Tamara Constantinescu: Ama, te-ai născut în Iași, dar copilăria și adolescența sunt legate de orașul Botoșani, oraș în care funcționează Teatrul "Mihai Eminescu". A existat o primă întâlnire cu teatrul? Ai în memorie ceva legat de asta?
Ama Beschieru: Eram prin clasa a VI-a și tata tot trăgea de mine să mergem la teatru. Nu sunt sigură că mai fusesem vreodată la un spectacol de teatru profesionist. Și cred că tocmai ce se mutase sediul la Casa Tineretului. Teatrul intrase în renovare, iar asta, sincer, făcea ca propunerea lui să fie și mai lame. În fine, am ajuns la Clubul Etichetelor de Ilinca Anamaria Prisăcariu, regizat de Lenuș Teodora Moraru (spectacol în care juca și Vlad Volf, cu care mai târziu am devenit colegă). M-am așezat sceptică în sală, cu brațele încrucișate, gata să mă plictisesc pentru o oră jumate. La final tata m-a întrebat cum mi s-a părut și i-am zis "a fost ok". Nu știe nici acum că am plâns pe ascuns. Sau poate știe.
T.C.: Ce îți amintești despre spectacolele vizionate în copilărie? Aveai vreo preferință?
A.B.: În Botoșani există și teatru de păpuși, Teatrul Vasilache". Copilăria acolo mi-am petrecut-o în majoritatea weekend-urilor. Eram un spectator fidel. Nu-mi aduc aminte ce spectacole erau, dar știu de la ai mei că eram un mare fan al spectacolului Tigrișorul Pietrek după Hanna Januszewska, regizat de Valentin Dobrescu. Am văzut recent că încă se joacă. Mi-ar plăcea să-l mai văd o dată.
T.C.: La școală, liceu, cum era? Participai la serbări / spectacole, vreun cerc de teatru? Căci iată, finalizezi studiile la profilul matematică-informatică, la Colegiul Național "A.T. Laurian", din Botoșani. O direcție total opusă opțiunii tale în ceea ce privește facultatea?
A.B.: Unul dintre motivele principale pentru care am dat la "Laurian" a fost că exista acolo Drama Club, trupa de teatru a liceului. Văzusem în clasa a VIII-a Împăratul muștelor, regizat de Ella Nistor, și mi-am zis că îmi doresc foarte tare să fac parte din grupul lor. Ceea ce s-a și întâmplat anul următor. Iar un alt motiv pentru care am dat la acest liceu, implicit la mate-info, a fost un "pariu" cu mine însămi, acela de a-mi demonstra că pot să-mi depășesc condiția la matematică. L-am pierdut. Am ales teatrul.
T.C.: Te-ai născut în Iași, și totuși te-ai orientat spre Facultatea de Teatru și Film din cadrul Universității "Babeș-Bolyai", Cluj-Napoca. De ce Cluj și nu Iași?
A.B.: Aveam în Drama o prietenă care era cu trei ani mai mare decât mine și care a dat la Cluj, la actorie. Mi-a insuflat din entuziasmul și din poveștile ei despre facultate și modul de lucru. Și cumva am știut că acolo vreau să merg și eu, mai ales că urma să am aceiași profesori. Plus că Iașiul era mult prea aproape de Botoșani.
A.B.: Mie mi-a plăcut foarte mult în facultate. Și în principiu așteptările mi-au fost îndeplinite. Pandemia, în schimb, a fost un factor imprevizibil. Cumva simt că am făcut 2 - 2 ani și jumătate de facultate, nu 3. Cred că primul an a fost cel mai greu, fiind hibrid. Și am fost o clasă destul de segregată din cauza asta. Abia în anul 3 ne-am apropiat mai tare. Poate asta a fost o așteptare care nu s-a îndeplinit conform idealului meu.
T.C.: Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat în facultate? Aveai vreo disciplină preferată?
A.B.: M-am gândit mult la asta și primul lucru care mi-a venit a fost disciplina, punctualitatea. Dar nu știu dacă pe astea le-am deprins din facultate sau nu, deși se punea mare accent pe asta. În schimb, exercițiul de a fi spontan, de a avea o propunere nouă în fiecare zi, exercițiu pe care uneori îl uram cu toată ființa mea, cred acum că a fost foarte bun. Te scoate din zona de confort și te "obligă" să gândești și să fii creativ. Chiar mi-a plăcut mult facultatea și mai toate cursurile. Am fost o tocilară. Dar un loc special în inima mea au orele de canto cu doamna profesoară Katalin Inctze, pe care o salut și o îmbrățișez pe această cale.
