Înainte să ajungem, cât încă mai aveam ocazia, am oprit motorul principal al navei. Înainte, înapoi, start, stop. Avem de parcurs o etapă extrem de complicată și de primejdioasă, străbatem canalul Suez, și trebuie ca totul să fie bine și să funcționeze impecabil...
Încercăm să ne organizăm cumva pentru tranzit, facem o ședința, decid că la comandă voi sta eu la butoane, în loc de ofițerii mei. Nu că nu aș avea încredere în ei, dar am mai trecut prin situația asta, acum mai mulți ani, a trebuit să manevrăm de acolo vreo săptămâna, undeva în Africa de vest. Cunosc mai bine motorul, cum răspunde la comenzi. Comandantul îmi da dreptate, și el se simte mai liniștit știind că sunt acolo.
Traficul se întețește, țărmurile Marii Roșii se apropie din ambele părți, tot mai mult, vântul aduce nisip din deșert și îl împrăștie peste marea calmă, trăgând o linie portocalie între cele două întinderi albastre - marea și cerul.
Ajungem, ancorăm fără probleme. Dar adevăratul test va fi dimineață. Suntem programați să intrăm în convoi la 4 dimineață. Ultimele discuții cu cei de la office îmi arată că și ei stau cu emoții. Ne-au dat liber să rămânem în ancoră, dacă avem vreo îndoială. Totuși decidem să mergem, cred că toți suntem sătui de așteptare, vrem să ne vedem trecuți în Mediterana.
Vor fi 10 ore lungi, deci încerc să mă pregătesc sufletește. De dormit nu prea reușesc, doar 3 ore. Mă trezesc, îmi fac o cafea... pilotul întârzie, vine abia pe la 6 dimineața. Ridicăm ancora și începem să ne mișcăm, încet. Totul merge bine, apoi, deodată, fără să am vreo alarmă, motorul se oprește. Sun pe comandă, telegraful în "stop", repornim, se oprește iar.
Trimit ofițerul de servici să verifice local presiunile de ulei, de combustibil, de apă. Îmi raportează că nu avem presiune de combustibil, deși pompa merge încă. Cea de rezervă nu a pornit automat, cum ar fi normal, o pornim manual, repornim motorul și ne întoarcem în ancoră. Mulțumesc tuturor sfinților că nu ne-am oprit pe canal, unde nu aveam loc de ancoraj. L-am fi blocat, cum s-a întâmplat acum ceva vreme în urmă cu port-containerul acela. Doamne, îți mulțumesc că nu m-am văzut la știri...
Investigăm, pompa este avariată și s-a decuplat de motorul electric. Noroc că avem una nouă, o schimbăm, testăm, totul e în regulă. Anunțăm, numai că problema fiind raportată, totul a luat-o la vale, este implicat registrul naval. Ei sunt cei care trebuie să decidă acum dacă suntem ok să tranzităm sau nu.
Îmi petrec ziua alergând în sus și în jos pe scări, testând motorul, trimițând fișiere video cu testele, completând declarații. În sfârșit, suntem aprobați. Răsuflăm ușurați, încercăm să ne odihnim, dar nu avem noroc. Trebuie să pregătim motorul, vin doi piloți să ne scoată în probe de mare, înainte să tranzităm, operație de durata, iar egiptenii nu sunt cei mai punctuali.
Trecem cu bine peste probe, ancorăm din nou... sar peste duș, mă arunc în pat și îmi trag pătura peste cap... ce zi am avut... ultimul gând îmi este spre casă, apoi, întuneric...
Sună telefonul ca prin vis. Întind mâna și ridic receptorul. Nu se aude nimic, dar continuă să sune. Realizez că e cel din birou. Mă dau jos din pat și merg împleticit până la el. Răspund, e secundul meu, îmi spune că avem pilot, că trebuie să ne mișcăm repede. Cum? Deja? Cât e ceasul? Mă uit, e puțin trecut de miezul nopții. Am dormit mai puțin de o oră, nu e de mirare că mă simt așa amețit, o oră dormită în ultimele 24...
Mă îmbrac rapid și cobor la motor. Încerc să mă forțez să mă trezesc, merg ca prin vis. Ajung în camera de comandă, îmi fac o cafea, nu am timp să beau aici, cobor la postul local și mă pregătesc.
Pornim... mă întreb cum o să rezist atâtea ore care vor urma, îmi ia de două ori mai mult timp să procesez orice informație. De fiecare dată când sună telegraful, mă uit de două ori să văd ce indică, verific de trei ori înainte să fac orice manevră cu motorul, doar să fiu sigur că nu greșesc ceva, asta ar mai lipsi... ne mișcăm încet înainte, intrăm pe canal. Aș vrea să stau fără emoții, să fiu sigur că nimic nu poate apărea, dar în cazul asta, doar Dumnezeu ne poate ajuta.
Înaintăm, creștem viteză, zgomotul e infernal. La un metru de mine, motorul duduie, turbina imensă urlă în spatele meu, totul tremură. E ca o orchestra de pistoane și injectoare și pompe și turbine, încercând fără succes să se acordeze. Îmi pun dopuri în urechi și o pereche de căști pe deasupra doar să mă pot auzi gândind, și tot nu reușesc să amortizez zgomotul. Și e cald, Doamne cât de cald este... în față am motorul, în spate sunt lipit aproape de tubulaturile de combustibil, prin care curge păcură la 120 de grade.
Îmi tremură picioarele, mi-e atât de somn... am un scaun mic și incomod, mă așez și încerc să mă fac comod pentru orele lungi care urmează. Reușesc cumva să adorm. Brusc. Am clipit doar puțin mai lung și am adormit.
Realizez asta în momentul în care simt că alunec în față. Tresar speriat, mă ridic și încerc să mă mișc. E periculos, oboseala este cel mai mare dușman la bord.
Îl văd pe cadet, îl strig și-i zic să-mi aducă o sticlă de apă și niște cârpe. Le ud și mă șterg pe ochi cu ele, îmi pun una pe ceafă... ce bine, este rece, mă mai trezește un pic. Încep să cânt, tare, din toți plămânii, toate melodiile pe care le știu. Orice, numai să stau treaz. Dansez, fac genuflexiuni, dar aproape nimic nu mă mai ajută. La un moment dat încep să am vedenii, tot mi se pare că văd ceva mișcându-se, în colțul ochilor. Tresar, mă întorc, deși știu bine că nu are cine să fie acolo. Minutele abia trec, și fiecare din ele este o luptă. O luptă să nu adorm, să nu cad, să nu greșesc.
Șase ore lungi după ce am coborât jos la motor, ajungem în Bitter Lake, la jumătatea drumului și aruncăm ancora. Nu știu când și cum am urcat scările până la cabină. Deodată, comandantul e în față mea, îmi zice că stăm ancorați până diseară. Nu sunt sigur dacă chiar mi-a vorbit, dacă chiar e în fața mea sau îmi închipui... Zâmbesc și dau din cap, doar că să fiu sigur, întru in cabină, mă dezbrac, îmi dau drumul pe pat și adorm în cădere...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
