Pentru o zi
Eliana Castor
Eliana Castor
Fac sul covorul și-l pun într-o parte. Nu e foarte mult praf sub el, totuși mai dau o dată cu aspiratorul. Apoi dau cu mopul, o fibră se prinde de o așchie din parchet și ocolesc zona ca să nu-mi pierd ritmul. Apa din găleată se face o mâzgă lichidă, o arunc și o înlocuiesc cu alta care devine și ea pământie. Tocmai acum a apucat-o pe sor-mea să vină. Când am atâta treabă și mai sunt trei zile până la salariu. Chestia e că nu pot să-i cer bani Ginei. Să-i spun de-a dreptul: "știi, sor-meo, de vreo trei luni, naiba știe ce face tata cu pensia, că eu plătesc tot, întreținere, mâncare, medicamente și femeie să aibă grijă de el."
Când întind canapeaua, se desprinde o dantelă groasă, țesută de o colonie de păianjeni ale căror fire se urcă invizibile până-n tavan. În camera asta n-a mai dormit nimeni de-un veac, dar dacă pe Gina a apucat-o nostalgia, nu poți să i te opui, pentru că ea a făcut întotdeauna ce-a vrut. Și a ieșit bine. Eu am făcut mereu ce trebuie și a ieșit rău.
Deschid sertarele de la comodă, la unul aproape rămân cu mânerul în mână, nu e nicio gânganie înăuntru care să strice armonia. Nici bani nu sunt, doar tot felul de mărunțișuri pe care le las mai departe acolo. Dacă nu le-a aruncat femeia, înseamnă că încă pot fi folositoare. Fac ultimele retușuri. Las geamul întredeschis. Gata! Am terminat la timp.
Mă uit la ceas, ar trebui să se întoarcă și tata. În fiecare dimineață, până în prânz, iese din casă sub un pretext oarecare. Deși nimeni nu-i cere socoteală unde se duce și ce face, anunță de fiecare dată: "mă duc să iau aer".
Îi pregătesc repede o gustare, o acopăr cu o folie de plastic și o pun în frigider, nu înainte de a lipi pe ea un sticker cu o etichetă, pe care scriu cu litere de tipar: "pentru tata Gheo".
Mai e o oră până aterizează sor-mea, exact cât să ajung la aeroport. Avionul nu are întârziere. La nici zece minute după afișarea pe panou a cuvântului "aterizat", o văd trăgând un troller cât ea de înalt.
- Aoleo, ai luat o juma de garderobă după tine.
Mă uit la ea și o tachinez, așa cum o face întotdeauna orice soră mai mare.
- Stai, c-am uitat că pe whatsapp văd doar o parte din tine, că nu intri toată-n cadru!
Gina nu-mi rămâne datoare.
- Scoabă! Tot drăcoasă ești, de aia se lipește greu ceva de tine.
Asta e o lovitură sub centură, dar n-am timp acum să mă lămuresc la ce se referă, la faptul că, în ciuda carbohidraților pe care-i îngurgitez, tot arăt ca o coadă de mătură sau că încă n-am găsit omul potrivit care să stea cu mine, fără să-mi lase o gaură-n piept și doi băieți de crescut, ca nenorocitul de bărbatu-meu.
- Ia, zi-mi ce face tata Gheo, i-ai spus că vin?
- E acasă, am trecut pe la el, dimineață. Azi e ziua liberă a femeii. Aia pe care-am angajat-o să-l îngrijească.
- Ileana?
- Da. Leana...
- Ciudat, o cheamă ca pe mama!
- Mda, aproape.
Dac-ai știi tu, sor-mea, că și acum, după ce-a trecut mai bine de o jumătate de an de când a murit, o strigă mereu: "Leno, fă-mi o cafea!", "Leno, noi nu mai mâncăm azi?", ca și când ea ar fi dincolo, în bucătărie și așteaptă să-i răspundă.
Dar nu-i spun nimic. Gina e ușor agitată, se împiedică de o dală. Geanta de umăr îi alunecă, o pune la loc cu o zvâcnire nervoasă.
- Auzi, ești sigură că nu vrei să dormi la noapte la noi? Băieții abia așteaptă, cine știe când mai prind ei ocazia să ți se suie în cap.
- Și eu, abia aștept să scap de măgăoaia asta, îmi arată bagajul.
