Mi-e foarte frig. M-am cuibărit sub straturile de material care vor să fie o plapumă albă (albă, vorba vine). Perna mea e plină de pete prespălate. Din albă cum era, a ajuns gri.
Le-am spus asistentelor că mi-e frig și mi-au adus încă o pătură, veche, albastră care, deși e mai mică, e totuși ceva. Îmi acoperă trupul durut... Așa cum stau întinsă, totul în față pare o pictură abstractă. E bine că măcar am ceva în fața ochilor. Dar încerc să mă integrez în armonia cosmică. Cum sunt solară, toată tristețea pe care o absorb prin energia din jurul meu se va risipi. Mă uit la mâinile mele - mai poartă urma tăieturilor pe care mi le-am făcut singură. E singurul lucru care îmi amintește de mine, cea de dinainte.
Chiar și așa, blindată între pânze, ca o corabie în plin naufragiu, cu gugulăul sub gât, tot îmi e foarte frig. Cearșaful de sub mine este ud, poate și de la soluția care s-a scurs pe lângă mine, dar și de la urină. N-am ce face. O să stau așa până va veni vreo asistentă să mă schimbe. Vârfurile degetelor de la picioare mi-s înghețate. Cred că, în privința asta, nu am ce să fac decât să le mișc în sensul acelor de ceasornic. Spirala pe care o voi schița mă va ajuta să-mi tratez mai bine problema. S-a anunțat unul dintre doctori în vizită, dar eu nu mai vreau să aud de vizite. Nicio clipă n-aș mai sta aici, dacă s-ar putea.
Mi-e mintea plină de gânduri și știu că am puterea să mă concentrez pe cele mai pozitive și să renasc în armonie cu cosmosul. Televizorul e în colțul camerei, pe comoda din fața unei canapele slinoase. Da... televizor. Am nevoie să mă uit la canalul meu despre iubire și univers. Numai că... na... drace... Nu merge telecomanda asta. Nu cred nici că au canalul meu. Așaaa... ușor de tot... mă sprijin cu cotul pe suport, dar cred că tot nu pot ajunge să o iau. Să încerc invers. Aaauu! La naiba! Mi-a căzut atela de sub braț. Nu-i de mirare că am rămas fără sprijin. Mă las cu tot cu trunchi și recad înapoi în poziția inițială. Au, asta chiar a durut. Naiba s-o ia de telecomandă! Se pare că nu pot s-o ajung... Acum, din poziția asta, dacă mă las înapoi, întinsă pe cearșaf, mă va durea. Cui îi trebuie, de fapt, televizor?
Hai, totuși, să încerc să mă mai sucesc puțin spre dreapta, să-mi pun plapuma adunată sub cot. Nu contează cât timp îmi ia. Cu siguranță universul conspiră să-mi vină în ajutor. O să îmi refac eu somnul. Mai întâi să vină să mă ajute careva.
I-am și strigat adineauri. Ce naiba! M-au uitat aici? Sunt sigură că e o conspirație la mijloc. Cineva vrea să mă reducă la tăcere. Până vine, o să stau nemișcată, să nu poată detecta activitatea câmpului energetic. Nu înțeleg ce e cu lumina asta. Îmi vine drept în mijlocul frunții. Ca pe o scară, razele soarelui cad de pe masă, pe marginea patului, și-mi dau fix în ochi. Mă ustură. Pleoapele, cu tot cu sprâncene și gene, au fost primele care mi-au ars când m-a preluat Petru, entitatea care mă vizitează de obicei să-mi acordeze rezonanța magnetică pe vibrația alfa. Prin amigdală. Poate că vor să-mi scaneze amigdala. Cu siguranță că pun ei ceva la cale.
La anii mei e foarte greu să-ți mai imaginezi o viață fără comuniune cu universul de acum înainte. Am nevoie de conectare. Dar văd în jur numai respingere. Cu vaietele mele nu pot fi decât o povară. Despre cum arăt, nici nu vreau să mă gândesc.
Doamne, mă orbește lumina asta! N-ar putea cineva să pună o perdea de tip blackout?