T.C.: Rolul cel mai drag care a fost, în facultate? Cel în care ai reușit cel mai bine să îți demonstrezi abilitățile scenice, talentul. Ce preferi, dramă, comedie?
A.B.: Cred că e Dottore, din Orologiul lui Pulcinella, spectacol de Commedia dell'arte. Dacă m-ai fi întrebat asta acum un an - doi, sigur n-aș fi dat răspunsul ăsta. Am avut o relație de love-hate cu Dottore. La început nu mi-a plăcut deloc, am fost foarte supărată când am primit distribuția. Nu înțelegeam de ce mi-au dat să joc asta, era ultimul pe lista mea de personaje. Și după, am început ușor, ușor, să mă împrietenesc cu el. Cred că procesul ăsta a fost de fapt cel mai frumos. Că l-am descoperit, cumva. Și trioul nostru de Dottori a avut mare succes la public. Și asta mi-a arătat că pot face și comedie. Deși prefer un mix între cele două.
T.C.: Există și vreunul mai dificil? Sau poate unul care nu ți-a plăcut?
A.B.: De Hedda Gabler nu prea am reușit să mă apropii. De asta s-a și jucat doar de două ori, printre altele. Deși mi-a plăcut și încă-mi place personajul, cred că eram prea tânără ca să înțeleg niște lucruri. Și încă sunt. Dar poate cândva, undeva, mă voi reîntâlni cu ea și vom mai încerca o dată.
T.C.: Împreună cu Robert Ioan ați creat spectacolul Angajați-mă! Cum s-a născut ideea? Vreun moment magic? Cum ați realizat textul, cine avea mai multe idei? Aveți și inserții ușor de recunoscut, câteva replici celebre din piese de referință din dramaturgia universală.
A.B.: Angajați-mă! s-a născut în autocar, pe drum spre un festival de teatru din Croația. Eu îmi doream foarte tare să merg la HOP, dar n-aveam curaj să merg singură, așa că l-am luat în echipa mea pe Robert. Pe ruta Cluj - Dakovo, am ajuns la concluzia că avem nevoie de un moment cu un titlu catchy și care să spună ceva despre noi: urma să ne dăm licența și să devenim automat șomeri. Înainte să ajungem la destinație aveam deja titlul și fișa de înscriere completată. Pentru HOP, Angajați-mă! a avut aproximativ 20 de minute, iar textul l-am scris împreună.
A.B.: Da, am gândit momentul pentru HOP și ne-am consultat înainte de preselecții cu Mihai Nițu, care ne-a fost și profesor.
T.C.: La Gala Tânărului Actor "HOP", ediția din 2023, ați obținut Premiul "Ștefan Iordache", de fapt Marele Premiu al Galei. Care a fost efectul acestui premiu? O anumită presiune care crezi că se pune pe voi, se așteaptă mai multe de la cei premiați? Premiul a avut vreo urmare pozitivă imediată?
A.B.: Pe principiul "ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se întâmple", cred că cel mai mare efect pe care l-a avut premiul a fost angajarea noastră la Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galați și producerea spectacolului de către teatru. Ne-am atins scopul. Happy end. Presiunea care se pune pe cei premiați cred că vine mai mult de la ei înșiși. Sau asta am observat la mine. Tu te aștepți la mai multe de la tine. Zici: "Am reușit asta, acum trebuie să trec la pasul următor, acum trebuie să ating Everestul". Doar că până la Everest uiți că mai ai și Vârful Moldoveanu. Cred că e bine să-ți mai dai un reality check din când în când și să nu te mai iei așa de în serios.
T.C.: Spectacolul a fost introdus în repertoriul Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați. Cum ați simțit publicul gălățean? Cum v-a primit?
A.B.: Publicul de aici este foarte deschis. Fiind un spectacol de nișă, nu ne așteptam să fie primit atât de bine. Spoiler alert: există o scenă în care spectatorii aruncă cu roșii în noi, iar la ultimul spectacol o doamnă din public s-a urcat pe scenă și s-a pus lângă noi în semn de solidaritate. A fost un moment care ne-a luat total prin surprindere. Nici noi n-am știut cum să reacționăm. Când am ajuns acasă ne-am dat seama cât de tare a fost ce s-a întâmplat și cât de curajoasă a fost doamna.
A.B.: De fapt, pot considera ca am debutat cu Angajați-mă!. Prima regizoare cu care am lucrat după angajare a fost Laura Moldovan. Corie este contre-emplois. A fost destul de dificil să abordez rolul și acum cred că am greșit pe alocuri în procesul de lucru. Psihologizam prea mult. Am făcut fișă de personaj, cu background, tot tacâmul. Acum nu aș mai face asta. Nu atât de psihologic și amănunțit, vreau să zic. Și cu Laura am mai avut mici polemici legate de Corie. Aveam viziuni diferite. Dacă e ceva ce avem în comun, Corie și cu mine, e că amândouă suntem încăpățânate. Mă bucur că Laura a avut încredere în mine că pot să duc rolul până la capăt și că am lucrat împreună.
