Mihaela Velicu (36 de ani) este nominalizată la categoria cea mai bună actriță în rol principal pentru rolul Martirio din spectacolul Casa Bernardei Alba de Federico García Lorca, regia Diana Mititelu, producție a Teatrului de Stat Constanța. Va fi vorba de pandemie și temerile asociate ei, de Radu Iacoban, Ada Milea, Andrei Șerban și Radu Afrim, de naivitate și inocență, de personajele lui Lorca și spațiul de siguranță al Dianei Mititelu.
Mihai Brezeanu: Mihaela, mi-a atras atenția începutul mini-biografiei tale de pe site-ul Teatrului de Stat Constanța (TSC): "Mihaela Velicu s-a născut la Constanța, a copilărit în Km 5". Netul mi-a spus apoi că acest Km 5 e un cartier la ieșirea dinspre Mangalia a orașului. Nu e prea obișnuită această menționare a cartierului copilăriei în mini-biografii. Cum de s-a ajuns la ea? Apropo, între geografia prozelor lui Tudor Ganea și cartierul acesta e vreo legătură?
Mihaela Velicu: Probabil s-a ajuns la această menționare a cartierului pentru că în pandemie am construit KM5, un "brand", o firmă de la zero, care producea lumânări parfumate din ceară de soia
. E o chestie de care m-am apucat în timp ce "lumea parcă se oprise". Mi-era teamă de viitor, nu eram încă angajată la Teatrul de Stat Constanța și m-am apucat să produc ceva făcut de mâinile mele. Cât despre Tudor Ganea, știu că și el e constănțean și poate că acest cartier plin de căsuțele bunicilor (așa era Km 5 în vremea copilăriei mele) a fost o sursă de inspirație și pentru el.M.B.: În timpul pandemiei, ți-a fost teamă că n-o să mai joci niciodată teatru? Ce s-a întâmplat cu brandul de lumânări parfumate, mai există?
M.V.: Nu mi-a fost teamă că n-o să mai joc niciodată teatru, ci că o să îmi revin foarte greu din datorii. Nu eram angajată nicăieri, așa că m-am angajat la propria firma ca să îmi ofer un venit
. Brandul mai există, dar nu mai am timp să mă ocup de el. Lumânări încă mai fac, de plăcere, pentru mine și apropiați. Poate, cândva, o să revin la Km 5 cu alte viziuni.M.B.: Ai absolvit Colegiul Național Mihai Eminescu din aceeași Constanța și apoi ai dat & intrat la UNATC Actorie, unde ai absolvit licență & master. De unde până unde actoria?
M.V.: De mică îmi plăcea să "refac", să trec prin stările personajelor de la tv, din serialele de atunci (Dallas, Dosarele X). Era distracția mea, așa mă jucam singură în casă până ajungeau ai mei de la serviciu. În 2007, când am plecat din Constanța în București la facultate, n-am avut în plan să dau admitere la UNATC și am dat la Litere, la Universitate. unde am și intrat la arabă - spaniolă. Voiam să mă fac interpret de conferență pentru că, la vremea aia, se câștiga bine din asta și mi-am ales special o limbă mai puțin cunoscută ca să câștig și mai bine
. Ăsta era planul.După un an, m-am reîntâlnit cu un profesor de actorie pe care îl cunoscusem la un curs de teatru din liceu și am luat această întâmplare ca pe un semn să încerc să dau la actorie. Cred că am simțit că îmi lipsește ceva, nu știam ce, dar probabil că îmi lipsea să mă exprim liber, necenzurat.
M.B.: Ai jucat Melania în Mobilă și durere montat de Victor Ioan Frunză cu acea trupa a sa fără nume. Spectacolul a avut premiera la Centrul Cultural pentru UNESCO în 2014 și a fost mutat apoi la Teatrul Dramaturgilor Români. Cum era viața de actriță în trupa aceea?
M.V.: A fost o experiență tare folositoare să fiu în trupa lui Victor Ioan Frunză. Am fost primită cu bucurie și căldură și rămân cu niște amintiri foarte frumoase din perioada aia. Cred că s-a pus pe undeva o bază sănătoasă despre cât de importantă e precizia și intenția "să fim toți într-o apă".