Acum să-mi încordez puțin spatele, așa. Așa, pe o parte, mă pot întinde spre marginea patului, sprijinindu-mă de rolele de prosoape vechi pe care mi le-au dat azi dimineață, ca să nu cad. Nu prea pot să ridic mâna. Dar, hai, totuși, să încerc.
Bine că am reușit să trag telecomanda spre mine! Par bune exercițiile pe care le fac pentru laba piciorului!
Oh! Acum, da!! În sfârșit! Să-mi ridic perna asta sub cap așa cum trebuie, să văd ecranul. Ia să vedem...
De ce nu merge?... O fi stricat? Fir-ar să fie de oameni! Dar știu ce-o s-aud și dacă pornește. Numai politică. Iar și iar. Semn de sărăcie! Sistemul medical la pământ. Educația prost plătită... n-ai ce să te-aștepți. Sunt progrese? Sunt, dar e lipsă de manageri pe măsură. Eu îmi vreau canalul meu TV cu energie pozitivă.
Nu poți să mergi astăzi într-un loc public fără să se holbeze la tine fără oprire... Și, cu siguranță că, celor care le-ai deranjat peisajul, nu le trece prin cap decât ceva de genu: cine știe pentru ce l-a bătut Dumnezeu! Acești oameni care cred în importanța zilelor internaționale! Căci așa sunt azi oamenii, doar în acele zile le pasă de un subiect, să zicem, stringent. Hm, poate de asta nu mai știu în care zi spuneau că va fi Ziua Internațională a Cuvântului. Ce cuvânt, domnule? Nu mai e deloc dreptate în cuvinte. În tinerețe visam că lumea e luminoasă și criteriul de evoluție era: ce spuneai, aia și făceai. Dar văd azi că există o mulțime de oameni care nu mai au niciun cuvânt. Mă gândesc numai la.... S-a pus singur acolo la vârf, după Ceaușescu, și nici că mai coboară! Lipsă de organizare, legi nerespectate. Spitalul ăsta e plin de... Domnule, dacă vezi că nu știi, și nu poți, fă-ți, domnule, bagajul. Dar mai repede. Așa, ca la japonezi. Ai, domnule, onoare! E dezonorant să nu lucrezi.
Nu am contribuit eu prea mult la stat, nici înainte, nici pe urmă. La ce bun? Sora mea, cu 30 de ani mai în vârstă, a muncit toată viața în colectiv, la CAP. Frumos, nu? Da! Trei sute de lei. Atât și nimic mai mult. Doamne sfinte! Femeia aproape ajunsese să cerșească. Și ce femeie! Și-a îngrijit bărbatul paralizat zeci de ani. S-a păstrat tânără cu practicile astea vechi de la Zamolxis, transmise prin medium și preluate recent de entități. Ea primea mesaj direct de la zeul Shiva, nu prin intermediari. Se spăla seara în lapte de iac și noaptea își punea sub pernă o coroniță din flori de castan, pentru a atrage energiile pozitive.
Cinste ei! Că știe să aibă grijă așa de ea! Nu știu de ce, mi se făcea rușine când ne adunam și ne închinam la bustul gol... cu toată sfințenia.
Eh, clar că a fost învățată despre toate astea acolo în pustiul Egiptului. Zicea că a fost acolo acum zece ani. Bănuiesc că a avut ce învăța de la marii maeștri spirituali.
Mie nu-mi rămâne decât să aplic în chestiunea shopping-ului ăsta. Cumperi, cumperi iar... lucru echivalent cu un păcat. Încet, te fură slăbiciunea. Și nu mai știi cum erai înainte de a te lăsa furat de ea. Mai rău e că nici n-apuci să porți ce-ți cumperi (plin de emfază) și nici nu te mai bucuri de nimic. Și tot așa, pradă infatuării, cumperi azi un lucru din material prost (că bun oricum nu mai găsești). Apoi, nu peste mult timp, trebuie să-l schimbi, ori că nu te ține materialul, ori că te-ai plictisit. La fel e și cu hrana, cu protecția socială sau nivelul de trai. Materialele din care se fac cele mai multe lucruri de astăzi sunt de calitate îndoielnică. În primul rând, fibrele astea sintetice nu au vibrații pozitive. Și, calculate la prețul zilei, fac, deh, o gaură bună... Atâta știm, atâta facem. Materialele sunt atât de proaste că, la primul cutremur, clădirile în care băgăm atâția bani se fac praf și pulbere. Bunăoară în apartamentul meu, dacă dai o gaură în perete curge nisipul ca din clepsidră. Stau numai la etajul 2. Placa de beton e crăpată fix în fața ușii mele. Destinul.... Cine și cum o fi făcut recepția? Cică firmă de stat, EtichetOP... Doar entitățile ce ne mai scapă. Nu e să reziste la o zguduire de 6 grade pe scara Richter.
