Am luat-o razna
Mihaela Bunea
Mihaela Bunea
Prima oară am văzut-o într-o noapte sufocantă de vară, a apărut pe terasă îmbrăcată în rochia aia verde, ieftină, în care o îngropasem.
Mătușii mele Elena îi plăcea mult căldura și vara, țin minte că parcă devenea alt om când se încălzea afară, încă de când începea luna mai își schimba starea, devenea plină de energie și zâmbea tot timpul. Era sora mamei și am simțit mereu că mama nu o prea plăcea, probabil o invidiase toată viața, era genul de femeie care atrăgea toate privirile într-o cameră, elegantă, fină, feminină, zâmbitoare, mereu dispusă pentru o conversație. A murit tot așa, vorbind încontinuu, lipsită însă de eleganță. Ce prostii vorbesc, ca și cum poate muri cineva cu eleganță. Am luat-o razna, asta-i clar.
De când mă mutasem în vila din centrul Bucureștiului, mă termina vara, nu reușeam să mă răcoresc nicicum. Menopauza mă dăduse oricum rău de tot peste cap, dar și orașul ăsta în care nu puteai respira era mână în mână cu ea. Dormeam tot mai prost, bântuiam nopțile, de multe ori lucram la procesele în desfășurare și așteptam să mă lovească oboseala, să pot ațipi și eu măcar câteva ore. Eram cu toate dosarele împrăștiate pe canapeaua de pe terasă, când mi s-a părut că aud un zgomot și fâșâieli în spatele meu, am întors capul și vă spun sincer că m-am speriat ca naiba și am sărit în picioare. Mătușa era acolo, îmbrăcată în rochia verde, bătrână și stafidită, arăta mai rău de cât când murise, părea o mumie prost costumată. Am crezut că ațipisem și visam și am tot încercat să mă trezesc. Îmi strângeam ochii, îi închideam și deschideam brusc, m-am ciupit tare de mână, căutând o metodă să scap de delirul ăsta, de coșmarul ăsta prost. Dar ea era tot acolo, pe terasă lângă mine. Mă privea. Doar mă privea. M-am dus în casă, mi-am pus o vodcă și am început să înjur. După al doilea pahar, am ieșit iar pe terasă să mă uit după ea. Mătușa nu mai era acolo. Nu am putut dormi deloc în noaptea aia.
A doua oară când a apărut, a fost tot în luna aceea, în ziua când câștigasem un proces, mă relaxam la televizor după ce sărbătorisem în oraș cu clientul.
Era un film care se petrecea în Maroc, despre o scriitoare și un tinerel, mi-am dat seama că zâmbeam, mă distra relația lor și când am întors capul spre dreapta, stătea la jumătate de metru de mine pe canapea. Am rămas șocată, înmărmurită câteva minute, privind-o încontinuu. Nu părea vie, dar nici moartă nu era. A arătat la un moment dat spre biblioteca din living. Mintea îmi juca feste. Am fugit ca o nebună în dormitor, m-am aruncat în pat, mi-am tras pilota pe cap și vă spun sincer că pentru prima oară după mult timp mi-a venit să mă rog. Mi se părea că numai Dumnezeu mă poate apăra de așa o vedenie. Simțeam efectiv că-mi pierd capul. Doamne, moștenisem demența de la ea. Asta era. Îmi pierdeam mințile.
Atunci m-am gândit prima oară că soluția ar fi să mă mut de acolo din casă, înapoi în apartamentul meu din Pantelimon.
Să vă spun un pic și despre ea. Elena o dusese tare bine, se căsătorise foarte tânără, din dragoste cu un colonel care câștiga mult, își luaseră o casă mare în centru, zona Romană, avuseseră un băiat, călătoriseră prin lume, își făcuseră o mulțime de prieteni, ce mai, familia perfectă. Asta până când copilul, adică vărul meu, ajunsese pe la vreo douăzeci de ani, era la facultate și a început să o ia pe arătură. Bea foarte mult, umbla în medii ciudate, cu traficanți și proxeneți, avea relații trecătoare cu tot felul de femei dar și cu bărbați, făcea sex și pe bani, din nebunie, cu oricine, nu-l mai interesau altceva nimic decât petrecerile, alcoolul și sexul. Când a aflat taică-său despre viața lui destrăbălată, a fost atât de supărat încât s-a curățat într-o lună. A făcut infarct într-o noapte și a murit în pat lângă mătușă-mea. Nu a putut accepta că singurul lui copil era un ratat.
