Lumea lui Bobby
Teodor Dumitrescu
Teodor Dumitrescu
Nu am crezut că o să mă ia cu el, dar atunci, eu și cu Bobby am fugit cu adevărat de acasă.
Tăticu' venise beat de la mall, unde era paznic, văzuse că nu aveam prea mult de mâncare acasă și se supărase. De mama i se făcuse milă, ca de obicei, că era bolnavă și stătea sub plapumă. A început să țipe la Bobby și apoi l-a bătut zdravăn. După ce s-a culcat tăticu', fratele meu a venit și m-a luat din dormitorul întunecat unde stăteam cu mama și ne holbam la un film franțuzesc. Mama a tăcut, s-a uitat la noi și apoi s-a întors spre televizor.
Am luat-o pe jos spre marginea orașului. După ce s-au terminat blocurile, am mers pe trotuarul îngust. Apoi s-a terminat și trotuarul și am mers pe marginea drumului. Treceau mașinile pe lângă noi, Bobby câteodată mă lua de mână. Vedeam în lumina farurilor, cu toate că își trăsese gluga hanoracului pe cap, avea o vânătaie mare la ochiul drept și în bărbie părea să fie rănit, avea o dungă roșie de vreo doi centimetri. Nu era nimic nou, tata îl bătea mereu.
El era băiat mare, ajunsese în clasa a zecea și doar odată rămăsese repetent. Eu eram de abia a treia și pe mine tata nu prea mă bătea. Dar mă gândeam că are să-mi vină și mie rândul când o să mă fac mare.
Când am ajuns aproape de o pădure neagră și deasă, Bobby a făcut un semn cu mâna și un camion a oprit lângă noi. M-a ridicat pe scară și mi-a zis să urc, am urcat și Bobby a venit după mine.
- Până unde mergeți?, a întrebat fratele meu.
- Până unde mergeți voi? Că eu vă iau pe voi. Eu merg până dincolo de graniță... Austria, spuse pe un ton apăsat șoferul mic și dolofan, îndoit de la mijloc spre volan ca un hârciog.
- Lasă-ne la Sibiu, dacă treci pe acolo.
- Sibiu e peste 350 de kilometri, frățioare. O să trebuiască să mai oprim pe drum, să bag motorină, să mănânc. Aveți ceva bani?, întrebă șoferul.
- Nu prea avem, zise Bobby.
Atunci șoferul nu mai zise nimic, la radio se auzea în surdină o melodie de la Pasărea Colibri, dar după nici cinci minute se apucă să vorbească despre drumuri și orașe. Ne-a spus cum sunt drumurile dincolo de graniță, în Ungaria și Austria. Apoi ne-a tot vorbit despre un oraș din Basarabia care era sărac lipit pământului, era atât de sărac că nu aveau nici piață, și nici măcar un loc de unde să iei mici. I-am găsit poveștile incredibil de plictisitoare, la fel ca și muzica de la radio-casetofon care era de la aceeași formație românească veche. Cred că și Bobby era plictisit pentru că nu-i răspundea în niciun fel și îl lăsa să trăncănească. Ne-a povestit apoi despre prostituate, cum cele mai bune și mai ieftine sunt în Ungaria, nu la noi. Când a început să vorbească despre bani, Bobby a început să fie foarte interesat. Ca să întrețină conversația i-a spus povești deloc adevărate despre ai noștri. Că familia noastră are mulți bani, dar nu vor să ne dea și nouă, că a văzut la tata o geantă plină cu bani acum câteva luni. Șoferul a mărturisit atunci că și el are o geantă plină cu bani și o ține acolo în cabină, apoi a concluzionat morocănos că tata e un mafiot sau un tâlhar și că el în schimb a muncit din greu pentru banii lui. Bobby l-a întrebat cât câștigă pe cursă și câți bani strânge, șoferul răspundea bucuros la toate întrebările, zâmbind cu dinții galbeni la vedere. Am crezut că îi răspunde lui Bobby din prostie sau pentru că ne vedea ca pe niște copii complet inofensivi. Se înșela.