Dacă o fi, sigur că e o făcătura americanilor. Că doar a cui? Așa vorbește lumea în pauza de masă. Cum stă scris pe grupul pe care sunt de-o bucată de vreme: dacă v-a trebuit economie de piață... Să vă dea dumnezeu capitalism. Asta ne trebuie nouă? Globalism? Au dreptate chinejii și rușii. Să stai în Siberia până ai patruzeci de ani, doar atunci să ieși în lume, și vei fi un om între oameni.
Vreau să mă mut într-o țară mai spirituală, înainte să decadă lumea asta de tot. Dar uite că și pe soră-mea au blocat-o acum acolo. Are așa cerere că nu poate să părăsească săracele suflete pierdute. Dar ce să-i faci? Are nevoie și ea de bani.
O, Doamne, ce scârțâit groaznic! Ușa de metal mă îngrozește! Iar vine asistenta aia cu drogurile ei.
- Hei, nu te apropia, ai înțeles?, sar eu.
- Chiara, dragă, haide să te curăț. Au venit băieții ăștia drăguți să ne ajute. Te-ai prea lenevit! Nu e bine, d-na Chiara! La anii dumneavoastră nu e nimic greu. Haideți! Hopa, sus! Gicu, Gore, ajutați-mă și țineți-o... ori de picior ori de-o mână. Auzi, Chiara, nu te mai zbate, zău așa. Imediat termin, doar nu vrei să te legăm...
- Dar cumva vreți să mă injectați cu vreun cip? Atunci știu că mă doare rău!
- Pentru ce? Ca să te șterg? Hai, nu te mai văita așa. Imediat termin! zise ea și curăță mai departe rana.
- Sper să scap odată din mâna voastră. Ce vi se pare așa grav de mă țineți aici? Mă pot trata acasă și singură. Nu cunoașteți puterea vindecătoare a tămâii?
- Astea nu e rană, e floare la ureche, am văzut și mai și ca tine, nu te mai plânge. Am pus pansament nou. Vezi? Acuș' ești gata. Dacă vrei îți aduc și o cremă...
-... Schhh... Nu. Numai ce e natural folosesc, am icnit eu.
Mă gândeam: o să leșin. La 20 de ani am pierdut o sarcină, am mers la spital și mi-au făcut chiuretaj pe viu... Strigam eu în mine... Ce se întâmplă în spitalul ăsta, chiar n-aveți inimă? Și în loc de a da glas celor simțite, am înghițit în gol, strângând limba cu dinții până la sânge.
La celelalte sarcini, la fel, chiuretaj, chiuretaj, te belea ca pe porc la Ignat, doar că pe dinăuntru. La ultima naștere nu a funcționat lampa din sala de naștere. Și copilul era pe drum, nu le păsa că nu au ce pune acolo, ca să-l întâmpine cum se cuvine.
Femeia mă înfășează în straturi de tifon. Au! Îi reușește și injecția prin branulă! Da nu pune ser. Parcă văd că o să se înfunde. Doare! Cred și eu. M-au luat cu forța... Aseară asistenta nu a reușit să bage medicamentul, se umflase antebrațul ca un butuc. Întâmplarea m-a făcut să nu mai suport asistenții de aici. Intră să se uite, fac la repezeală tot ce li se spune, indiferent de sarcină. Ca pacient nu-ți spun niciodată nimic. Nici doctorii nu te întreabă. Nimeni, nimic. Tot îmi spun ca să-mi alin nervii: nu mă las eu pe mâna lor.