A treia oară când am văzut-o, era ziuă, ceea ce m-a băgat în sperieți și mai tare. Voi știți cum este să vezi morți ziua?! Stătea lângă bibliotecă și nu se mai uita la mine, privea spre rafturile de cărți, tot căuta ceva. Am început să strig la ea, s-o întreb ce vrea de la mine, de ce nu mă lasă în pace.
Cum? Mă întrebați cum a murit? Stați un pic că ajung și acolo. După moartea lui bărbatu-său, a rămas cu fiu-său, au locuit mereu împreună, adică amețitul nu s-a mutat niciodată definitiv de acasă, mai pleca și mai stătea cu alte femei dar inevitabil revenea la maică-sa.
După perioada de rătăcire din studenție s-a trezit, și-a continuat facultatea, s-a făcut profesor, părea OK dar mereu îmi dădea impresia că e pe marginea prăpastiei, că o poate lua oricând pe panta alcoolului. Ceea ce s-a și întâmplat, când avea vreo cincizeci de ani, în urma unei despărțiri care l-a băgat direct într-o depresie nasoală, a început iar să bea. Și nu s-a mai oprit. A băut până și-a pierdut cu totul capul, de abia mai reușea să-și țină orele la școală. În timpul ăsta, mătușa mea, ajunsese la vreo șaptezeci și ceva de ani și avea tot mai des rătăciri, uita lucruri, nu ne mai recunoștea, se comporta tot mai des ca un copil mic, fără prea multă minte. Eu am tot zis, era clar că avea demență sau ceva pe acolo, dar vărul meu nu a vrut nicicum să o interneze pe undeva, nici măcar un diagnostic ca lumea nu a avut. Refuza pur și simplu să accepte că maică-sa era bolnavă. Nu am ce zice, o îngrijea cât putea acasă, mai puțin în momentele în care se îmbăta ca porcul și nu mai știa de el. Dar ce, credeți că asta i-a adus moartea? Da, el a murit înaintea ei, într-un accident de mașină.
Și uite așa m-am trezit cu mătușă-mea pe capul meu. Păi da, normal că am internat-o, era și în perioada pandemiei de Covid, de abia am găsit un loc la un azil, greu de tot, cu toate pilele din dotare. Și ce credeți, bătrâna a murit de Covid după două luni, s-a curățat rapid, i-au cedat plămânii. De abia am reușit s-o îngrop ca lumea cu toate regulile alea aiurea din pandemie.
De ce cred că-mi apare acum, de ce am viziuni cu ea?
Păi de aia am și venit aici la voi, nu sunteți agenție de detectivi? Aia vreau să aflați, ce vrea bătrâna de la mine! Nu mai suport s-o văd!
Ce s-a întâmplat cu vila ei? Păi cum ce s-a întâmplat? Mi-a rămas mie, normal, stau în ea. Am renovat-o fain frumos, e superbă. Cam mare pentru mine așa singură cum sunt, dar cine știe, poate-mi găsesc și eu un bărbat, uite dacă aveam soț nu mă mai speriam așa ca de bombe de bătrâna moartă.
A, da, bineînțeles, a fost moștenire, mi-a lăsat-o prin testament.
Cum a putut să-și facă testament dacă nu era în toate mințile? Păi v-am zis, nu avea diagnostic și am ajutat-o eu puțin să scrie testamentul ăla, după ce-a murit fi-so. Unde apărea numele meu. I-am spus ce să scrie, am ajutat-o eu la câteva rânduri și gata, ea era oricum așa cuminte, făcea tot ce i se spunea.
Am făcut frumos toate formele legale și gata, a semnat. Ce mai conta pentru ea o casă în care oricum nu mai putea locui singură și ce o mai interesa cui îi rămânea casa?
Ce, credeți că a fost prima oară când am primit așa moșteniri? Mereu m-au plăcut bătrânii. Dar adevărul este că nici n-ai cum să nu mă placi. Pun pariu că și dumneavoastră v-ar veni foarte ușor să-mi lăsați ceva. Dacă ați fi bătrân, vreau să zic.
Cum? Aveți o idee cum să aflu ce vrea de la mine?
Dar să știți că nu ziceți rău, știam eu că mă puteți ajuta. Așa o să fac, las în bibliotecă foi goale și pix, poate vrea să-mi scrie ceva. Apoi mă întorc aici la voi cu foile, să mă sfătuiți ce fac mai departe. Am deja emoții. Dacă nu scrie nimic?