Nucul
Silviu Borș
Silviu Borș
- Deci, fii atent, mergem la bătrân, îi spunem că vrem să cumpărăm nuci de la el, și, cât timp el urcă-n podul casei după ele, tu intri, cauți banii - sub saltea, după icoană, în sertarul cu linguri, în dulapuri, unde-or fi - ieși repede-afară, băgăm de vină la nuci și plecăm.
- Deci, până la urmă, nici măcar nu mai cumpărăm nucile?
- Păi, ești prost?! Ce-i mai urât, să cumpărăm nucile cu banii lui, sau să nu le cumpărăm deloc?
- Mda, ai dreptate, poate ar fi chiar urât să le cumpărăm cu banii lui. Ei, sărăcie!
- Hai că mă faci să râd, nu fi trist! E bătrân, e singur, sigur nu are ce face cu banii - mănâncă nuci, uite, mănâncă nuci! Să fie bucuros că nu-i luăm și nucile!
Ajunși la bătrâni, cei doi îi explicară acestuia că vor să cumpere nuci de la el - au trecut prin zonă, au văzut ce nuc neaoș are în curte, au văzut că nu e casă pustie, că totul e îngrijit și ordonat și, și-au spus, doar-doar, sigur-sigur, gospodarul care locuiește aici are nuci de vânzare - și ce bune sunt nucile de țară, nici nu se compară cu alea din magazine sau cu alea aduse la piețele din oraș, sub pretext că ar fi de la țară. Sigur erau nuci dintr-alea mari, cu coaja subțire, cu miezul crocant și aromat, așa cum și le aminteau ei din copilărie, la bunici. Nu, ei nu mai aveau bunici, bunicii lor nu avuseseră niciodată sănătatea gospodarului cu nucul neaoș, ce noroc pe el, ce ghinion pe ei. Aveau școală-n ei. Începeau de obicei prin a-și lăuda victima. Nu o făceau foarte direct, găseau ei un prilej de a isca o discuție care punea viitorul păgubit într-o lumină bună - niște flori mai îngrijite, niște găini frumoase, o curte curată, un acoperiș zdravăn cu șindrilă cum nu se mai face de zeci de ani, un nuc neaoș. De fiecare dată, filau victima cu câteva seri înainte. Ajungeau în câte un sat uitat de lume și priveau de-afară în casele în care se mai zărea câte-o lumină. Căutau de obicei bătrâni singuri sau oameni lipsiți de apărare, care să nu le pună probleme în cazul în care ar fi devenit serioasă treaba. Dar asta nu se întâmplase niciodată. Erau profesioniști. După alegerea sărmanului păgubit, își croiau planul, urmând ca-n dimineața următoare să rezolve problema, curat ca lumina zilei, după care să fugă cu primul tren. Bătrânul urcă treptele către pod cu o viteză care trăda o viață de muncă grea.
- Oare de ce nu mai coboară odată?! E deja acolo de peste cinci minute. Oare nu găsește nucile, sau ne face doar să așteptăm?
- Dacă nu coboară în două minute, plecăm. Ai găsit banii, nu?
- Da, fix cum ai zis, câteva pensii bune. Dar totuși, nu o să ne bănuiască după aia? Hai că mai bine urc după el.
- Păi, ești prost? Ce-i mai rău, să coboare cu nucile și să nu ne găsească, așa măcar o să dea vina pe el, că-i bătrân, că se mișcă greu, că ne-om fi plictisit să-l așteptăm - sau, să urci tu după el, să-l găsești naibii căzut, lovit la cap, sau mort acolo și să ajungem după aia dracului suspecți de crimă sau cine știe?!
- Mda, ai dreptate... poate doar se mișcă mai greu.
- Hai, gata, plecăm.
Ajunși în gară, trenul întârzia să vină.
- Hai că mă faci să râd, nu fi trist! E bătrân, e singur, sigur nu are ce face cu banii - trăiește ăsta mai bine și mai mult ca noi, îți zic eu. Ascultă la mine, ce-am făcut noi acum nici măcar nu e furt - e eficientizare! Banii ăștia s-ar fi risipit în casa lui. L-ar fi găsit careva mort în câteva săptămâni și l-ar fi lăsat oricum fără ei. Așa măcar îi folosim noi, nu alții.