- Până nu vă găsiți liniștea și iubirea în afara voastră, tot la fel veți fi, niște scorpii. Acesta nu poate fi numit spital. La intrare vezi plăci colorate cu diferite cabinete, frumos dispuse, o dit'ai listă de doctori specializați, asta nu contest.
Când pătrunzi în spitalul ăsta, nu găsești pe nimeni, totul e încuiat. Doctorii nu sunt. Asistentele se baricadează pe dinăuntru. Din exterior îți transmite cel mai mult clădirea. Așa de gri că totul pare mort și infectat. Sistemul medical are veșnic probleme la noi. Intri cu o boală și ieși cu două-trei prietene fidele, bacteria, streptococul. Dacă întrebi orice pe cineva se sperie și fuge de tine, nefiind sigur ce ar avea voie să zică și ce nu. Pff... Stați prost cu iubirea celestă și cu armonia universală, fraților.
*
- Bună ziua, d-na Chiara Elena? Născută în Simionești? Văd aici că ați trăit mai mulți ani în București. Vârsta, ah, o văd. Se spune că nu-i bine să întrebi o doamnă despre ani...
- Da. Bună ziua! Da, sunt eu.
- Da, de-abia acum am realizat și eu cine sunteți. O doamnă tocmai din cartierul unde am copilărit eu. Ce-ați mai făcut de când nu ne-am revăzut? Nu mai știu câți ani au trecut.
- Ei, acum, să văd! Ar trebui să-mi amintesc câte ceva. Da! Perfect! Mai am ceva memorie. Am mai făcut câte ceva... mai nou mă ocup cu cursuri pentru evoluție în sinele divin...
- Și ce s-a întâmplat de ați ajuns la spital?
- Făceam o ședință cu unui din liderii spirituali, Petru, e o entitate, de fapt.... cred că s-a produs un scurt circuit... și... cred că a luat foc aparatul cu biorezonanță magnetică. De fapt, au luat foc și alte chestii pe acolo... Am fugit, dar am rămas blocată pe scară. Mi-a zis asistenta că m-au găsit după 14 ore. Nu pot vorbi.. Hai să uităm de asta. Hai să vorbim despre altceva. Ok? Uite, am o amintire cu tine de când eu avem 16 ani. Numai gura ta, veșnic țipătoare, domnu' doctor, o auzeam, în tot spatele blocului, de la geamul camerei mele. Ieșeam la fereastră și-ți strigam, cât mă ținea gura, să nu mai țipi, să mai intri și prin casă. Cred că aveai vreo numai șase ani. Ce aură aveai! Ești o ființă evoluată! Acum ești medicul meu! Întâlnirea cu maestrul deci. Ce frumos! Numai că eu nu prea am încredere în medicina voastră.
- Ha, ha! Așa deci! Mă bucur că vă amintiți de mine. Îmi cer scuze, nu-mi mai vine în minte chestia aia, dar cu siguranță, după ce vom petrece și mai mult timp împreună, voi reuși să-mi amintesc câte ceva. Chiar dacă m-ați auzit pe afară, mai mult stăteam la citit acasă, cu o carte în mână, se rușină medicul. În general, însă, prietenii mei erau vara la ștrand. Parcă rețin că v-a plăcut și dumneavoastră să citiți, nu-i așa?
- Da, extrem de mult. Eram oriunde cu o carte în mână. Sunt mândră de copilăria mea. Astăzi mai mult citesc pe net, am grupurile mele pe temele ezoterice, alții au pitici cu naționalismul, dar eu pe alea nu mă uit. Eu am ajuns foarte sus în prezent în lanțul de progres. Am reușit să citesc chiar și limbajele unor stele, care, de fapt, să știi, sunt sfinți sau arhangheli.
- Cu siguranță sunteți un om profund. Despre ce vreți să vorbim azi, doamna Chiara?
- Hm... Ce-aș putea să povestesc? Ce vă interesează?
- Cum v-a mers, până la momentul care v-a făcut să o faceți. De exemplu, în plan profesional... și despre primele semne ale vreunei bolii...
