Despre succes, faimă, celebritate[1] Când sunt întrebată despre asta, de îndată, umerii mi se ridică și mă sperii. Mă văd pășind ca pe niște pietre ale unui râu, un râu al spaimelor mele de a da un răspuns. Mă oglindesc în întrebare la fel cum mă oglindesc în oglinda veche, puțin fanată, destinată aproape casării, din biroul meu de la teatru, teatrul meu, subliniez asta, adică Teatrul Evreiesc de Stat. E spaima mea cea mai mare. Aceea de a nu dezamăgi. Mi se trage din copilărie, când tatăl meu, Aaron Morgenstern, un profesionist, îmi verifica temele de casă și dacă descoperea mai mult de trei greșeli pe o pagină, o rupea. Spaima mea de a nu dezamăgi e vie, e reală, e profundă.
Succesul e o conduită importantă, o dimensiune pe care eu nu o ignor și nu mă prefac că o ignor. Este răspunsul, feedback-ul, cum spun cei tineri, eforturilor mele. Vorbesc despre mine. Nu aș generaliza. Sunt conștientă de cât de diferiți suntem, așa că vorbesc doar despre mine.
Dar succesul e important, pentru că ne dă încredere. Mă / ne bazăm pe ceea ce știam deja și pentru care am fost răsplătiți. Succesul e o cârjă, un punct de sprijin.
Celebritatea face foarte bine. Deși pe altarul ei se aduc multe sacrificii. E bine să știi devreme ce înseamnă adevărata celebritate. Celebritatea, în opinia mea, înseamnă respect de sine, înseamnă să nu adormi pe laurii unui moment, înseamnă curaj. Curajul de a încerca și altceva.
...și despre eșec Cum gestionează un actor eșecul? Prost. Greu. Dureros. E o formă concretă de a vedea eforturile, speranțele năruite, e lucrul degeaba... E o traducere a lui degeaba. E justificat sau nu, n-are importanță, eșecul este deșertăciune, e degeaba, inutilitatea... Doare îngrozitor.
Cum se reinventează un actor Uneori, mi-e greu să recunosc, colacul de salvare, paiul de salvare, e repetitivitatea. Succesul, în orice caz, vizibilitatea, naște controverse. După The Passion of the Christ [r. Mel Gibson, 2004], m-au atacat îngrozitor: cum am îndrăznit să joc într-o comedie scălâmbăiată, bufă, după ce am interpretat-o pe mama lui Iisus. Cum am putut face asta, ca gen? Râsul vine însă spontan. M-au certat grozav și criticii și publicul. Nu toți și nu în totalitate. Dar efigia, impactul rolului din The Passion of the Christ era foarte mare, atunci. Nu-i condamn și nu sunt supărată pe astfel de reacții. Mă simt fericită ori de câte ori reușesc să-mi înving temerile. Prejudecățile mele și pe ale publicului.
Încerc să-mi păstrez autonomia în juxtapunerea și alternanța proiectelor abordate.
Actorul și rolurile "negative" Caut o punte de a co-exista cu personajul, cu ceea ce a trăit el. Ca să convingi, trebuie să treci totul prin filtrul propriei simțiri, înțelegeri. Am să iau un exemplu, pe Medeea, care este o mamă ce-și ucide copiii. Mai atroce decât această situație nu cred că există. De ce o face? Simplific, dar nu foarte mult: un divorț, în care copiii sunt sacrificați. Îi sunt luați copiii pentru a li se oferi condiții de viață mai bune. Medeea spune: acești copii sunt condamnați, căci, de fapt, asta înseamnă: a-i condamna pe copii. A nu lăsa copiii să stea cu mama e la fel de grav ca și cum i-ai condamna la moarte. Pe Medeea, zeii nu o pedepsesc.
Tragedia Medeei nu trebuie privită ca o dramă psihologică. Eu mă gândesc cum construiesc personajul, nu-l condamn, nu-l urăsc. Încerc să fiu avocatul apărării pentru rolurile mele negative. Să dau un exemplu: un mare chirurg este chemat să salveze viața unui criminal, poate a unuia care i-a făcut rău cuiva apropiat, familiei, societății sale. Iar el e chemat să-i salveze viața. Își spune: "Am depus un jurământ, voi face tot ce știu eu mai bine pentru a-l salva, acum...". Asta dacă sunt onest cu mine însumi.
Omul de teatru este o porta-voce, un vehicul al prefacerilor, al transformărilor sociale. Când biserica a luat locul teatrului, teatrul a fost pedepsit și trimis în afara societății. Când a revenit, a devenit tot mai clar că teatrul e o rezonanță socială, politică. Noi, actorii, suntem o oglindă care reflectă și cât de dreaptă, și cât de strâmbă e societatea.
Despre două feluri de risc Cunosc ambele aspecte. Când actorul joacă prea multe și variate roluri într-un timp scurt, există riscul să nu se mai bucure. Sigur că îmi place noutatea. Varietatea incită la căutare continuă, e dușul scoțian ce ferește de rugină: rutina. Încerc mereu marea cu degetul, risc și-mi asum riscul și dreptul de-a greși.
Când joci ani de-a rândul un rol, ești pândit de rutină. Depinde, însă. Unele roluri se dezvăluie mai greu, au misterul lor. Rolul Lola Blau [din piesa Astă-seară, Lola Blau de Georg Kreisler] l-am jucat 13 ani. Nu doar că nu am obosit, dar redescopeream personajul. Cum devine cazul cu beția, cu dezamăgirea, cu compromisurile pe care le faci, lipsa stimei de sine, redobândirea ei. Sunt întrebări de care ne ascundem. Evităm să ni le adresăm. Ne ascundem în spatele unor cartoane, pe care ne scriem niște principii solide, ce ajung, multe dintre ele, locuri comune, în care nu mai credem.
