Urc la cabină, mă arunc sub dus să spăl amintirea problemelor și emoțiilor de la tranzitare. Hai că o să fie bine, mă încurajez. Fredonez ceva cântece, nu știu de ce, mi se pare că ce a fost mai greu a trecut deși mai avem un test de trecut, vin Dardanelele și Bosforul, dar până atunci mai este.
Mă arunc pe pat să mai recuperez ceva ore de odihnă. Mă trezește iar telefonul... am ajuns să urăsc sunetul ăla, îmi face rău, fizic. Nu-i ca și cum m-ar suna cineva să îmi spună că totul e bine. De dată asta e o scurgere de ceva apă pe la motorul principal.
Cobor și descopăr că "o scurgere" este subestimarea secolului. Un gheizer de apă țâșnește de undeva, de la o supapă de evacuare până sus, pe "tavanul" sălii imensului motor și în toate părțile, peste alte echipamente, pompe, motoare electrice, panouri electrice. Trebuie să oprim iar, trebuie să închid valvulele pe cilindrul respectiv.
Cu ocazia asta descopăr și cât timp înseamnă "o veșnicie". Pentru mine, aproximativ două minute, cât a trebuit să stau sub dușul ăla de apă la 85 de grade. Reparăm și plecăm iar.
Trebuia să ajungem la intrarea pe Dardanele pe la 9 dimineața, dar peste noapte a crescut viteza navei, așa că iar ni s-a dat deșteptarea la 6. Nu-i bai, mă ridic din pat, merg jos la sala echipajului, îmi beau cafeaua liniștit, manevrăm ușor și fără evenimente, aruncăm ancora și ne oprim.
Ies puțin afară, să simt aerul curat și răcoros al dimineții, ceva binemeritat după zilele petrecute aproape în exclusivitate la motoare.
E o zi frumoasă, mă simt plin de energie. Mă așez la calculator să îmi fac raportările, dau drumul la muzică, cânt și eu.. deodată, se face liniște.
Și întuneric.
S-a oprit totul, e o liniște cum nu este normal să fie pe o nava, decât dacă e în șantier, undeva, sau în cimitirul de nave.
Blackout... mi-a pierit și zâmbetul, și cheful de viață, și energia... mă încalț și fug jos. Nu înțeleg ce s-a întâmplat, mergeam cu două generatoare în paralel, nu ar trebui să avem problema asta. Alarmele sună încontinuu, nava e "moartă în apă", cum e expresia. Generatorul de avarie pornește, avem lumini și câteva alte agregate, dar cam atât. Pompele de preungere care ne-ar permite să pornim din nou auxiliarele nu merg. Compresorul de avarie nu pornește nici el.
Descoperim cu ocazia asta că o mulțime de echipamente care ar trebui să fie alimentate de generatorul de avarie sunt pur și simplu deconectate. Când și de către cine, nu mai contează. Pierdem timp, aer și abur și nu ne permitem.
Iau o decizie puțin riscantă, să pornim unul din generatoare fără preungere. Poate avem noroc, sau poate îl distrugem.
Avem noroc.
Răsuflu ușurat, îl cuplăm la tabloul principal și repornim toate echipamentele, pe rând. Încercăm să pornim și un al doilea generator, fără succes. Primul se supraturează, al doilea nu vrea să se învârtă deloc. Înjur printre dinți, merg să anunț office-ul.
Nu mai avem așa de mult până ar trebui să tranzităm Dardanelele și, dacă nu reușesc să pornesc încă un motor, nu plecăm nicăieri. Schimb demarorul de pe cel care nu vrea să se învârtă, încerc din nou. Se învârte acum, dar nu pornește. Motorul e rece, iar încălzitoarele, evident, le găsim deconectate. Conectăm, încălzim și câteva încercări mai târziu, se trezește la viață și al doilea generator... Încep să mai apară și zâmbete printre noi.
La al treilea găsesc regulatorul de turație defect. Noroc că avem unul vechi - nu știu cum, până acum doar piesele astea vechi și aruncate ne-au salvat - îl înlocuim și pornește. Le testăm pe toate din nou, să fim siguri și să stăm liniștiți.
Abia apoi am timp să mănânc ceva, prima dată în zi, că trebuie să ridicăm ancora. Alte patru ore lipit de motor, dar tranzităm cu bine.
Următoarea oprire, Istanbul și Bosforul, ultima strâmtoare înainte de Marea Neagră, marea noastră, marea mea...
Nava asta, se pare, pedepsește orice zâmbet, orice urmă de bucurie. Ca un suflet abuzat o viață, atât de amar și rănit încât nu suportă să vadă bucurie nici la alții. Mi-e milă de ea, încerc, chiar încerc să o fac bine, dar simt că e o lupta pierdută. Am obosit deja, iar la unele lupte trebuie să știi când să renunți. Nu merită duse... nu cu prețul sănătății, fizice și psihice...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