- După ce am terminat liceul, m-am ocupat de studii în domeniul artelor. Dar, din fericire, nu am intrat la Facultatea de arte. M-am orientat spre fotografie. Era un domeniu mai simplu, nu aveam chef de bătăi mari de cap. Specializarea mea din ultimii ani a fost fotografierea obiectelor aflate în mișcare, mai cu seamă tot ce producea imagini blurate și tulburi. Era chiar un trend. Am lucrat în domeniu și financiar mi-a mers bine.
Am lucrat la Buftea. La început a fost frumos. Cât timp am avut motivație. Ulterior am descoperit că pot să mă descurc cu cursurile de evoluție spirituală. M-am calificat pe cursuri de feminitate și pe cursuri de plombare a aurei spirituale, prin conștientizarea tiparului sufletesc propriu. Avea balta pește.
După o vreme, de la București a trebuit să plec. Era prea mare concurența... și rezonanța aceea cețoasă nu mă mai mulțumea, nu mai era de mine. Nu mai pun la socoteală blazarea și snobismul celor pe care i-am întâlnit acolo.
Plus că eu am fost din fire mai sensibilă și mai reflexivă. Orice observație mă afecta. Aveam un șef care nu vedea decât ce nu e bine. Avea un comportament bizar. De exemplu, în unele zile pur și simplu te ataca fără motiv. O spunea la general. Eu mă simțeam foarte prost, căci aveam impresia că se gândește la mine. Veneam cu idei noi, iar răspunsul lui era că ar fi mai bine să rămânem pe modul sigur. Zi de zi, mă simțeam tot mai rău la serviciu. Deși mi-am dat seama că acest om nu merită nici atenție, darămite să-mi fac eu griji. Totuși, naivă, mai făceam câte un pas către inima lui. Însă nu dădea semne că ar avea așa ceva. Te acuza din te miri ce. Numai el știa ce era în mintea lui. Dacă făceam vreo greșeală, era foc și pară. Dacă era greșeală făcută de el, o lua în râs. Relația cu el a ajuns să mă obsedeze. Își vărsa frustrările pe tine, oricât de mult ai fi încercat să-ți faci bine treaba. Începea și să ne saboteze. Așa, frumos, pe rând. De exemplu, eram la o ședință cu mai mulți clienți și a început să spună că au dispărut scaunele din studio, că sigur unul din noi le-a luat. Anul trecut erau acolo, zicea. A zis într-o zi că spre deosebire de noi, el știe ce face. Că mai mult îl încurcăm, și că din cauza noastră el are, de fapt, atât de mult de lucru. Că dacă ne-ar da afară, ar economisi și bani și timp, că oricum face el totul, și noi numai stăm. Era însuși demonul Azazel. Timp de trei luni am făcut trei ședințe de spiritism, la lună plină, și energiile mi-au revelat că el e persoana.
Nu aveam voie să întreb ce greșeam. La un moment dat mi-am dat seama că stima mea de sine era foarte scăzută în acele momente. Toate mă afectau destul de mult. Mergeam acasă, dar starea de la serviciu se perpetua. Soțul meu era de fel foarte lipicios, mă lua în brațe de cum intram pe ușă. Mie se părea că înrăutățește situația, căci știam că el nu suportă să mă plâng. Zicea că dramatizez. Lui trebuia să-i spun că e totul ok. Dacă îi povesteam ceva din probleme, se întrista tare, devenea un roboțel deconectat, ori un cățeluș speriat, numai bun de controlat. Așa că mai bine nu-i mai aduceam la cunoștință nimic. Și stima de sine era totul pentru mine.
Dimineața, când mergeam la serviciu, el se uita iscoditor la haine, cum stau pe mine. Când era aproape de mine, aproape zilnic, ori îmi culegea de pe mine vreo scamă, ori îmi așeza pliurile hainei. Eram înnebunită de situație și îmi era ciudă că nu vedeam cum aș putea să scap.