Când ne-am oprit la benzinărie noi nu am coborât din cabină, Bobby s-a întors spre bancheta lată din spate, care probabil ținea loc de pat și a început să pipăie și să caute. L-am întrebat ce caută, dar nu mi-a răspuns. A găsit o cheie mare și lungă, aproape cât un braț de-al meu și a pus-o în față între picioarele lui. Șoferul a venit după aproape o oră bucuros și a glumit că nu are bani să ne cumpere mâncare, dar să fim liniștiți că nu ne ia nimic pentru drum.
Am oprit din nou după o oră pe marginea drumului într-o pădure deasă. Șoferul a lăsat farurile aprinse și a coborât din cabină, la nici zece metri de camion s-a desfăcut la pantaloni și a început să se ușureze. Bobby mi-a zis să stau și mi-a făcut semn cu degetul la buze să fac liniște. A coborât ușor din camion și a mers tiptil în spatele șoferului, apoi l-a lovit în creștetul capului cu cheia. A căzut pe loc, cu fața peste locul unde urinase.
Bobby a urcat înapoi în camion, a stins farurile și a început să caute pe întuneric în spate. A găsit o geantă neagră din piele groasă, a desfăcut fermoarul și am văzut că era plină cu bancnote. Nu am putut să mă abțin și am scos un țipăt scurt, mi-a dat o palmă ușoară peste cap. Am luat geanta și am coborât, apoi am mers tot înainte pe marginea drumului, pe drumul spre Sibiu, prin pădurea întunecată.
Când am ajuns în următorul sat se crăpa de ziuă. Am luat-o pe ulițe mici și înguste până am ajuns la poarta unei biserici, acolo ne-am așezat pe o bancă să ne odihnim. Până atunci Bobby nu zisese nimic, abia atunci a început să-mi vorbească:
- Îți dai seama, bro, ce pot să fac cu banii ăștia? Îmi iau o geacă de piele, îmi iau și o motocicletă. Putem să ne mutăm în Sibiu, în Alba Iulia sau în Cluj. Nu ne știe nimeni. Oricum, ce dracu' făceam în Buzău? Eu puteam să fug de acasă, puteam și altădată, nu numai acum. Dar n-am vrut să te las pe tine, că venea rândul tău. Dacă nu mai eram eu acolo, pe tine te snopea în bătaie. Și nu numai odată, în fiecare zi, în fiecare seară. Trebuia să stai cu frica în oase, de fiecare dată. Într-o seară nu e suficientă mâncare, într-o zi nu e suficient de curat, într-o zi nu mi-am făcut temele, într-o zi își aduce aminte că am rămas repetent și vai de mine l-am făcut de râs. Toate astea sunt de la condiția noastră, că nu putem să facem nimic. Vezi și tu unde trăim, de abia ne permitem lapte și ceva mezeluri. Am vrut de când eram mic să am un câine, dar nu aveam bani de mâncare pentru el. Uită-te și tu la tenișii tăi găuriți. Când crezi că mai vezi altă pereche? La toamnă. Și hainele pe care le luăm sunt cele mai ieftine, și dacă sunt ieftine cât crezi că rezistă? Sigur nu cât alea scumpe pe care le au ceilalți de la liceu. Și trăim doar din salariul lui mizerabil de paznic. Îmi mai zic unii că de ce nu-l trag la răspundere, că de ce nu muncește altceva? Păi ce să muncească, dacă altceva nu știe? Unde să se ducă? Are noroc că nu păzește pe la cine știe ce uzină ori pe la vreo balastieră departe de oraș. Termină munca, trece pe la mini-market să ia un coniac și vine acasă repede. De aia și bea, mi-a mai zis el mie, că nu poate să ne dea și nouă mai mult, să ne cumpere și nouă o bluză, niște teneși buni, o carte, o masă unde să ne facem temele.
Bobby începu să plângă, vărsa lacrimi și nu voia să se uite la mine. Nu voia să mă uit la el, să nu-l văd, plângând, slab. Nu am știut ce să-i zic, am încercat să gânguresc ceva, dar de fapt nu știam ce cuvinte să folosesc. El era fratele mai mare, era pentru mine totul. Înțelesesem că tata nu e chiar un model, dar el era. Încă mai era un model pentru mine. Aș fi vrut să fiu ca el.
Am găsit gara de la marginea satului și ne-am urcat în tren. Înainte să-i dea geanta cu bani tăticului, Bobby m-a asigurat că șoferul de camion nu avea cum să moară de la atâta lucru. Două luni au încetat bătăile.