În mod normal, orice zi de ancoră ar fi binevenită, o ocazie să ne ocupăm de probleme pe care nu le putem rezolva în mers, sau chiar să ne relaxăm, de ce nu. Dar, dacă până acum am învățat ceva, este că nici o zi pe nava asta nu e "normală".
Ieri am aruncat ancora la intrarea pe Bosfor, așteptând proviziile, necesarele piese de schimb și barja cu combustibil. Așteptăm, de exemplu, printre altele, un set complet de piese pentru compresoarele de aer. Din două, unul nu merge deloc, iar celălalt are probleme serioase care îmi dau dureri de cap și nopți nedormite.
Am primit tot, mai puțin piesele pentru compresoare. Barja de combustibil nu a venit, noaptea trecută am adormit îmbrăcat pe canapea așteptând-o, și am visat doar compresoare.
Vorbesc singur deja, nu mai am idei... de fiecare dată când merg jos, oamenii mă întreabă ce facem. Se așteaptă de la mine, cum e normal, să găsesc și să dau o soluție. Și tot ce pot să fac e să ridic din umeri. Mă simt la fel de neajutorat că un pui de câine abandonat într-un șanț pe marginea drumului. 24 de ani de mare și 9 ani că șef mecanic și toate experiențele trăite nu mă ajută cu nimic acum.
În primii zece ani pe mare, petrecuți în fosta flota românească, pe nave vechi și cu probleme, ca asta, am învățat în primul rând "să mă descurc", în cel mai românesc stil posibil. Mai legi cu sârmă, mai peticești, improvizezi, mergem înainte, încă o zi cel puțin. Dar niciodată nu am fost pus în situația să nu mai am cu ce să improvizez. Să nu mai am proverbiala sârmă cu care să leg ceva, un petic, nimic. Le-am epuizat pe toate. Am o magazie plină de chestii care nu-mi trebuiesc și nimic din ce am nevoie.
E frustrant, e mai mult decât frustrant, am o mână de oameni capabili și pentru care am tot respectul, oameni care nu mi s-au plâns, care au muncit până la epuizare, zile întregi, weekend-uri, sărbători, oameni care știu, ca și mine, ce au de făcut, și nu au cu ce să își facă meseria. Mi-e și rușine să le mai cer un singur minut din timpul lor, încă un mic efort pentru o cauză pierdută. Dar ei o fac oricum, fără să le cer eu. Și mă fac să mă simt mândru că-i am în echipa mea.
Aici, la bord, indiferent de cunoștințe și aptitudini și experiență, un șef mecanic e atât de bun pe cât e echipa de sub el, iar ei sunt, la rândul lor, o reflexie a șefului mecanic. Este o simbioză, nimeni nu poate funcționa singur la bord. Suntem toți un organism, iar acum, simt că organismul asta e conectat "la aparate". Și mă întreb în fiecare zi care parte a lui va ceda prima...
Ne așteptam să trecem Bosforul în seara asta, dar s-a amânat pe mâine dimineață. Măcar îmi permit să ies din salopetă și să îmbrac ceva "civil", și să nu mai mănânc cina pe grabă, pe genunchi, ca în atâtea alte zile, așteptând să fiu sunat din orice motiv. Chiar am timp să mă liniștesc, să îmi adun puțin gândurile, și descopăr cu ocazia asta că nu sunt toate doar despre motoare avariate, căldări și alte mașinării care nu merg. Dar asta nu e neapărat un lucru bun, pentru că acum mă gândesc la cei care au fost înaintea mea aici. Acum un an, doi, acum 6 luni, în șantier, și nu pot să nu mă revolt. Pentru că am auzit "povestea" asta de prea multe ori: "am fost pe nava aia acum 4 ani, dar mergea foarte bine" sau "când am fost eu, nu am avut bătăi de cap". Și asta poate să fie adevărat, dar pentru că ceva merge, nu înseamnă că ai o scuză să nu faci nimic, sau că nu are nevoie de întreținere. Lucrurile merg atâta vreme cât ai grijă de ele. Și din păcate, mulți, prea mulți din colegii mei au uitat asta. Au uitat că noi ar trebui să facem întreținere aici, la bord, chit că "merg toate", nu numai pentru noi, ci și pentru că cei care vin după noi să se poată bucură de un voiaj liniștit. Și când faci ceva, fă bine, din aceleași motive. Mă uit în jur, la toate problemele pe care le avem, zi de zi, în cascadă, la cum se prăbușesc toate și văd ani de zile de "las-o că merge", sau "hai să țînă până plec eu acasă". Nepăsare, lene, lipsa de profesionalism, toate se văd în rugina care mănâncă până în inima navei ăsteia, se aud în sunetul fiecărui echipament care-și da sufletul sub privirile noastre neputincioase.