Nu contenea cu jignirile. Nici unul nu știam ce face în plan personal, că el nu spunea niciodată nimic și nu avea nimic de comunicat despre persoana lui, dar îl interesau viețile tuturor. Ce fac ceilalți era subiectul lui preferat. Am căzut și eu în capcana lui. Îi povesteam destul de multe chestii despre mine. Dacă nu ziceai nimic, se crea spațiu frustrant între noi, dacă afla ceva (de rău dacă se putea), cât de cât, își permitea să fie prietenos, de bucurie că nu ți-e ție mai bine. Trebuia să fii năpăstuit ca el să se simtă flatat de o călduță mărinimie. Însă el nu voia să știe nimic despre tine, pentru că n-ar fi vrut să lege o relație de prietenie. În general oamenii îl plictiseau. Nu voia să știe dacă-ți era mai bine și spera mereu că altul o duce mai rău ca el. Posibil că el își analiza viața după felul în care și-o duceau ceilalți. Și tot așa. Am ținut-o tot așa câțiva ani buni, ani în care frustrarea creștea și la finalul cărora am realizat că nici eu nu mă mai recunoșteam.
Am început să urmăresc filme recomandate pe diverse grupuri pe teme de clarviziune și precogniție. Am aflat lucruri care mai de care, pot să spun. A fost momentul în care m-am întrebat cum am putut trăi până atunci așa.
Tot ce vedeam mă îngrozea. Am simțit că trebuie să fug, că altceva mai rău nici nu se putea. Clar. Asta nu era lumea mea. Am ales să fac zilnic ședințe de rezonanță magnetică. Apoi într-o zi, m-am decis să mă întorc la Simionești. De jumătate de an țin și eu cursuri de postcogniție. Din păcate, cum se întâmplă în orașele mici, nu mi-am găsit de lucru, nici măcar part-time. Am avut mult de lucru cu oamenii. Nici nu ai cum să termini cu vindecările.
Între timp, soțul meu a dat peste o femeie mai tinerică și (zice el) mai blândă. A sperat întotdeauna că va da peste una mai bună ca mine, care să fie veselă sau, cel puțin, inconștientă. A și dispărut două luni la maică-sa. Mi-a scris un mesaj în care mi-a zis că dacă am nevoie vreodată de ceva, pot să o sun pe mama lui, că ea îi va spune și îi va transmite. Că mă va suna.
De ce am ajuns aici? Cu timpul, fără să ne dăm seama devenim proprii părinții. Parcă dormeam cu ei în pat, nu altceva. La început am încercat să ignor că ar fi o problemă în relație. Pe urmă, când îl vedeam că se transformă în maică-sa, la propriu, mi-am zis că trebuie să închei cu el. N-am reușit, nu mă lua în serios. Îi ziceam, vezi că divorțez. El îmi zicea: termină! S-a întors săracul la mine că cine-l ține, cât e de leneș.
Primul lucru la care m-am gândit când am auzit de aia, a fost: ai cobit, fir-ai să fii, cu frica ta că nu te iubește... Nici nu-mi mai amintesc bine cum s-a petrecut totul în ziua când le-am dat foc la ușa blocului. Deși îl iertasem, s-au întâlnit iar. Și mi s-a întunecat în fața ochilor. Atâta rețin, că cineva m-a luat pe sus, alții m-au sedat, alții m-au transportat la spital, alții m-au bandajat. Dintr-o femeie blondă, languroasă, uite, am ajuns o ciumăfaie. Din cauza șocului, nu am putut scoate niciun sunet. Nu am mai recunoscut pe nimeni o perioadă.
Mi s-a recomandat medicație antipsihotică de urgență. Suferisem un șoc. Nu respiram normal, tremuram. A fost mai rău după primele ore de la internare. Am intrat într-o stare de surescitare, dar eu nu simțeam nimic. Ciudat, după prima zi, am început să aud niște voci. Auzeam voci, credeam că-mi sunt adresate, dar nu mie mi se vorbea. De exemplu, când a venit o asistentă, eu nu am auzit-o pe ea, ci am auzit un prunc care vorbea din burtă. Îmi spunea "mami". Eu nu am copil mic. Aveam impresia că oamenii mă căutau, că sunt interesați numai să-mi ia tot ce-i al meu, că îmi scotocesc prin lucruri, că vor să mă omoare.
Mi-a adus soțul o tabletă cu internet. În noapte aceea am conceput în minte un război cu toți cei din jur, îmi făceam planuri lugubre, cu scopul să-mi apăr lucrurile, să-mi securizez parolele, eram sigură că cineva vrea să-mi facă rău.
