Camelia Pintilie (36 de ani) este nominalizată la categoria cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolurile Flo, Doamna Bennet și Fitzwilliam Darcy din spectacolul Mândrie și prejudecată (un fel de) de Isobel McArthur, regia Alexandru Mâzgăreanu, producție a Teatrului Excelsior. Se face musical în teatrele de limbă română? Primul impuls e să răspunzi negativ. Apoi, vin exemplele de la Excelsior. Familia Addams și Mândrie și prejudecată (un fel de) sunt două dintre ele. După care vin și exemple de astfel de spectacole mișto din alte teatre. Camelia e una dintre actrițele cele mai importante ale unuia dintre cele mai importante teatre din Bucureștiul momentului. Mai multe, mai jos.
Mihai Brezeanu: Camelia, am să încep cu o întrebare care mă frământă de o vreme. Cum a ajuns Teatrul Excelsior, în anii de pe urmă, unul dintre cele mai bune teatre din București (a ajuns lejer în Top 3, de nu chiar în frunte)? Ce se întâmplă la voi de reușiți să produceți spectacol relevant după spectacol relevant cu care atrageți și țineți aproape atât publicul (inclusiv cel format din adolescenți), cât și oamenii din breaslă?
Camelia Pintilie: Este vorba de rezultatul unui parcurs - multe proiecte diferite, complicate, abordate cu seriozitate și implicare, proiecte care ne-au format și ne-au maturizat artistic pe noi, ca trupă. Este vorba despre o calitate umană pe care o regăsești pe holurile teatrului, la birouri, în culise, pe scenă, la cabină. Este vorba despre un manager care își pune problema real ce subiecte, ce estetică, ce probleme să se abordeze în noile producții. Ce interesează. Ce se potrivește cu noi, cu aptitudinile și cu energia noastră. Cred că este un loc în care fiecare a încercat să-și facă treaba cât mai bine și, la un moment dat... am ajuns aici. Nu pot să-ți spun cât de mult îmi admir colegii și cât de bine îmi face că aparțin unui mediu atât de sănătos. Nu exagerez cu nimic când zic că este o a doua casă.
M.B.: Nominalizarea ta la Premiile UNITER 2025 vine pentru rolurile interpretate într-un adorabil musical - Mândrie și prejudecată (un fel de). Care e istoria ta personală cu zona muzicală și, extinzând din nou discuția la întreg Excelsior, cum de reușiți să produceți spectacole cu zonă muzicală live, atât la nivel de voce, cât și instrumental, în fiecare stagiune?
C.P.: Lucrurile au început de foarte devreme datorită mamei mele care își dorea să știu de toate. Am intrat prima oară în sala de balet la 4 ani, am studiat pianul câțiva ani - game și Hanon (n.r. detalii despre exercițiile Hanon, aici) până la refuz, am fost la concursuri, știu teorie muzicală, am făcut canto în mai multe contexte, dans sportiv de performanță - toată formarea asta cred că m-a pregătit pentru momentul întâlnirii cu Răzvan Mazilu. Familia Addams (n.r. producție Excelsior, în regia lui Răzvan Mazilu, cu premiera în 2019) a fost un proiect formator pentru mine, am învățat o disciplină cu totul specială, am explorat o altă cheie de joc, am lucrat cu o atenție fantastică la detalii și lista continuă. Cred că acel proiect a fost foarte important pentru noi, ca trupă, și a venit într-un moment foarte bun - deja ne cunoșteam, eram sudați, acomodați unii cu alții, pregătiți să facem un pas în plus - fiecare pentru el și toți împreună. Și l-am făcut.
Și iată că Mândrie și Prejudecată (un fel de) m-a găsit un pic mai pregătită pentru ce urma, dar mi-a ridicat probleme în egală măsură. Pentru noi, ca actori, sunt atât de frumoase, palpitante, incitante, memorabile proiectele astea în care nu știm, în care ne e greu, în care ne întrebăm și încercăm. Iar întâlnirea cu umorul, răbdarea, viziunea și implicarea lui Alexandru Mâzgăreanu a împlinit experiența.
M.B.: Cum e schimbul ăsta aiuritor de roluri pe care îl faceți non-stop, tu și colegele tale (Dana Marineci, Oana Predescu, Ana Udroiu, Iulia Samson) în Mândrie și prejudecată (un fel de)? Mai ales că, în cazul tău, unul dintre roluri e un travesti!
C.P.: Simplu sigur nu este. Ritmul spectacolului e unul alert, timp în care schimbăm decor, costume, cântăm, dansăm, jucăm. E ca un roller-coaster în care ne simțim în siguranță întrucât am avut grijă să strângem bine fiecare șurubel. Pe mine mă distrează foarte tare trecerile de la Lady Bennet la Darcy și invers, mai ales că sunt două personaje care se displac profund, iar pe asta m-am bazat mult la construcție. Darcy e tot ce nu îi place doamnei Bennet, iar doamna Bennet tot ce nu vrea Darcy să vadă.
M.B.: Ești bucureșteancă, ai absolvit UNATC-ul (studiile de licență, în 2010, cele de master, în 2012). Cum de te-ai hotărât să dai la actorie și cum a fost facultatea?
