Carla Boboc: Cu ce gânduri ai plecat înainte de primul atelier? Cum te-ai raportat la rolul tău în proiectul This is how Meta really feels pe parcursul atelierelor?
Teodora Tudose: Nu știam la ce să mă aștept, mă gândeam că primul atelier va seta direcția structurii următoarelor. Singura teamă pe care o aveam era legată de deschiderea lor față de noi și de exercițiile propuse, dacă se vor lăsa conduși, dacă se vor lăsa să fie vulnerabili și dacă vor rezona cu noi.
Mi-am luat rolul în serios față de ei, însă mi-am permis să fiu maleabilă, naturală și deschisă la ce a apărut pe moment, m-a interesat să mă conectez sincer cu ei. Astfel de experiențe au contat foarte mult pentru mine, cea de la vârsta lor, mi-au schimbat parcursul personal și profesional și au avut un mare impact asupra evoluției mele. Mi-am dorit să îi fac să se cunoască pe ei înșiși mai în profunzime prin scris și prin împărtășirea reciprocă a unor experiențe personale.
Mihai Ivașcu: Sincer, mă gândeam c-o să fie super ahtiați după telefoane, ceea ce nu sunt - nu s-a stat deloc pe telefon în timpul atelierelor, asta dacă nu era parte din exercițiu. Am descoperit niște tineri care da, au TikTok și Instagram, dar sunt mai curând (încă) într-o fază de spectatoriat, mai mult consumă (nu fără discernământ) decât postează. Mă gândeam, altfel, c-o să fie și destul de reticenți la ce le propunem eu, Teo și Alex. Noi încercăm ceva cam imposibil (dar posibil artistic), anume "să mutăm" toată experiența, identitatea, memoria lor digitală într-un spațiu analog, într-un soi de dormitor în care toate reels-urile, selfie-urile, muzicile, stories-urile etc. au volum, textură, miros etc. Fac o paranteză, experimentul expoziției pe care o vom realiza la ETAJ (5-7 mai 2025 & 8-9 iunie 2025) e, de fapt, unul de "atmosferă & reacție" - ne interesează cum se simt oamenii... nu "pe telefon", ci "în" telefon, fiindcă-i limpede că ne locuiește în aceeași măsură-n care-l locuim și noi. Închid paranteza: or, ca noi să putem crea experiența asta, a fost nevoie să-nțelegem care e raportul emoțional al adolescenților cu lumea virtuală. Dar asta ne-a dus, firesc, un pas în urmă, fiindcă raportul ăla emoțional cu lumea virtuală traduce, completează, "apără" raportul emoțional cu propriul sine, cu familia, prietenii, care e unul psihic, tăcut, sub- sau in- conștient (deci tot virtual, dar în alt sens).
Exercițiile de (auto-)cunoaștere pe care le-am parcurs cu ei, în scris sau verbal, în perechi sau individual nu au fost simple: nu e simplu să te deschizi unor străini, să spui unde te doare, care-i faza cu tine, ai tăi ș.a.m.d. Țin să le mulțumesc în sensul ăsta și să-i asigur că, deși fiecare lucru pe care ni l-au făcut cunoscut se va bucura de prietenia și discreția noastră, tot ce ne-au arătat despre ei e prețios și folositor și va fi tradus în limbaj artistic. Provocarea e să spunem "uite, cam așa arată legătura afectivă a adolescenților din 2025 cu online-ul, așa arată camera lor digitală, și arată așa fiindcă în viață li s-au întâmplat asta și asta și s-au construit pe sine prin aia și ailaltă", fără însă să generalizăm nepermis sau să asumăm vreo mare științificitate demersului, păstrând deci o doză de ludic. Ce m-a bucurat enorm, și ce iarăși nu mă așteptam neapărat înainte de primul atelier, e că au înțeles foarte repede și foarte just adevărul proiectului, au înțeles că încercăm să găsim o fizicalitate acestui black box care e profilul virtual al unui adolescent, astfel că nu doar că s-au deschis față de noi, dar au stabilit și un raport critic cu ceea ce ne transmiteau.
În cele patru ateliere pe care le-am avut cu ei, rolul meu (așa cum îl aproximez eu, dar ei sunt cei mai în măsură să zică) a fost să "modulez" întâlnirile... să inițiez aplauze, îmbrățișări de grup, să-i întreb ce ore mai au, dacă e prea mult sau prea puțin ce facem cu noi, să le mulțumesc periodic - și multe alte "accente" care fac diferențe mari de la contexte sterile la întâlniri potente. Mă rog, rol... de ce am vrut eu să mă țin în trio-ul pe care l-am făcut cu Teo și Alex (care trio l-aș repeta oricând). Ca să răspund, neîntrebat, și pentru colegi, aș zice că Alex a fost cu grounding-ul, i-a fixat în niște noțiuni de psihologie, somatică cu mare răbdare și profunzime, iar Teo le-a mișcat supapa creativă, ea e cineva cu un bun "scanner" de talent și știe pe ce pedale s-apese și, tot așa, când. Dar lăsând nuanțele la o parte, toți am avut, evident, același obiectiv - să găsim, cu fiecare întâlnire, pretextele creative prin care dialogul pe care-l inițiem cu ei să fie cât mai revelator. La propuneri s-a plâns, s-a râs, s-a tăcut, s-a scris, s-au pus întrebări... Iar noi... cred că, de la un punct încolo cel puțin, mai mult i-am ascultat pe ei, le-am dat lor scena. Trebuie subliniat încă o dată că cei 15-20 de participanți de la a X-a E de la Moisil sunt niște copii foarte buni și cu o mare capacitate de a intra în situație, de a se "intimiza".