Cât să mai peticim, și cu ce? Cât o să ne mai țînă norocul? Să găsim în ultimul moment o piesă veche și aruncată, cu care să mai resuscităm pentru Dumnezeu știe cât timp un echipament muribund, să mai suflăm viață într-o mașinărie care vrea doar să se oprească, obosită?
Nu-i de mirare că nava asta nu ne lasă să ne bucurăm de nici o victorie, cât de mică. De ce să aibă încredere în noi că vrem să o facem bine, când atâta vreme a fost abuzată, neglijată? Iar noi obosim, am obosit deja încercând... și e păcat.
Tranzităm pe la 2 dimineața, dar ce mai contează. Asta a fost o manevră pe care am făcut-o cu plăcere, jos, lângă motor. Speram la o tranzitare pe zi, îmi pregătisem aparatul foto, dar chiar și așa, l-am programat să fotografieze pe toată durata trecerii, și am coborât în mașină.
Abia așteptam să simt aerul de "acasă". Poate sunt puțin naiv, dar pentru mine, Marea Neagră înseamnă acasă, chiar dacă destinația noastră nu e Constanța. Și chiar dacă îi împărțim țărmurile cu atâtea alte nații, nu știu, pentru mine va fi mereu "mare nostrum". Poate e nostalgia primului voiaj, când mai veneam cu nava la Constanța, cu câte emoții și cât de mândru coboram scara navei. Învățam atât de multe la bord, eram pe drumul spre a deveni "cineva", ofițer de marină, mândria mamei...
Ce loc liniștit părea atunci marea noastră, încă nu intrase codul ISPS, ieșitul la oraș era simplu și posibil în toate porturile. Munceam mult la bord, dar aveam ieșirile astea ca să ne luăm mintea de la toate. Acum, e o altă lume.
Numai astăzi am primit o lista interminabilă de proceduri, atenționări și avertismente. Atenție la mine... mine! Hărțile ne arată fâșii întregi hașurați, marcate "câmp de mine". Bine, din câte înțeleg, zonele sunt relative, amândouă părțile au împrăștiat atât de multe dispozitive de astea, încât le-au cam pierdut numărul și nu mai știu exact pe unde sunt.
Mă simt brusc că și cum m-am întors 80 de ani în trecut. Trebuie să avem grijă la o mulțime de lucruri, dar nu, nu suntem în zona de conflict. Ciudat cum zonele astea de conflict sau piraterie se "mișcă" mereu puțin "mai încolo" de unde trebuie să ajungem noi, Doamne ferește să trebuiască plătit un ban în plus echipajului. Minimizam cheltuielile, maximizam profitul, nu acesta este numele jocului?
Avantajul într-o situație dintr-aceasta este că vezi ce nu ți se va prezenta niciodată la televizor. Nu fac politică, dar pot să spun atât: declarațiile pompoase, cuvintele mari sunt fațada, atât. Altfel nu am încărca din Rusia pentru SUA cu navele unei companii norvegiene.
Dar hei, cine sunt eu? O simplă rotiță într-o mare mașinărie. Și rotița asta vrea doar să se învârtă liniștită înapoi acasă. Departe de mari, de politică, de conflicte, departe de zgomot de motoare și miros de păcură, acolo unde singurul albastru marin este în ochii soției mele. Singurul albastru de care am nevoie.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