- Bine, bine, dar nu asta mă frământă pe mine. Ai văzut și tu, a stat cam mult în pod. Dacă a pățit ceva?
- Dacă a pățit ceva trebuia să strige după noi - sau, sigur am fi auzit ceva, o căzătură, orice. Tu chiar ești prost, în țara asta nimănui nu-i pasă de bătrâni și te-ai găsit tu, milostivul. Uită-l! Hai, gata că ajunge trenul.
- Urcă tu, eu mă întorc. Ai partea ta, vezi tu ce faci mai departe. Eu mă întorc.
- Du-te dracului, că ești prost! De aici ești singur. Dacă se află ceva și se ajunge la mine, ai pus-o.
Ajuns înapoi la casa bătrânului, o găsit exact așa cum o lăsaseră - ușa de la intrare larg deschisă, scara către pod coborâtă în pridvor, bătrânul nicăieri. Se așeză pentru câteva clipe pe treptele exterioare, așteptând, fără să știe cu adevărat ce așteaptă. Nu părea ca vreunul din vecini să fi observat ceva. Poate era prea devreme. Așteptă așa o jumătate de oră, sau poate un an. Își făcu curaj să urce în pod. Urcă pe scara din pridvor cu grijă, încercând să nu facă zgomot. Ajunse sus - bătrânul nicăieri. Podul delimita conturul simplu, cu cele patru colțuri ale casei, neavând nici o cameră ascunsă, nici un perete sau vreo altă coborâre. Bătrânul nu ar fi avut unde să se ascundă. Poate o fi coborât cât timp plecaseră ei la gară, cine știe. Se hotărî să coboare și să stea să-l aștepte jos, pe treptele pridvorului. La coborâre, închise trapa către pod și așeză scara în locul din care bătrânul o dădu jos cu câteva ceasuri înainte. Intră să îl aștepte în casă. Privi cu tristețe icoana Sfintei Fecioare, după care găsise ascunși banii, și îi așeză la loc. Se așeză și el pe un scaun șubred de lemn de lângă o masă goală și așteptă. Când amorțea, mai ieșea în pridvor sau pe treptele de-afară, privind după cel care nu mai venea. Din când în când, trecea câte un vecin. Îi saluta de fiecare dată politicos, iar ei îi răspundeau, de parcă-l cunoșteau de-o viață. Erau totuși oameni buni în satul ăsta, oameni primitori. Avea timp să privească curtea, să observe natura cum se apleacă încet peste ea însăși. Erau totuși cam multe frunze pe jos, așa că se apucă să le strângă, să aranjeze toată gospodăria și să facă curat în casă. Era deja destul de frig, așa că își crăpă niște lemne ca să facă un foc în sobă. La început, făcea foc cam o dată la două trei zile, dar, mai pe finalul toamnei, începu să facă în fiecare zi. Avea lemne destule, sigur urmau să îi ajungă până la primăvară. După aceea, va vedea el cum se va descurca. Iernile nu mai erau așa de grele ca mai demult. Mai greu era cu nopțile tot mai lungi. Încerca să se culce devreme, dar se trezea mai mereu înainte să răsară soarele, de parcă sufletul său era tot mai aproape de cer, și se lăsa atins de raze mai devreme. Mai toate diminețile îl găseau stând așezat pe scaunul șubred, privind pe fereastra mică, spre răsărit. Copacii înmugureau la fel de repede precum le cădeau frunzele. Fulgi de zăpadă înghețau pe fereastră, numai ca să fie topiți de lumina primăverii. Vecinii treceau tot mai rar pe la el. Mai demult oamenii parcă țineau unii la alții, totul era altfel, aveau obiceiuri, aveau omenie. Nu mai era nici satul ăsta ce a fost cândva. Nu mai era nici el ce a fost cândva. Pielea mâinilor lui era tot mai zbârcită, picioarele îl dureau tot mai tare. De ceva timp nu mai putea să mănânce chiar orice. Îl lăsau dinții. Durerile de spate îl trezeau noaptea și îl făceau să suspine. Măcar de-ar mai avea cu cine să schimbe o vorbă. Vorbea, uneori, mai ales când nu putea să doarmă, cu icoana. Îi era tot mai greu să-și țină casa curată și curtea în ordine. Părea că numai el a mai rămas în sat. Își făcu totuși curaj să iasă din casă. Cineva trebuia să culeagă nucile.