Despre creativitate. Despre libertatea actorului Actorul are libertate totală. Cine mă poate împiedica să-mi țes liber rolul? Sigur, jaloanele pe care le fixează regizorul sunt stricte. Dar cine mă oprește să-mi înalț zidurile cum vreau eu, să le pictez, să mobilez, la propriu și la figurat, încăperile, pe care, foarte bine, le-a ridicat regizorul. E o dimensiune a libertății mele, la care nu renunț și pe care nu mi-o poate lua nimeni.
Cândva dezvoltam un sindrom Casandra: "La ce-mi trebuie mie asta?". Cu cât înaintez în vârstă, cu atât mai liniștită sunt să urmez indicațiile regizorilor. Sufeream altădată, când, la repetiții, opririle interveneau exact atunci când se demarase un mecanism, dar empatiile regizorului erau altele, ori direcția spectacolului... Acum înțeleg. Am încredere în resursele mele.
Jaloanele regizorului sunt niște norme. Orice formă de artă, de viață, are niște legi cărora te supui. Regizorul trebuie creditat total. Sigur, există regizori și regizori. Cum să spun? Un croitor ia măsurile pentru un veșmânt. Un croitor bun va face un veșmânt minunat, care pune în evidență ce e luminos și ascunde ce nu e de arătat; un croitor prost va face o chestie strâmbă, urâtă, va face ceva inconfortabil.
Despre spontaneitate E nevoie de o verificare a soluțiilor spontane. Soluțiile vin din anumite conexiuni, sinapse, arcuri voltaice. Dacă nu există un cod comun al comunicării între actorul singular și regizor, scenografi, ceilalți actori din distribuție, întregul context teatral, pot fi arse etapele. Cred că actorul are nevoie în permanență de luciditate, de viteză de reacție, de pasiune, de intuiție și de (auto)control permanent.
Stil actoricesc personal În ce mă privește, stilul stă în diferență. În orice caz, căutarea ei. Unii critici iubesc unitatea: "Aia e Maia!", spun ei uneori, numind o expresie care cred că mi se potrivește. Marea mea ambiție e, însă, să fiu cât mai diferită. Desigur, nu întotdeauna ceea ce fac e apreciat sau măcar acceptat.
Tot despre stil O posibilă eclipsă scenică a cuvântului? Nu. Sau nu ar trebui. Simplu, pentru că e modul de comunicare omenesc. Nu aș renunța la cuvânt pe scenă cum nu renunț la scrisul de mână, deși la computer e mult mai eficient. Dar scrisul de mână îmi formează gândirea.
A fost o perioadă, commedia dell'arte, să zicem, când actorul trebuia să-și exerseze și să exprime mintea, corpul, vocea, dicția, ba chiar să facă muncă fizică, să-și construiască măștile, să-și aștearnă decorurile, să-și imagineze și să-și croiască costumele... Era responsabil de întreg universul său, pe care și-l căra în spate. În acea biată căruță cu paiațe, ducea cu sine și inventivitatea și grija materială a universului material și de imaginație al actorului. Ne-am lenevit puțin, o perioadă, iar acum ne reconsiderăm, ne reamintim că trebuie să și cântăm, să dansăm, să fim, uneori, niște acrobați.
Dacă are nevoie actorul contemporan de procedee-șoc? Nu doar el. În toate vremurile a fost nevoie. Uneori, asemenea copilului care simte nevoia să facă o nefăcută, pentru a atrage atenția; alteori, ca expresie acută a unei experiențe artistice.
Stil actoricesc "neutru"? Care aduce pe scenă o estetică saturată de gesturile străzii, de semne ale cotidianului? Nici el nu e rău. Se adresează unui public care devine participant. Spectatorul își spune: "E vorba chiar despre mine, eu sunt fratele celui de pe scenă...". Sunt stiluri și stiluri de a face teatru, diferite, ce aparțin unor paradigme temporale, teatrale și pedagogice diferite. Pot fi folosite în funcție de dorința și nevoia actorului, de scopul actului artistic, care e mereu același: să ajungi la mintea, la sufletul și la acceptarea publicului. Și, de ce nu, a criticii de specialitate, care se constituie și ea într-o formă de public, unul informat, scormonitor. Forma gestului teatral este dată, pe de o parte, de nevoia creativității de a se exprima, pe de alta, de competiția care se dă pentru a te face auzit și acceptat de publicul de toate felurile. Publicuri care, cu siguranță, nu se exclud.
Datoria față de public Actorul are aceeași datorie față de public ca față de sine. Trebuie să fie oglinda lui. Nu este original ceea ce spun, dar în asta cred cu putere. A educa publicul? Poate. Dar cu infinită dragoste și cu respect. (Și fără dispreț: atunci partida e pierdută.) La fel cum crești un copil: cu răbdare și multă încredere. Noi, actorii, existăm, în final, pentru public, căldura vine de acolo, și tot de acolo și energia pentru a merge mai departe.
"Artist de stat" sau freelancer? Oricare ar fi statutul, asumă-ți-l: cu beneficii și cu limite. Teoretic, actorul independent are o libertate mai largă. Dar, totodată, are nenumărate poveri și nesiguranțe. Cred că societatea noastră ar trebui să se gândească foarte serios la felul în care aruncă în viață tinerii.
Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate (volum coordonat de Liviu Malița)
[1] Prezentul text structurează răspunsuri ale actriței Maia Morgenstern la diverse interviuri, inclusiv unul pe care a avut amabilitatea să mi-l acorde telefonic, în decembrie 2021. [nota edit.]
