Unii cred că ești pe moarte sau că ai murit deja. Nu mai e nevoie de tine, ne descurcăm, suntem creatori cu toții, restul e o chestiune de organizare. Suntem egali, de ce am acționa după gustul și bunul plac al unuia singur, oricine ar fi el?
"Alfabetizarea" noastră, care justifica apariția regizorului, ne cam plictisește. E greu, e lent. Ne îndreptăm deja spre sisteme pasagere, validarea artistică se face prin popularitate, în mod democratic, directorii de teatru se tem, obsedați de creșterea vânzării de bilete. S-a revenit, pe nesimțite, la preferarea spectacolelor în care "se-nțelege" perfect ce se comunică. Și să nu fie prea lung, am înțeles, a ajuns la noi informația, gata.
Gândirea noastră e tot mai bidimensională, fiind formatată de ecrane luminoase cu tot mai mulți pixeli, lumea are doar contraste (victime și opresori), actorii intră în scenă și se așază direct cu fața la public, nuanțele nu ne mai interesează, nici volumul, corpul în spațiu sau natura contradictorie a ființelor.
În programele de Regie din universități, se înscriu, cu preponderență, candidați refuzați la Actorie; liceeni fragili, deja în drum spre psiholog.
În teatrele publice, pun în scenă actorii angajați. Sau muzicienii. Coregrafii. Sau direct autorii textelor. E "pe făcute" acum.
Surfing pe cioburile produse de o fragmentare extremă.
Orizontalitate.
Să te retragi acum, ca regizor, e absolut de înțeles. Nu sunt vremurile tale.
Dar dacă rămâi?
Dacă rămâi, rolul tău e să cauți, din nou, Centrul. Axa. Verticala.
Să reînveți oamenii să caute, nu doar să facă.
Să caute penumbra, locul unde contururile se estompează, unde devin neclare. Unde începe imaginația, ca să completeze ceea ce nu poate vedea.
Să dai volum, halou, lucrurilor. Să spațializezi.
Să chestionezi tradițiile, uneltele, habitudinile, mentalitățile. Să critici. Să înțelegi.
Să riști, să ratezi, sau chiar să faci din ratare o metodă de căutare.
Să reziști îndoielilor, neînțelegerilor, trădărilor.
Să reziști infantilismului eliberator, atât de tentant, asociat cu ludicul, la el acasă, în teatru.
Să joci din nou jocul în care pare că știi exact unde mergi.
(volum coordonat de Liviu Malița)