Îmi aud inima bătând. Mă las legănat de apă caldă a Oceanului Indian și deschid ochii.
Deasupra mea, departe, un nor de ploaie, singuratic, își revarsă stropii peste noi. Simt picăturile de ploaie pe față, închid ochii și mă bucur de fiecare moment. Ce senzație, să plutești așa, în întuneric, în liniște, în necunoscut... adică, simt nava lângă mine, în jurul meu, știu că e acolo iar asta îmi dă un sentiment de siguranță. Dar dacă vreau, pot să pretind că nu e, să uit de ea, să nu mai simt motorul cum bate ritmic, vibrând, în pieptul meu. Pot să îmi închipui că sunt singur, doar eu și Oceanul. Un mic punct, insignifiant, în mijlocul unui infinit albastru. Cu mile întregi de necunoscut în orice direcție, în jurul meu, sub mine... gândul acesta din urmă îmi dă fiori.
La urma urmei, câți dintre noi nu au privit apele mării și nu s-au întrebat ce se ascunde acolo, jos? Ce creaturi ne privesc în același timp prin oglindă albastră, întrebându-se cine suntem, cine sunt ființele astea plăpânde și neajutorate care au venit nepoftite în lumea lor, brăzdând cu cutiile lor de metal, mari și zgomotoase obrazul limpede al marii, stricându-le liniștea? Știu că din mare ne-am născut, ere întregi în urmă, că din apele sărate am ieșit, pășind timid și împleticit pe pământ, explorând din ce în ce mai departe, până când am rătăcit drumul înapoi și am uitat unde ne este casa. Am pierdut legătură cu Ea, în afară de o senzație ciudată de... dor, de fiecare dată când o privim. Suntem copiii care au fugit de acasă, intruși într-o lume nouă pe care am cucerit-o, la care ne-am adaptat și pe care am modelat-o după voință noastră, pierzând în proces legătura și cu ea, uitând ce înseamnă echilibru. Am ajuns intruși în două lumi, a uscatului și a apei, încercând cu disperare să ne găsim locul în oricare din ele. Am uitat cum să le prețuim, cum să le respectăm și să le ocrotim. Am uitat că noi suntem copiii, nu invers, că noi nu putem supraviețui fără ele, nu invers. Și până nu ne vom aminti locul nostru și datoria noastră în lumea asta, vom rămâne copii ai nimănui, căutând cu disperare drumul înapoi către casă.
Deschid ochii, norul de ploaie s-a dus, e doar albastru deasupra mea. Ies din piscina mică și, imediat, nava mă "îmbrățișează" cu zgomotele și mirosurile atât de familiare. Oceanul e incredibil de calm, soarele a început să coboare și colorează totul într-un fel imposibil de redat în cuvinte. Nori se aleargă peste orizont, schimbându-și formă și culoarea de la minut la minut.
Departe, sub ei, văd o altă nava, e prima zărită de când am plecat. O fotografiez. E un gazier, imens, și totuși pare atât de mic, abia vizibil la orizont, chiar și cu teleobiectivul. Fotografiez frenetic, în toate părțile, vreau să mă îmbăt cu culorile, cu liniștea, vreau să uit de orice se întâmplă sub tălpile mele, jos, la motoare. Comandantul îmi zâmbește: "știi, unii oameni plătesc bani grei să vadă așa ceva, noi suntem plătiți să fim aici". Îl aprob, "sigur, așa se consolează aia care nimeresc ca noi, pe nave din astea "perfecte". Râdem amândoi, mai schimbăm câteva vorbe, mai fac câteva poze și mă retrag.
Internetul nu merge, îmi editez câteva cadre, ascult ceva muzică, mă gândesc să mă retrag la somn, dar sună telefonul... altă avarie. Oftez, mă schimb și cobor încet scările către mașină.
Off, pantofii ăștia de lucru, cântăresc câteva zeci de kilograme...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