Nu puteam să-mi închipui cum voi păși eu în lume, în societate, așa, în starea aceea. Pielea de pe față îmi arată ca scoarța unui copac. Trebuie să spun că eu am avut întotdeauna o fobie de lume. Dar acum era rău de tot. Am început să mă refugiez în diferite colțuri ale patului. Uram totul: apa de la duș, tratamentele, durerea, pastilele, fețele. Nici nu aveam curaj să mă gândesc la băile de tratament. La spălatul pe cap, nici atât. După primele două zile am căpătat și un tremur la mâna dreaptă. Și, din această cauză, cred că va trebui să renunț la fotografiat... Cred că vor să mă anihileze. După analizele care mi-au ieșit, am toate bolile. Mi-au dat de înțeles în mine e ceva rău, o infecție, un cancer, nu doar răni necicatrizate. Doctorul a intrat o singură dată pe la mine în salon și a zis scurt: 5-6 zile. Și eu mă întrebam: 5-6 zile de ce? De otrăvire, bănuiesc!
***
- Măi, bărbate, tu să înțelegi: de când am ajuns acolo, m-au izolat și am dus-o din rău în mai rău. M-am speriat când am sesizat instalarea unei lentori a mișcărilor. Iar asta, mi s-a zis, era din cauza scăderii nivelului dopaminei. Atunci te-au sunat prima dată. I-am auzit pe hol spunând că trauma prin care am trecut m-a afectat psihic. M-au mutat la boli psihice, cu tot cu rănile mele. Au zis că se agravase o formă extremă de coree. Cred că au început un tratament pentru schizofrenie, mie nu mi-au spus, dar, cât de cât, cunosc medicamentele. Mie mi se pare că am început să am aceste probleme de oscilație a dopaminei de la tratament, pastilele sunt cele care mă aduc în aceste stări depresive. Eu am zis că sigur vor să mă anihileze, că n-au putut altfel. Doctorul zicea: "Da, tot ce se poate să fie adevărat... se întâmplă, cred că la dumneavoastră se anunță inclusiv instalarea parkinsonului."
Și apoi iarăși: "Boala asta produce o degenerare a unui mic grup de celule din mezencefal, așa numitele «substanția nigra», le spune așa pentru culoarea lor întunecată, pentru concentrația de neuro-melanină, cică e strămoșul dopaminei. Celule transmit semnale către nucleii bazali, zona de comandă a controlului mișcării, care conține o concentrație mare de dopamină. Nucleii bazali sunt un grup redus de neuroni, care se află în ariile bazale laterale ale creierului. Grație ultimelor cercetări, există medicamente care compensează aceste lipsuri ale dopaminei."
Mi-a fost recomandat clorpromazină pentru liniștire, dar medicamentul are efecte similare cu unele simptome ale parkinsonului.
- Taci, tu femeie, ce prostii vorbești!!! Poate a fost un deochi.
- Ei, aș, ce să termin? Ascultă-mă! Mi-au spus că bolile astea două au apărut cumva în oglindă: schizofrenia din cauza unui exces de dopamină în anumite zone din creier, iar parkinsonul din lipsă de dopamină. Au zis să-mi imaginez parkinsonul ca o partidă de alergare, cu ștafete. Un alergător fuge ca din pușcă după ce s-a dat startul. Odată ajuns la linia de sfârșit, trebuie să predea ștafeta. Se produce o atingere. Apoi se tot repetă. Spațiul dintre doi alergători ar fi ca cel al unei sinapse. Și, dacă nu există destul "public alergător" care să ducă "ștafeta" mai departe și nici destule "ștafete" care să conducă spre linia de finish, aia e. Terapia face să crească nivelul de dopamină. Creșterea numărului de "ștafete" face să aibă loc acel punct de întâlnire, face să crească șansele ca "ștafetele" să fie preluate.
La schizofrenie e fix invers: prea multe ștafete pentru un singur alergător, iar preluarea de tipul: "ia-mă nene". Tu primești mesaje, dar ele trec mai departe, fără să fie măcar clar dacă au fost participante la cursă. Bolnav fiind, poți ajunge să ți se năzară lucruri care nu au fost sau care nu sunt realmente acolo. Tratamentul ar face ca procesul să se oprească și să evite predarea unor "ștafete" false "prea harnicilor alergători".
