, când oricum emoțiile l-au copleșit de la micul dejun, împărtășind amintiri, zâmbind nostalgic, el cu Ioana lui, la cafeaua de dimineață în această zi, a nunții fiicei lor.

Și-au amintit cum el a așteptat cu sufletul la gură, pe holurile spitalului, o noapte întreagă nașterea fetiței, sperând până în ultimul moment că va fi băiat. Cum a ieșit moașa pe hol și i-a spus:
- Ai o fetiță superbă de 3kg 200g, să îți trăiască!

Replica lui a fost pe măsura emoțiilor:
- Sunteți sigură că este fetiță?

A râs moașa, au râs asistentele, a râs și el de fericire, de iubire, de bucurie, de emoție. Echipat de asistente a reușit să vadă fetița, pe Clara, asemeni unui îngeraș, cu fața clară, albă, fină și puful de pe cap blond ca aurul, un blond natural cum avea să îi rămână întreaga viață.

Câtă iubire a simțit atunci pentru Ioana lui și Clara, nu a putut descrie vreodată, cert este că inima i s-a umplut de recunoștință, a devenit dependent de cele două femei din viața lui, responsabil pentru ele, responsabil de fericirea lor.

Și-au amintit de Clara mică, cu degețelul ei mic, ușor strâmb din naștere. Când s-a uitat prima oară Ioana la mânuțele mici, scoase din scutecel, s-a speriat, mâna stângă părea că are doar patru degețele, dar degetul mic îl ținea strâns, în palmă și atunci când Ioana l-a scos era arcuit, îndoit, l-a masat ușor și l-a sărutat cum numai o proaspătă mamă știe să sărute copilul abia născut.

Și-au amintit cum nu îi plăcea Clarei la cămin și se prefăcea bolnăvioară dimineața, iar ei se învoiau pe rând să stea cu ea acasă și după jumătate de oră de "teatru" se dădea de gol, începea să zburde prin casă să aibă poftă să mănânce clătite ori "seva bun".

Mai apoi au zâmbit amintindu-și de emotivitatea Clarei, sârguința ei de a fi mereu printre cei mai buni copii din clasă, lacrimile ei nevinovate când lua o notă mai mică de 9. Învățătoarea a rugat-o pe Ioana să rămână puțin după ședința cu părinții ca să o întrebe dacă ei, părinții, o ceartă sau chiar o bat dacă nu ia nota 10. Pe Clara nici măcar nu o certaseră vreodată, cum să o atingă? Era un copil atât de bun, de fin, de emotiv, cum ar fi putut să o certe când niciodată nu le dăduse vreun motiv?

Puțin rebelă în adolescență, a trecut cu bine de prima iubire, peste dorința ei de a pleca cât de departe de orașul natal pentru a-și finaliza studiile. I-au dat libertate, au lăsat-o să își facă alegerile și să își clădească viața, știind că oricând îi are aproape, și se poate bizui pe ei, și ziua de azi, biserica, Clara mireasă, Clara la brațul lui, ducând-o spre altar, acolo unde Petru le zâmbea cu dragoste și priviri doar pentru Clara lui.

Acum DJ-ul pusese melodia aceasta care îl răscolea, pentru a câta oară, astăzi și iat-o pe Clara cu mâinile întinse către el.
- Tati, îmi acorzi acest dans, dansul nostru din clasa I. Mai știi, când am ajuns acasă cu coronița de premiantă, ai pus muzică. Mă purtai în brațe și dansam prin sufragerie.
Clara mireasă, Clara fericită îl prinse de mână, și porniră spre ringul de dans.
- Iubita mea fetiță, îți mulțumesc, îi spuse cu glasul gâtuit de emoție, și o prinse ușor de mijloc, nemaifiind în stare să-i spună altceva, plutind pe acordurile lente ale melodiei.
- Tata, tu știi că întotdeauna vei fi iubitul meu, îi spuse ea zâmbind cu tot sufletul și el îi sărută elegant mâna.

Era fericit, știa că așa arată fericirea, să iubești și să fii iubit, să crești un copil minunat pe care îl adori și căruia îi îndrumi primii pași în viață, apoi îi dai drumul cu satisfacția că ai crescut un om adevărat. Și melodia aceasta, Clara atât de frumoasă, asemenea unei prințese, Clara în fața lui zâmbindu-i frumos și șoptindu-i discret la ureche:
- Ești cel mai bun tată, te iubesc mult!