C.B.: Cum crezi că vor fi relevante atelierele cu elevii de la Colegiul Național "Grigore Moisil" în cercetarea ta din proiect?
M.I.: Promit să nu repet răspunsul! Păi, uite, pot să-ți spun că-i mai dificil decât credeam, dar în alte feluri. Dificultatea, înaintea de a avea atelierele, mi se părea că va fi forma - cum punem în spațiu, în metaforă etc. conturile "lor" în online (și pun lor între ghilimele pentru că, încă o dată, nu e vorba despre ei, cu nume și prenume, ci despre ei ca niște reprezentanți ai unei generații; ca în orice proiect artistic cu... valențe sociologice, și nu într-o cercetare curat-științifică). Problema, acum, nu mi se mai pare acest cum; "formele" deja se construiesc și, oricum, echipa artistică a proiectului e diversă și talentată:), deci idei, mijloace sunt. Dificil e altceva în capul meu la momentul de față: să separ conjuncturi întâmplătoare de motivațiile și căutările reale. Îți dau numai un exemplu - un exercițiu a fost despre modelele din viața fizică versus vedetele pe care le urmărim în online. Am sesizat o distanță foarte mare, la majoritatea, între cele două categorii. Toți au zis că-și admiră mamele, surorile, tații, bunica, și nu așa, din pix, în trei cuvinte, ci cu povești de viață aduse ca argumente, cu mari încărcături sentimentale și niciuna monocordă (și-i luau ca model fără să-i idealizeze, ba chiar le "reproșau" una și-alta, în fine) - la capitolul online, mulți (nu toți) au dat ca exemplu vedete... discutabile:), adică, încă o dată, distanța de raport și chiar de ton era aproape comică între, să zicem, o mamă care și-a dăruit tot timpul unui copil bolnav și o pseudo-stilistă care vorbește nimic pe internet.
Ceea ce ne-a dus la concluzia că, de fapt, ei folosesc social media nu atât ca pe o distracție, cât ca pe o evadare. E o mică diferență importantă. Când deschid Instagram-ul vor să fie liniște și pace și niște umor, dar să fie neconsumator emoțional; asta fiindcă își doresc, conchid eu, un contrast necesar acelor momente din viață care i-au maturizat precoce, care le-au lăsat urme. Nu vreau să fiu greșit înțeles - n-aș vrea ca cei care citesc să și-i imagineze ca pe niște copii cu "situații acasă", Doamne ferește, nu e cazul. Ci ca pe niște adolescenți care, având o sensibilitate ridicată, dar și o oarecare conștiință politică... n-au lăsat să treacă indiferent, pe lângă ei, întâmplările alea formatoare, pe care noi toți le cunoaștem: boli, decese, înstrăinări, despărțiri, accidente inexplicabile, hazardul, urâtul, frumusețea gratuite.
Ca să scurtez și să revin la exemplu: mă gândesc ce din acest adevăr despre ei să înaintez în expoziție, care expoziție, apropo, va avea și un text scris de mine și Teo, un fel de piesă audio. Ce și cât din ce postează și consumă pe social media e aleatoriu, o distracție de-o zi, de-un moment, și ce și cât e un răspuns identitar / comportamental de 2025 la acele întrebări la care toți oamenii caută forme, amăgiri de răspuns - de ce mi s-a-ntâmplat mie... X sau Y? Ce e fundamental și aici și acum versus ce e aici și acum, dar nu e fundamental versus ce e fundamental, dar nu e aici și acum, e de când lumea. Ar mai fi multe de povestit, mai lăsăm și pentru data viitoare... Urmăriți kaleidospace pe Instagram pentru informații în timp real.:)
T.T.: Atelierele sunt foarte relevante pentru materialul scris la care eu și Mihai vom lucra, dar și pentru conceptul instalației Camera Meta. Ne-au oferit o mai mare înțelegere asupra raportării față de social media și față de noi înșine, ne-au setat o direcție asupra temelor pe care vrem să le elaborăm în scris și în instalație, atât prin material concret ca punct de start, cât și prin imagini vizuale și auditive pe care le-am putea integra în spațiul fizic. De asemenea, ne-au ajutat pentru a vizualiza atmosfera pe care Camera Meta s-o surprindă.