M.B.: La momentul când plecai din Constanța să dai la facultate, te gândeai / sperai / visai să ajungi vreodată actriță angajată a Teatrului din orașul tău natal? Chiar, când ai devenit din trupa TSC și, mai ales, de ce?
M.V.: Am fost invitată la casting de Radu Iacoban pentru rolul Becca din Universuri paralele de David Lindsay-Abaire. Un rol minunat, un spectacol cu multă emoție, foarte pe sufletul meu. Asta se întâmpla în ianuarie 2022. Așa am început colaborarea cu TSC. A urmat Seaside Stories în regia lui Radu Afrim, un spectacol care a unit toate generațiile din colectivul teatrului, o bijuterie. Se pare că acest nume, Radu, mi-a purtat noroc. M-am angajat imediat după premiera cu Seaside Stories.
Nu mi-a trecut deloc prin gând că m-aș întoarce în orașul meu natal, a fost o surpriză pentru mine. Din 2020 tot auzeam ecoul implicării lui Erwin (n.r. Erwin Șimșensohn, directorul TSC) la Teatrul din Constanța. Și, după ce am repetat la cele două spectacole amintite mai devreme, m-am simțit la TSC ca acasă la pătrat. S-a întâmplat ceva ce nu mi-am dorit în mod conștient și s-a legat mai frumos decât aș fi putut să-mi doresc.
M.B.: Se vorbește tare mult despre trupa de la Constanța. Cum e, de fapt, atmosfera acolo? Cum e să joci teatru acolo?
M.V.: E o senzație, o stare de acasă, știu că mă repet, dar așa se simte. E mult talent, multă muncă, suficient profesionalism și umor, cât să vorbim aceeași limbă. Și avem și plajă, deci mai stăm și ca șopârlele la soare în propria melancolie
.M.B.: Dintotdeauna, dai senzația de ubicuitate. Uite, chiar și acum, când vorbim, pe lângă spectacolele de la TSC, joci, printre altele, în Stop the Tempo! de Gianina Cărbunariu, regia Mara Oprea, producție 2023 a Teatrului Dramaturgilor Români București, Cassandra de Norah Sadava & Amy Nostbakken, regia Leta Popescu, producție 2021 a Apollo 111, DUAL, un performance despre prietenie, un concept de Leta Popescu, Bogdan Spătaru, Florin Fieroiu, premieră 2022 Teatrelli. Și sunt convins că mai sunt și altele. Cum reușești să le duci pe toate? Cum te descurci cu naveta, cu energia?
M.V.: Nu știu exact cum mă descurc, dar, până acum, vad că iese
. Apropo de textul Gianinei Cărbunariu, Stop the Tempo!, la final, zic: "Alerg, alerg, alerg, aștept un semn" (text de citit integral pe LiterNet aici). Cam pe acolo mă învârt. Îmi place mult să conduc, deci, drumul pe A2 e o odihnă pentru mine, cât despre norocul să am și alte colaborări în afara teatrului, îi mulțumesc lui Dumnezeu și celor care continuă să îmi propună să fac parte din proiectele lor 
.M.B.: În 2022, ai lucrat cu Radu Afrim în Seaside Stories. În 2024, Andrei Șerban te-a distribuit în A douăsprezecea noapte. Despre experiența cu Victor Ioan Frunză ai povestit mai devreme. Cum a fost, comparativ, interacțiunea cu cei trei?
M.V.: Sunt trei regizori diferiți, trei personalități și viziuni diferite. Am colaborat foarte bine cu Radu Afrim, e o experiență pe care n-o s-o uit niciodată. Universul lui e atât de seducător, n-ai de ales decât să te bagi cu totul în ceva, nici nu știu cum să numesc, ceva alien și, în același timp, cât se poate de uman.
Colaborarea cu Andrei Șerban a fost unică. A impus multă disponibilitate și mobilitate interioară. Experiența a fost intensă, a avut aerul unui sunet care trebuie să iasă nu perfect, dar undeva pe acolo.
M.B.: Întru judicioasă contrabalansare, vin imediat și te rog să faci o comparație similară între lucrul cu Leta Popescu (am amintit mai sus două dintre colaborările cu ea), Ada Milea (O insulă tocmai și-a avut premiera, la început de martie 2025, la TSC) și Diana Mititelu (care ne-a dat, într-un fel, motivul pentru care ne-am strâns aici).