Își simți obrajii umezi, plângea de fericire, de iubire și împlinire, se simțea ușor, plin de recunoștință, plutind cu Clara în brațe, emoționat, în seara nunții fiicei sale, pe ringul de dans.
- Ești cel mai bun tată, te iubesc mult, auzi din nou.

Auzi din nou aceste cuvinte și refrenul cântecului pe care îl dansase la nunta fiicei lui, obrajii îi erau umezi, erau lacrimile lui, izvorâte, atunci, în clipa de luciditate, erau lacrimile Clarei, fiica lui plângea, oare ce se întâmplase? Unde se afla?

Clara era aplecată asupra lui, da, a simțit din nou, erau și lacrimile Clarei pe obrajii lui, mâinile ei fine îi mângâiau fruntea, în clipa aceea se simți iubit.

Amintirile erau din ce în ce mai puține, se derulau în mintea lui încet și foarte, foarte rar, boala aceea care i-a înghițit toate amintirile, nu îl lăsa deloc să se mai gândească, toate clipele trăite în ultimii ani erau la fel, corpul pe care nu îl mai simțea și care nu îl mai asculta, simțea numai durere și neputință, patul de spital, salteaua care din timp în timp se mișca ușor să nu facă escare, colțul acela din casă pe care îl privise în gol, fără gânduri, zi după zi, an după an, să tot fie patru ani, poate cinci, dorul de a se plimba cu Ioana de mână prin centrul orașului vechi, pe străzile tinereții lor, acolo unde se revedea tânăr și fericit la colțul fiecărei străzi, pe speteaza băncii din parcul unde o sărutase pe Ioana, întâia oară.

Deși în puterea vârstei, acceptase că este firesc și normal să îmbătrânești când Clara plecase la casa ei. Era împăcat pentru că știa că va rămâne mereu alături de Ioana, vor avea tot timpul din lume de-acum, se vor plimba adesea pe străzile lor, vor sta pe banca lor din parcul din liceu, acolo unde își plimbaseră copiii, și unde își vor plimba nepoții, vor povesti aduceri aminte și se vor bucura amândoi acum, ca și atunci, în liceu, când se cunoscuseră și trăiseră povestea iubirii lor perfecte.

Fusese diagnosticat cu Alzheimer cu vreo 10 ani înainte, după primul accident vascular cerbral. După al doilea, din păcate, rămăsese imobilizat la pat, destul de absent, cu rare momente de luciditate, tăcut, apatic, liniștit, trist și necomunicativ. Foarte rar vorbea, cuvinte scurte, pe care le putea pronunța, în context totuși, ceea ce însemna că mai avea o fărâmă de putere de înțelegere. De obicei, atunci, lăcrima, suferea în tăcere, ofta și parcă aștepta să adoarmă.

Clara venise în această sâmbătă, așa cum venea, adesea, printre picături, în puținul ei timp liber. Avea familie, copii, un job solicitant, îi era imposibil să ajungă mai des acasă, la părinți. Prefera să vină singură, nu voia să îi încarce pe copii cu tristețe. Sufereau oricum pentru că bunicul nu mai putea fi prezent în viața lor, le era dor de explicațiile meticuloase și de povețele sale.

Astăzi a fost diferit. Ioana a plecat la bucătărie, iar Clara a rămas alături de el. Așa întins pe pat, părea că doarme. A deschis ochii și a privit-o intens. Lumina din privire i-a dat de înțeles Clarei că a recunoscut-o:
- Bună, tata!
- Bună, iubito!, i-a spus încercând să zâmbească.

Zâmbetul i s-a transformat într-o grimasă de durere și suferință și a început să plângă ca un copil. Clara l-a îmbrățișat, l-a mângâiat pe frunte, i-a vorbit frumos, a încercat să îi povestească ceva despre nepoți dar avea un nod în gât și ea. Lacrimile începeau să îi împăienjenească ochii. S-a întrebat rapid, ce să facă. Nu putea să o cheme pe mama și așa, ea suferea în fiecare zi, îngrijindu-l.

Gândindu-se că muzica i-ar face bine și poate l-ar liniști, a deschis telefonul.
- Stai tata, să îți pun o melodie, spuse Clara.

Youtube, ABBA, Andante, Andante. Clara știa de slăbiciunea lui pentru acest hit din copilăria ei și spera că ascultând acordurile melodiei preferate, să se liniștească. Au început însă să plângă amândoi. Clara îi mângâia continuu fruntea, privindu-l cu drag, lacrimile se prelingeau acum pe obrajii amândorura, amintirile curgeau în gânduri estompate, fiecare își recunoștea iubirea, într-un dans, într-o melodie, într-un răvășitor rămas bun.