C.P.: În clasa a noua aveam senzația că le-am făcut cam pe toate, mai lipsea să testez și treaba asta cu trupa de teatru. Așa am ajuns în trupa de teatru Catharsis a Colegiului Național Gheorghe Șincai, unde învățam în clasa de matematică-informatică. Nu m-a cucerit chiar pe loc, dar mi se părea ceva interesant în tot procesul. Apoi am interacționat un pic cu televiziunea, unde am avut parte de niște contexte din care am tras concluzia că s-ar putea să fiu potrivită pentru meseria asta. Practic, am primit niște încredere, încredere care e atât de importantă în meseria noastră, indiferent de vechime sau experiență. Am dat la mai multe facultăți, am intrat, dar am intrat în toamnă și la teatru, am renunțat la restul și am rămas cu Facultatea de Teatru. Și nu mi-a părut rău niciodată. Nici când îmi fugea pământul de sub picioare.
M.B.: De ce îți fugea pământul de sub picioare?
C.P.: Pentru că la început de drum sunt multe necunoscute. Nu știam dacă voi ajunge să joc constant, să exist în meseria asta și să trăiesc din ea. Auzeam că din fiecare generație profesează, în cel mai fericit caz, 40-50%. Nu aveam de unde să știu unde mă voi situa. Nu îmi era frică, știu despre mine că pot lucra lejer și în alte domenii, că voi găsi o alternativă, doar că nu știam cât ar trebui să încerc, cum simți că e momentul să renunți. Na, gânduri care nu iartă pe nimeni probabil.
M.B.: La Gala Absolvenților UNATC din 2010, ai primit premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal pentru rolul Carol din Oleanna lui David Mamet, într-o montare în care profesorul John era interpretat de Mircea Postelnicu, acum actor la Teatrului Tineretului din Piatra-Neamț. Cum era spectacolul acela?
C.P.: Am o nostalgie și un mare drag de personajul Carol din Oleanna. Povestea acestui proiect e un pic mai lungă. Rămăsesem fără proiect de licență din anumite cauze care nu țineau de mine. Mai erau câteva săptămâni până la examenul final și nu aveam cu ce să îmi dau licența. Așa că domnul profesor Adrian Titieni mi-a propus să intru pe dublă distribuție într-un spectacol care era aproape gata. Am intrat cu două săptămâni înainte de licență, am învățat textul, am repetat niște ore cu dl. profesor care a știut ce butoane să-mi apese, m-a luat disperarea că eu nu pot, că eu nu știu, că e prea scurt timpul, dar iată că, din acea disperare, a venit un premiu. Și a contat mult. A colorat o perioadă care, altfel, mi-ar fi rămas în amintire doar plină de stres, îngrijorare, neîncredere și atât.
M.B.: Care a fost traseul său post-UNATC? Cum s-a ivit oportunitatea angajării la Excelsior și când s-a întâmplat?
C.P.: Când am terminat eu facultatea (n.r. 2010, licența, 2012, masterul), contextul era așa: zero concursuri, zero angajări. Era o situație care era așa de ceva ani și așa urma să fie. Și îmi rămăseseră foarte prezente în minte vorbele profesorului Radu Gabriel cu care lucrasem la master: "Copii, țineți unii de alții, că altă șansă nu-i.". Și așa am ajuns să lucrez cu Eugen Jebeleanu (n.r. și el absolvent al studiilor de licență actorie la UNATC în 2010) la primele lui spectacole ca regizor în România. Am format o mică trupă alături de care am descoperit cât de cât cum e cu teatrul.
După câțiva ani, s-a ivit un concurs la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, unde ulterior am fost angajată 2 ani, timp în care speram să apară ceva în București. Și a apărut. M-am pregătit obsesiv, am venit la concurs și din acel moment am simțit că am un loc în care pot să mă dezvolt în liniște. Sunt angajată la Excelsior din iunie 2017.
M.B.: Ai jucat, de-a lungul anilor, și în teatrul independent bucureștean, mai ales la unteatru. Cum au fost acele experiențe? Sunt diferențe majore față de teatrul de stat?
C.P.: Tehnic vorbind, da, sunt diferențe. În teatrul de stat, singura ta grijă e textul tău / rolul tău. În teatrele independente, am călcat și costume, am pus și lumini, am montat și decor, am cărat și covoare de scenă, am spălat și podele. Lucrurile au devenit, în ani, mai lejere și în sistemul independent, iar artistic vorbind nu am simțit niciodată diferența. Din fericire, produsul final e la înălțime și în sistem independent, doar că munca e ceva mai multă și mai lipsită, pe alocuri, de confort.
M.B.: Nominalizarea la Premiile UNITER. Te așteptai să vină? Ce impact crezi că va avea în cariera ta?
C.P.: Sincer? Deloc nu mă așteptam. A fost o surpriză absolută și mă bucur că nu mi-a dat nimeni niciun "spoiler". Impact? Nu știu. Cred că cel mai mare impact îl are asupra încrederii, orice recunoaștere în meseria asta îți dă energie, entuziasm, prospețime, chef de lucru, și poate asta e, de fapt, cel mai important.
M.B.: Cel mai mișto compliment pentru rolurile din Mândrie și prejudecată (un fel de)
?C.P.: Complimentul constant este "Mamă, ce bărbat mișto și sexy e Darcy!". Deci, vă mulțumesc, doamnelor. Pentru voi o fac :))!