M.V.: Trei femei, trei regizoare, mai adaug două pentru că am fost norocoasă să lucrez cu cinci regizoare în ultimii patru ani: Teodora Petre (n.r. Extraordinară viață de Mariano Tenconi Blanco, producție a Teatrului Național din București cu premiera în 2021) și Mara Oprea (n.r. Stop the tempo! amintit mai devreme). Mi-e greu sa compar, dar pot spune ce mă leagă și însuflețește să lucrez cu ele. Probabil un front comun ar fi intuiția feminină, care nu se explică, nici n-aș ști cum. S-a "salvat" mult timp, ne înțelegeam de multe ori dintr-un singur cuvânt spus.
O insulă e o bucurie. E o joacă, de-a dreptu', dar are în spate multă precizie (orchestra e live). Sunt teme grele, abordate ușor, cu grijă și blândețe, cu mult umor, și cred că de aici, din locul acesta, mă inundă speranța în timpul spectacolului. Trăim vremuri interesante și un spectacol de-al Adei, parcă mă face să pășesc în viață cu mai puțină greutate. Am avut dintotdeauna spaima să cânt, dar Ada m-a depresurizat, pur și simplu. M-a ajutat foarte mult. E uriaș talentul ei și îi mulțumesc că a lucrat cu ce pot, cât am. Nimic în plus. Și s-a dus și spaima. După 30 ani:))!
M.B.: Să nu uităm de Radu Iacoban. Cum a fost colaborarea cu el?
M.V.: Pe Radu Iacoban îl cunosc de foarte mulți ani. Faptul că am jucat împreună a făcut colaborarea să fie lejeră, prietenoasă. Este un regizor foarte talentat, care nu provoacă inutil actorul și, pentru că la bază e actor, intuiește rapid pe unde îți scapă o idee, un gând sau ce te poate bloca... degeaba
. Aș colabora cu el oricând.M.B.: Casa Bernardei Alba. Martirio. Ce e cu spectacolul ăsta cvasi-integral feminin (minus light designer-ul Cristi Niculescu)? A fost greu să găsești tonul potrivit pentru Martirio? Nu e cel mai comod personaj, totuși.
M.V.: Repetițiile la Casa Bernardei Alba au curs "in a flow", cum se zice. Am ridicat spectacolul în trei săptămâni și n-am simțit că am forțat ceva cu el vreun moment, că a fost vorba de ceva arhi-gândit și exploatat până să rămână fără aer. Și "s-a întâmplat" să iasă din plăcere. E o chestie așa cursivă și relaxată să lucrez cu ele, cu Laura Iordan, Luiza Martinescu, Mirela Pană, Cristiana Luca, Ecaterina Lupu, Otilia Nicoară și Alina Mantu! Am iubit fiecare repetiție.
Diana Mititelu a creat un loc în care să urlăm la lună cât vrem, dacă ne vine să urlăm că suntem femei. Oricât de tare ne convine asta sau nu. Sau indiferent dacă e "necesar" sau nu. Era o opțiune deschisă. O opțiune deschisă să urli cât vrei, să te răzvrătești cât vrei, să-ți manifești frustrarea în cea mai crudă (raw) formă, chiar cu riscul de a pica în dizgrație. Dacă tot nu există o pereche de ochi străină care să te privească. Ne întrebam ce am face dacă n-am avea conștiința faptului că suntem privite. Privite de un bărbat sau de oricine altcineva, în afară de mama sau bunica. Mie, personal, încă îmi rămâne în aer întrebarea: "avem sau nu de ales în casa mamei?".
Cât despre Martirio, nu am perceput-o ca fiind incomodă. Din contră. Pentru mine, a fost o ocazie, poate, să-mi clarific care e diferența dintre naivitate și inocență.
M.B.: Și care e diferența dintre naivitate și inocență
?M.V.: Cred că inocența nu face ravagii în jur și nu permite, nu atrage pedeapsa. Naivitatea se plătește
.M.B.: Nominalizarea la UNITER 2025. Te așteptai? O așteptai? Crezi că va conta?
M.V.: Nu mă așteptam la nominalizare și m-am bucurat mult când am aflat. Contează, cum să nu, atât pentru mine, cât și pentru spectacol, părinți, prieteni. Mi-a dat un zvâc să continui, poate, cu mai multă credință.