Nu știu dacă ai observat, medicilor, când simt că le pui întrebări, li se pare că e barieră, și îți arată cartonașu' roșu. N-a dat explicații, mi-a zis doar că e important e să primesc doza corectă de medicație, pentru că procesul s-a inversat.
Așa că l-am întrebat pe doctor dacă e tratamentul antipsihotic.
Eu credeam că efectul se trăgea de la undele cinci g.
Singură m-am băgat în situația aia cu vizitele mele pe atâtea grupuri. Aveam o mâhnire cât casa. Nu pentru că am primit o doză nepotrivită, ci pentru că mă simțeam deznădăjduită, părăsită de entitățile divine, cu care fusesem în contact în ultimul timp. Mi se părea că nu-l mai aveam pe Azazel, îngerul meu păzitor. Realizam că aveam nevoie de medicamente pentru a putea ține lucrurile sub control. Atunci am înțeles că de fapt aveam nevoie de ceva mai mult, nu doar de entitățile din marele cosmos.
- Da, pe naiba, tu femeie, termină cu astea! Uite, ia niște bani și mergi la coafor.
- Fix ca tine, am zis, bărbate. Dar, sincer, deși am sperat că îmi revin singură, nu am putut face nimic. Ei, teoretic clar că puteam. Practic era prea greu de dus totul.
Când m-ai mai dus la consultații, la neurologie au zis, gata, e schizofrenie, dar e și parkinson. Au făcut o analiză a transportorului de dopamină, așa i-a zis doctorul. Luasem pastile când s-au uitat mai bine peste analize și au descoperit o slabă activitate a transportorilor neuronali. Așa că ce s-a văzut la scanare era de fapt un efect al medicamentului. Mi-au schimbat tratamentul.
Mai știi că după aia am mai avut amețeli și panică, cică ar fi fost un mic episod schizofrenic, de data asta de la tratamentul anti-parkinson. Am trecut cu bine.
- Termină, femeie! Sincer. Mi se pare că îți place să dramatizezi? Dintr-un motiv, care deocamdată mi-e neclar, ți-ai tot plâns de milă și îți place să faci asta. O să ocolesc de acum clinica Realmed, deoarece cred că te-au folosit pe post de cobai. Îi plătesc americanii, sau rușii? Lasă-i să dea socoteală divinului celest, cum îi zici tu, sau mai bine poliției. Am citit și eu despre niște practici așa-zis medicale și nu prea sunt cușer. Tu chiar te lași pradă prea ușor unor gânduri macabre, imaginații, nu știu de unde le iei de la tine sau de pe grupurile de pe net, care nici măcar nu-ți prezintă o versiune realistă. Nu înțelegi de ce ți se dau tot mai multe doze din acele medicamente? Te-ai prostit! Asta e! Nu-i mai lăsa pe ăia să profite!
- Măi omule, tu nu înțelegi? Am încercat să vorbesc doar cu un psiholog adevărat, dar nimeni nu are răbdare să asculte vorbele unui ins simplu. Îți zic de pastile. Uite, dacă nici cu asta nu mă crezi...Și eu vreau să înțeleg. Mi s-a spus că uneori la unii indivizi se poate produce o alterare a chimiei cerebrale, sau poate chiar o encefalită. La mine cauza a fost impactul cu solul, când am căzut. Nervii intracranieni au avut traumatism fizic... Mi-au zis să am încredere 100%. Era o cvadratură bună pe cer. Astrele m-au ajutat să scap. Dar adevărul e că am simțit ca și cum mi-ar fi explodat ceva prin tot corpul. Sau poate a fost un atac chimic asupra mea.
- Apăi, no, și tu! Nu mai poți fi elastică ca la 18 ani. Dar ce e drept, e drept. Pe mine nu mă mai lua cu din astea. Eu îți zic: termină!
- Da' ce-ți zic eu ție? Tot ce eu căutam la tine era o urmă de suflet, să fii numai pentru mine. Dar, uită! Las' că mă descurc eu. Dar uite ce vreau să te întreb: tu ce crezi, ce-a fost mai întâi? Știința sau pseudoștiința?
- Femeia și dracu....