Nu trebuie s-o întreb ce-a cărat, îmi imaginez că sunt acolo cadouri pentru toți.
Toată noaptea m-am sucit în pat, de pe o parte pe alta, gândindu-mă ce-o fi apucat-o pe sor-mea, să vină din Londra doar pentru o zi. Mi-a dat telefon joi seară și mi-a zis: "Fată, vezi ca vin sâmbătă la 11 și mă-ntorc duminică".
- Sunt toate în regulă? nu m-am putut abține să n-o întreb, ba am plusat în indiscreție, da' de ce vii?
Probabil că mi-a simțit neliniștea, că s-a grăbit să mi-o alunge:
- Nu-ți fă griji, toți sunt bine și Grieg și Rose.
Faptul că nu mi-a dat un motiv, m-a pus pe gânduri. E bolnavă, mi-am zis și n-a putut să-mi spună prin telefon, mi-au trecut prin cap tot felul de boli, care mai de care mai îngrozitoare, am căutat chiar arborele genealogic al maladiilor și al tarelor familiale. Nu-mi aduc aminte să fi răscolit atâta Medicina în familie de pe vremea când aveam copiii mici.
- Așa-i că vrei să te întorci în România? îmi vine deodată altă idee care-ar justifica vizita asta inopinată.
Mi-e cam greu să mi-o imaginez transplantată în solul patriei, cu tot cu calabalâc, bărbat și copil. Și apoi, nepoată-mea, Rose nici nu vorbește românește.
- Mi-e tare dor de voi, dar nu într-atât, chicotește și-și pune trollerul în portbagaj.
Pe moment renunț s-o mai iscodesc, tot explicația cu boala rămâne în picioare. Sau... s-o fi chemat tata? Cu firea ei lipicioasă de pisicuță, întotdeauna a fost preferata lui. Ea i-a dat numele de "tata Gheo", ca să-l deosebească de tat-su real, cel care a fost și primul soț al mamei mele. Complicată povestea asta! mi-o spun de fiecare dată când îmi plâng de milă și găsesc în ea puterea de a merge mai departe.
Dar dacă bătrânul are o avere ascunsă pe undeva și acum, cât mai e încă lucid, vrea să pună în ordine lucrurile? Mi-a trecut până și supoziția asta prin minte, totuși n-am găsit nimic, nici un căpețel de hârtiuță sau vreo ciornă de testament. Și de ieri tot fac curățenie peste tot.
Atunci, care să fie motivul pentru care vine sor-mea, pentru o zi, acasă, de la Londra? O privesc pe sub ochi. Arată bine.
- De ce nu stai mai mult? Nici n-o să avem timp să vorbim și noi ca fetele...
Asta se și întâmplă. Ziua se duce și n-apucăm să stăm prea mult, numai noi două. Gina nu știe cum să se împartă între tata Gheo și băieții mei cu care deja face planuri pentru vară, când o să mergem cu toții s-o vizităm.
Dimineață, nici nu mai intru în casă, oricum la întoarcerea de la aeroport îi pregătesc tatei ceva de mâncare, ca în fiecare duminică, de când i-am micșorat femeii programul la juma de normă, ca s-o plătesc mai puțin.
Își pune geanta de umăr pe bancheta din spate.
- Vezi că am lăsat trollerul în dormitor, îmi zice. Nu mi-am mai luat bagaj la cală, n-avea rost să-l car gol, înapoi. Și-a găsit o întrebuințare mai bună.
Mă pufnește râsul. Băieții mei o să se bucure teribil, când o să le spun că mătușa Gina le lasă lor sicriul lui Dracula.
Avionul nu are întârziere. În zarva plecării nu avem timp de efuziuni sentimentale. Ne privim trei secunde în ochi, apoi sor-mea intră la check-in.
Când mă întorc, tata încă nu s-a sculat. Intru în camera veche, cea pe care o împărțeam cu Gina în copilărie. Geamantanul cât un stat de om, acoperă jumătate de canapea. Îl trag la o parte. Pe masă e un card. "Zăpăcita de sor-mea și-a uitat actele", mă gândesc mai întâi, apoi văd că nu e pe numele ei. Ci pe al meu. Dedesubt e o hârtie cu câteva cuvinte:
"Știu că n-ai să recunoști niciodată că ți-e greu."