C.B.: Cum au decurs atelierele? Au fost deschiși tinerii să vorbească despre identitatea lor digitală?
M.I.: Fiecare atelier a avut mood-ul lui, asta ne-am dorit: în primul, s-a spart gheața (și asta e, întotdeauna, în toate felurile, în același timp...), în al doilea, am încurajat lacrimile, "greul", în al treilea, a predominat umorul, iar în al patrulea, reflecția, simțul critic. Am ținut și eu și Teo și Alex la un arc emoțional și de informație, uneori i-am rugat pe toți să participe, i.e. să citească ce scriu pe temele propuse, alteori, pe cei care nu simțeau nevoia, i-am lăsat să fie "ei cu ei" deasupra foii de hârtie. Câteodată i-am scos din bănci (i-am pus, de pildă, să-și regizeze unul altuia fotografii de Instagram într-un mod în care cel pozat nu s-ar posta de obicei - ne-a interesat, adică, cum se văd unii pe alții, cum "se gândesc" în esteticile propuse de lumea virtuală), o dată i-am rugat să-și aducă de-acasă un obiect la care țin (și mulți au adus genul de obiecte uncool de arătat în spațiul virtual, dar pe care n-au avut nicio stânjeneală în a le "prezenta" colegilor), altă dată le-am cerut să treacă, pe niște bilețele, patru resurse fundamentale pentru ei, și să renunțe, treptat, la câte una (un exercițiu foarte grăitor, propus de Alex, un joc care sună simplu și care pare și scurt, dar, vă asigur, nu e și... durează).
Ce vreau să spun prin aceste câteva exemple e că am urmărit ca aceste ateliere să nu fie doar despre eul digital (oricum... eul digital nu e niciodată "doar" despre asta, are vase comunicate cu stima de sine, empatia, predeterminările socio-culturale și de familie, motivația etc. etc.), ci despre multele lumi pe care le poartă în ei. N-a fost mereu ușor, dar am avut grijă, zicem noi, să fie haios când trebuie și să aibă miză. Atelierele astea sunt un cadou pe care adolescenții ni l-au făcut, au lăsat ușa deschisă într-o vârstă (într-o epocă) de care ne despart, biologic, vreo 10-12 ani, iar orice privire înapoi, pentru mine, care sunt genul melancolic, e un instrument de luptă cu ce e nasol în prezent, e o învingere de moment a timpului, o (re)luare în stăpânire a ceva ce n-am înțeles la vârsta lor sau mi-ar plăcea să retrăiesc. Nu doar c-au fost deschiși să ne vorbească, dar i-am simțit entuziaști, prezenți. Am încercat, toți laolaltă, să facem o spunere a lumii prin noi înșine, să-nghesuim în borcănașu' care e fiecare din noi ceva-care-e-mai-mare-ca-noi. Ăsta e genul de demers care-mi place, care mă interesează în plan artistic. În cazul ăsta, preocuparea a fost eul digital, dar putea fi orice, metoda e aceeași. Cât a contat pentru ei... asta nu știu, reacțiile au fost măgulitoare, și le suntem recunoscători pentru ele, dar așa e la cald. Din experiența mea, sensul întâlnirilor de tipul ăsta, când ai vârsta lor... se dovedește mai târziu... Dacă vrei, pe principiul (scuzați siropul clișeului!) fluturelui care, prin bătaia aripilor azi, pornește mâine un tsunami în cealaltă parte a globului - sau nu! E perfect în regulă și-așa.
T.T.: Atelierele au decurs mai bine decât ne așteptam, elevii au fost foarte receptivi și deschiși. Ne-am bucurat că mulți dintre ei s-au lăsat să fie vulnerabili, unii ducându-se în profunzimea exercițiilor. Și a fost împlinitor să le văd evoluția unora dintre ei, atât prin deschiderea față de noi în împărtășirea experiențelor, cât și în scris. Până la ultimul atelier, unii și-au schimbat total stilul de scriere, ducându-se într-un plan mult mai profund și onest prin simplitatea stilului. Unii au început să simtă puterea scrisului. Au fost și câțiva mai rezistenți, care nu s-a deschis cu totul, unul dintre ei având aceasta atitudine până la final. Însă, deși ne-am lovit de această rezistență din partea lui, acesta a continuat să vină, fiind prezent pe toată durata atelierelor. Cred că impactul asupra lui va apărea ulterior.
Atelierele ne-au întrecut așteptările într-un sens pozitiv și ne-am bucurat de legătura dezvoltată cu acești tineri creativi.
Parteneri media ai proiectului This is how Meta really feels: LiterNet, Happening, The Institute, București FM. Parteneri instituționali: Colegiul Național "Grigore Moisil" București, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", Școala Națională de Studii Politice și Administrative - Facultatea de Comunicare și Relații Publice.
Proiectul este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. This is how Meta really feels nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.