O amintire personală (I) - Acceleratul de Mangalia

Textele din seria O amintire personală au fost scrise ca test pentru intrarea la cursul de scriere Wannabe 3.0 - Școala de scris al lui Mihai Buzea (1 aprilie - 1 iunie 2025). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.

Indicațiile lui Mihai Buzea pentru acest test au fost:
"Experiență de tip școlar (de învățare). Poate fi din perioada creșei, a grădiniței, a primarei, a gimnaziului, a liceului, a facultății, a masterului, a doctoratului, a postdoc-ului. Poate fi de la un internship, de la școala de corecție pentru delicvenți minori, de la patinoar, din galeria echipei de fotbal adorate, de la un voluntariat, din armată, din pușcărie, de la PTAP, de la un curs de dans, de olărit, de zumba, yoga, gătit, înot sau croitorie; esențialul este că, în cadrul respectivei experiențe, tu ai fost cel care învăța și nu cel care preda. Cel care dădea ascultare unor ordine și nu cel care dădea ordine.
Atenție! NU o proză scurtă scrisă la persoana a treia, ci o amintire personală, scrisă la persoana întâi. Reguli de redactare: font Times New Roman de 14, spațiere la 1,15 rânduri, titlul aliniat la stânga, textul aliniat la stânga (nu centrat). Să existe un titlu (aliniat tot la stânga), iar numele autorului să fie scris sub titlu, aliniat la dreapta. Minim o jumătate de pagină word, maxim o pagină.
Absolut clar să fie că NU doresc un text de-al tău mai vechi, pe care să încerci să mi-l plasezi ca "test de admitere". Te rog frumos scrie ceva nou pentru această admitere. Refuz să plec la drum cu oamenii neserioși, leneși sau șmecheri.
Mult succes!"


Bunicu-meu s-a oprit în mijlocul poienii. Mi-a făcut semn. "Gata, facem claia aici". Am aruncat ușurat parul. Brazdele uscate păreau piei de șarpe lăsate în urmă. Mi-am frecat umărul. Am umblat o vale și un deal până a ales parul potrivit. M-a pus să-l tai și să-i scurtez crengile, dar nu de tot. "Lăsăm clenciuri. Se agață fânul mai bine". Nu mă interesau clenciurile, fânul, brazdele și coasa. Tâmpenii care îmi distrugeau vacanțele de vară. Priveam jos, spre vale. Satul. Râul. Calea ferată. Trenul care te ducea departe de mirosul de bălegar, de sapă și coasă. Orașul, ascuns după dealuri, din care colegii de liceu se împrăștiau la mare, la munte. "Hai, să-l batem și gata". Zumzetul insectelor anunța înserarea. "Cum?". "Nu m-ai mai văzut în ceilalți ani?". Poate, dar i-am dat erase. N-ai ce povesti la școală despre pari, când alții învăță să înoate la Costinești. Unde pizda mă-sii e Costineștiul? Cum arată o plajă de fete în bikini? "Hai că-ți arăt, o dată. Apoi îl bați tu. Bine? Ridică-mi-l". Înjur în gând și-l ridic. Îl ia, îl sprijină de umăr și-l saltă cât poate. Cu un icnet îi înfige vârful în pământ. Lemnul tremură o clipă, apoi se înclină încet. Îl prinde și repetă mișcarea. Chipul i-e roșu, pe gât venele se văd ca niște rădăcini bătrâne. "Ia. Prinde de el. Să intre până la primul clenci". Îl înalț și-l îndes în groapa începută. Lemnul se zbate, mă zgârie în umăr. Ridic și trag de el în groapă. Mi-a făcut semn să-l rotesc, să lărgesc groapa. "Saltă-l și lasă-l să cadă din greutatea lui". Dar nu-l mai auzeam. Smulgeam, trânteam. Pământul era uscat și umărul îmi amorțise. Mi-am amintit că după ce începea groapa, turna apă, pământul se înmuia. Îmi șterg fruntea și-l întreb dacă n-ar fi bine să punem apă. "Nu mai este apă". Aha! Înalț, lovesc. Înjur. Vârful parului nu mai înaintează. Mă oprește. "Auzi, ia scoate-l". Se uită în jur, ca și cum s-ar asigura că nu ne pândește nimeni de după fagi. "Avem soluție". "Avem?". "Scoate parul și întoarce-te". Iau lemnul îndărătnic și-l las un metru mai încolo. Mă întorc cu spatele, privind graurii care răscolesc poiana. Aud clinchetul cataramei, apoi un jet care bolborosește în groapa începută. Halal soluție, ce să zic. Număr clenciurile parului. Unu, patru, zece până în vârful ascuțit deasupra căruia plutește iscoditor un uliu. Mă las purtat de uliu până ne pierdem dincolo de pădure și aud catarama. "Gata. Lasă să se tragă". Îl privesc lung. Se fâstâcește puțin. "Așa se face când n-ai apă?". "Așa m-a învățat ăl bătrâ. Ia uite!". Îmi arată în vale. Ca un șarpe drept și scurt, un tren se strecoară pe lângă râu. "Ăsta e Satu Mare - Mangalia". Nu zic nimic. "Cu ăsta merg colegii tăi la mare. He, he!".

Nu știu dacă ce a zis sau cum a zis m-a făcut să-mi pierd cumpătul. Voiam să mă car odată din poiană, din casa cu acoperișul jos, din satul cu ulițe prăfuite. Am ridicat parul și zbang, în groapa începută. "Mai lasă-l, că o să te...". Dar a fost prea târziu. Țărâna înmuiată m-a stropit pe picioare, pe mâini și pe obraz. M-am șters cu dosul palmei, dar nu m-am mai oprit din îndesat și învârtit până când parul s-a înțepenit. "Parcă acolo îi e locul", a zis bunicul de la umbra fagilor. Cotrobăia printre lucruri. Probabil le pregătea de plecare. Nu i-am răspuns, doar îmi ștergeam tâmplele. Însă când a luat ulciorul și l-am auzit gâlgâind lung, am simțit că nu mai pot sta acolo nici o clipă. Am luat-o la fugă pe cărare. "Adu dumneata geanta. Unde fugi așa? Să prinzi trenul spre mare?".

L-am auzit râzând ascuțit. Îmi doream să mă afund în pădure, să ajung trenul și să alerg pe lângă compartimentul colegilor, să le fac semn să-mi deschidă. Să mă strecor lângă ei, să trecem sticla aia de vin de la unul la altul, făcându-i ochi dulci Adelei cea cu păr roșcat și sâni care ne înnebuneau pe toți.