Indicațiile lui Mihai Buzea pentru acest test au fost:
"Experiență de tip școlar (de învățare). Poate fi din perioada creșei, a grădiniței, a primarei, a gimnaziului, a liceului, a facultății, a masterului, a doctoratului, a postdoc-ului. Poate fi de la un internship, de la școala de corecție pentru delicvenți minori, de la patinoar, din galeria echipei de fotbal adorate, de la un voluntariat, din armată, din pușcărie, de la PTAP, de la un curs de dans, de olărit, de zumba, yoga, gătit, înot sau croitorie; esențialul este că, în cadrul respectivei experiențe, tu ai fost cel care învăța și nu cel care preda. Cel care dădea ascultare unor ordine și nu cel care dădea ordine.
Atenție! NU o proză scurtă scrisă la persoana a treia, ci o amintire personală, scrisă la persoana întâi. Reguli de redactare: font Times New Roman de 14, spațiere la 1,15 rânduri, titlul aliniat la stânga, textul aliniat la stânga (nu centrat). Să existe un titlu (aliniat tot la stânga), iar numele autorului să fie scris sub titlu, aliniat la dreapta. Minim o jumătate de pagină word, maxim o pagină.
Absolut clar să fie că NU doresc un text de-al tău mai vechi, pe care să încerci să mi-l plasezi ca "test de admitere". Te rog frumos scrie ceva nou pentru această admitere. Refuz să plec la drum cu oamenii neserioși, leneși sau șmecheri.
Mult succes!"
Torricelli
Eliana Castor
Eliana Castor
- Dumitru, Dumi...!
Mă ridic din bancă așteptând să aud partea a doua a numelui meu. Totul începe brusc să se deruleze cu încetinitorul. Doctu rămâne o fracțiune de secundă suspendat în timp, cu gura întredeschisă, până când cuvântul îi zvâcnește printre buze:
-... trescu. Dumitrescu Emil ce-ai avut de pregătit pentru azi?
Îmi trece prin cap că toașu' ar face pereche bună cu bunică-mea, care moțăie la masă pe traseul lung al lingurii din farfurie până la gură. Mă las moale înapoi în bancă. Nu pe mine m-a strigat. Numele meu este Dumitrașcu.
Profesorul repetă pe același ton:
- Dumitrescu Emil, ce-ai avut de pregătit pentru azi?
- Presiunea atmosferică, Toașu', se aude o voce pițigăiată.
Dumitrescu Emil trage aer în piept și apoi îl sloboade afară, turuind:
- Presiunea atmosferică se poate determina experimental printr-o metodă propusă de fizicianul italian Torricelli în anul, ăăă, în anul 1643.
Ca de obicei, în timp ce elevul vorbește, tovarășul profesor măsoară clasa cu pasul regulat, ca la defilare. Pocnetul blacheurilor însoțește fiecare propoziție, transformând-o, prin asta, într-un adevăr absolut. Închid ochii și-i ascult pasul.
Văd în fața ochilor caietul cu cele trei pagini scrise și sublinierile cu carioca roșie. 25 de cuvinte sunt încercuite pe ultima pagină, alte 30 pe cea dinainte. Nu sunt formule, nici termeni noi care trebuie să fie reținuți. Observasem că lui Doctu îi plăceau demonstrativele acest, această și le marcasem de câte ori apăreau și reveneau obsesiv și enervant în notițe.
De câteva zile, cu cât se apropia ziua de joi, când aveam fizica, nu-mi dădea pace presimțirea că Doctu o să deschidă catalogul la mine și o să mă asculte. Lecția pentru azi o învățasem cu Lacră. Popa Lăcrămioara locuia în blocul de peste stradă, tot la etajul întâi. Când trăgea draperiile și le lega la mijloc, de semănau cu litera X, însemna că ai ei nu-s acasă și puteam să vin liniștită.
Ne-am apucat să învățăm, eu citeam din caiet și ea trebuia să extragă informația s-o scuture de bruiajul demonstrativelor. Cam așa:
Eu: Acest tub cu lungimea de aproximativ un metru se folosește pentru determinarea presiunii atmosferice.
Ea: Pentru determinarea presiunii atmosferice se folosește un tub cu lungimea de aproximativ un metru.
Eu: Acesta este închis la unul dintre capete. Acest tub barometric se mai numește tubul lui Torricelli.
Ea: Tubul este închis la capete și se numește tub barometric sau tubul lui Torricelli.
Toașu' pășește prin clasă cu o solemnitate neașteptată, ridicând fiecare picior cu o precizie aproape mecanică, lăsându-l să coboare pe parchet cu o bătaie fermă și ritmică. După două tururi complete se oprește la catedră, pe care stă deschis catalogul. Întoarce o pagină, încă una și încă una.
- Tovarășa Popa, continuă tu lecția!, rostește scurt ca o sentință și pornește iar în patrulare. În clasă nu se aude nici musca, nici glasul colegei mele. Se ridică în picioare și se uită disperată în jur.
- Spune mai tare, tovarășa elevă, nu te aud, mormăie profesorul.
- Tubul barometric se umple cu mercur, zice Lăcră apoi repetă cam nesigură pe ea, se umple cu mercur.
Doctu termină turul. Ecoul pașilor săi răsună amenințător printre bănci.
- Tubul barometric se umple cu mercur..., reia prietena mea și se oprește iar.
- Acesta se astupă apoi cu degetul, îmi aud glasul într-o șoaptă care sfidează blacheurile profului.
Popa Lăcrămioara, ca și când i-aș fi dat tonul la cântec, își dă drumul la glas.
-... și se răstoarnă într-o cuvă cu mercur. Retrăgând degetul se constată că o parte din mercurul din tub coboară în cuvă. Coloana de mercur rămasă în tub are o înălțime h de aproximativ...
Doctu se întoarce fulgerător spre mine.
- Tovarășa! Brațele i se mișcă, ca niște pârghii dereglate, când întoarce paginile catalogului, până ajunge pe pagina unde e numele meu.
Mă ridic în picioare. Îmi trece un fior pe șira spinării. Toate cuvintele îmi fug din cap. În momentul acesta n-aș putea să răspund la niciun fel de întrebare. În gât simt niște grăunțe pe care tot încerc să le înghit.
- Acest fel de comportament nu e admis la ora mea, Ia loc, ai nota unu pentru suflat.
Răsuflu ușurată, credeam că mă ascultă.