T.C.: Regizoarea Leta Popescu te știa, și tu o cunoșteai, am putea spune că personajul Clara, din spectacolul Regina nopții, cu textul și regia semnate de Leta Popescu, a venit oarecum firesc, din dorința amândurora de a lucra împreună? Ce reprezintă Clara pentru tine, pentru evoluția ta în profesie?
A.B.: Pe Leta am cunoscut-o mai bine la HOP, deși o știam din facultate, de pe vremea când preda. Făcea call-uri pentru studenții de la actorie, să lucreze cu studenții de la regie. Și niciodată programul meu nu se alinia cu al lor. De atunci voiam să lucrez cu ea, mai ales că văzusem în perioada aia și (In)Corect la Reactor. A fost un vis împlinit să monteze la Galați, după ce m-am angajat, și să lucrez cu ea. Spre deosebire de Corie, cu Clara am foarte multe lucruri în comun. Și mi-a plăcut mult procesul de lucru, jocul în convenție, pregătirea muzicală, improvizațiile. Plus că, în sfârșit, am lucrat cu o mare parte din colegi și i-am cunoscut mai bine.
A.B.: Încă nu știu ce prefer. N-am jucat destul cât să-mi dau seama. Din puțina mea experiență de până acum, aș zice că spectacolele experimentale mi se par mai provocatoare și în momentul ăsta, zona asta mă atrage mai mult. Pentru mine acum e important să spun ceva prin munca mea. Să am sentimentul că e relevant, că poate aduce schimbare. Poate e vârsta. Sau poate chiar asta mă definește. Nu știu. O să aflu mai devreme sau mai târziu. Dar n-am jucat încă într-un clasic, ca Cehov sau Shakespeare, deși mi-ar plăcea mult. Evident, adaptate timpurilor noastre. Nu știu dacă mai funcționează în 2025 o montare "clasică". Sau pentru mine, cel puțin, nu. Îmi doresc să joc cât mai mult și să încerc cât mai multe. Să pot să-mi dau seama cu ce rezonez și cu ce nu.
T.C.: De curând ai avut premiera spectacolului Fantoma, cu o regie concepută de Ana Maria Țîrlea și Tudor Licu, și un text semnat de Ioana Toloargă și Tudor Licu. O interpretezi pe actrița Fani Tardini, cea care dă numele Teatrului Dramatic din Galați. Este rolul protagonist, spectrul care privește de undeva de dincolo, lumea teatrului de astăzi. Cum a fost drumul până la premieră? Cum te simți în personaj?
A.B.: A fost foarte scurt drumul până la premieră. Am scos un spectacol în aproximativ o lună. Un tur de forță pentru toată lumea, mai ales pentru tehnic și pentru echipa de producție. Dar cu toate astea, cred că a fost primul spectacol la care am lucrat fără să fiu stresată pe ultima sută de metri. Sau în timpul repetițiilor. Nu știu cum s-a întâmplat. Poate că n-am avut timp nici pentru asta. Am avut foarte multă încredere în Ana și Tudor. Și asta a ajutat enorm în procesul de lucru, mai ales la cât de scurt a fost. De la prima întâlnire am crezut că va ieși un spectacol care spune foarte multe despre ziua de azi, chiar dacă e vorba despre actrița Fani Tardini, care a trăit în secolul XIX. Fantoma lui Fani e ca un spectator al unor întâmplări din culisele acestui teatru care-i poartă numele. Și asta dă spectacolului o notă foarte personală și umană. Dar cea mai mare bucurie pentru mine a fost să joc cu Lică Dănilă, regizor tehnic și inima teatrului din Galați, pe care cred că l-ar fi iubit și Fani dacă l-ar fi cunoscut.
A.B.: Am emoții toată ziua când am spectacol. Încep să mă mai relaxez abia după prima jumătate de oră de la începerea lui.
A.B.: Pff, chiar nu știu. Acum ceva timp vorbeam cu o prietenă că atunci când aveam vreo 12-14 ani, mă visam la 24 de ani căsătorită, la casa mea și cu doi copii. Bine că nu tot timpul visele devin realitate. Pe atunci credeam că viața are cu totul alt ritm și 10 ani mi se păreau atât de departe. Deci nu știu. Sper să mai fac meseria asta cu la fel de multă ambiție și curiozitate. Și să am o casă și o curte, unde să plantez flori și mentă. În Cotroceni.