Tamara Constantinescu: Oana, te invit la o întoarcere în timp, la o călătorie în trecut, și aș vrea să pornim de la momentul 0, dacă îi pot spune așa, de la debutul tău pe scena Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați. În ce an, în ce spectacol, cu ce personaj, cum a fost - emoții, vise împlinite...?
Oana Mogoș: Am debutat pe scena Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați în anul 2013, în spectacolul Pețitoarele, regizat de Ion Sapdaru. În această producție am avut ocazia să lucrez alături de actori experimentați, ceea ce a fost o experiență inestimabilă pentru mine. Emoțiile au fost copleșitoare, dar și pline de entuziasm, simțind că un vis important prinde contur.
T.C.: Au urmat de atunci multe personaje și aș vrea să ne oprim la unele dintre ele, la cele care au reprezentat câte o treaptă în traseul tău, până în prezent. Primul va fi Fat Pig de Neil LaBute, un spectacol montat pentru tine. Ce ai învățat de la acest personaj, din conceperea lui? Ce satisfacții ți-a adus?
O.M.: În 2016 am interpretat rolul Helen în spectacolul Fat Pig, în regia Laurei Moldovan. Acest personaj m-a provocat să explorez teme precum acceptarea de sine și prejudecățile sociale legate de aspectul fizic. Procesul de construcție a rolului a fost profund și introspectiv, iar satisfacția a venit din faptul că am reușit să transmit publicului mesajele puternice ale piesei. Faptul că i-am putut cunoaște mult mai bine pe colegii mei Ciprian Brașoveanu, Vlad Volf și Flavia Călin a fost o mare bucurie.
T.C.: În spectacolul shakespearian Visul unei nopți de vară, în regia lui Eugen Gyemant, ai interpretat două personaje, fiecare dintre ele în dublură cu altcineva. Două roluri extrem de diferite, te las pe tine să le numești. Cum a fost drumul până la ele? Care te solicita, te provoca mai mult? Spectacolul a avut succes la publicul larg, dar a fost prezentat și în festivaluri - la Galați, Suceava, Constanța. La Suceava, în acea ediție, a fost apreciat ca fiind cel mai bun spectacol din festival, dacă ar fi fost un eveniment competitiv, cu siguranță Galațiul ar fi luat un premiu.
O.M.: În Visul unei nopți de vară, am avut privilegiul să interpretez rolurile Helena și Puck. Helena este o tânără îndrăgostită, vulnerabilă și pasională, în timp ce Puck este un spiriduș jucăuș și șiret. Provocarea majoră a fost să alternez între aceste două personaje cu trăsături atât de distincte. Puck m-a solicitat mai mult din punct de vedere fizic și energetic, necesitând o prezență scenică alertă și agilă. Participarea la festivaluri și aprecierea primită au confirmat munca și dedicarea întregii echipe. Cea mai mare bucurie a acestei producții a fost însă aceea de a fi atât de aproape de regretatul Lucian Pânzaru. Profesorul meu de actorie din liceu și, ulterior, exemplul meu de disciplină și loialitate în teatru.
T.C.: Un alt spectacol care a reprezentat o treaptă în drumul tău a fost Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant de Anthony Neilson, în regia lui Dragoș Alexandru Mușoiu. Aici interpretai trei personaje diferite, în cele trei povești ale textului. O ofertantă partitură care îți dădea posibilitatea valorificării paletei de nuanțe ale valențelor tale actoricești. Cum ai creat cele trei personaje, cum ai lucrat cu regizorul, cu ceilalți din distribuție?
O.M.: În acest spectacol, am avut ocazia să interpretez trei personaje distincte, fiecare cu propria sa poveste și complexitate emoțională. Procesul de creație a fost unul colaborativ, lucrând îndeaproape cu regizorul Dragoș Mușoiu și colegii de scenă pentru a aduce la viață aceste personaje. Fiecare rol a necesitat o abordare diferită, explorând diverse registre emoționale și stilistice, ceea ce mi-a îmbogățit experiența artistică.
T.C.: Nu mă pot abține să nu îmi amintesc din nou de Festivalul de la Suceava, de ediția la care ai participat cu Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant. În sală, printre spectatori, se aflau Constantin Chiriac și regretatul George Banu, care au fost încântați. De altfel spectacolul a avut o reprezentație foarte bună în acea seară. Îți mai amintești?
O.M.: Participarea la Festivalul de la Suceava, cu Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant, a fost o experiență memorabilă. Prezența unor personalități marcante precum Constantin Chiriac și regretatul George Banu, în public, a adăugat o emoție suplimentară. Reacțiile lor pozitive au fost o confirmare a muncii noastre și au reprezentat un moment de mândrie pentru întreaga echipă.
T.C.: Mai urcăm o treaptă - creația colectivă MaMe, în regia lui Cristian Ban! Un spectacol care a deschis într-o oarecare măsură drumul spre Proiect 9. Teatrul românesc contemporan, care a urmat. Rememorează, te rog, drumul spre rol, cum ați creat textul, situațiile din scenă, etc?
O.M.: MaMe a fost o experiență extraordinară, un spectacol colectiv, în care fiecare dintre noi am contribuit la crearea textului și a situațiilor de scenă. A fost o adevărată aventură să lucrăm împreună pentru a construi acest spectacol dinamic, în care fantezia și realitatea se amestecă. Procesul a fost unul colaborativ, fiecare dintre noi aducând un element personal, o idee, o poveste. Regizorul Cristian Ban ne-a ghidat, dar a și lăsat foarte mult spațiu pentru improvizație, pentru a ne exprima liber. Îmi amintesc de orele lungi de repetiții, de discuțiile pasionate despre ce înseamnă maternitatea, despre relațiile interumane, despre fragilitatea noastră ca ființe umane. MaMe a fost și un punct de plecare pentru Proiect 9. Teatrul românesc contemporan, întrucât spectacolul a consolidat o echipă unită și motivată să continue să exploreze teatrul românesc contemporan.
T.C.: Cu MaMe ați participat la numeroase festivaluri, iar Cristian Ban s-a ales și cu o nominalizare la Premiul UNITER pentru Cel mai bun regizor, în anul 2021. Îți mai amintești de participările la evenimentele festivaliere? Cum erați primiți de public?
O.M.: Participările la festivaluri au fost o adevărată bucurie a teatrului. La fiecare festival aveam emoții, dar și o bucurie imensă de a întâlni publicuri diferite, care reacționau cu entuziasm și aprecieri. Spectacolul MaMe a fost primit cu multă căldură, iar acest lucru ne-a făcut să simțim că munca noastră are un impact real. Fiecare feedback primit, fiecare discuție post-spectacol ne-a ajutat să creștem și să devenim mai buni. Nominalizarea lui Cristian Ban la Premiul UNITER a fost o recunoaștere meritată pentru toată echipa.
T.C.: Despre O repetiție moldovenească, tot în regia lui Cristian Ban, putem vorbi ca despre primul succes autentic al Proiect 9. Teatrul românesc contemporan. Te invit să ne oprim și aici. Cum te simți în personajul tău? Cum au fost participările în festivaluri, premiile pe care le-ați luat?
O.M.: O repetiție moldovenească a fost un alt moment definitoriu în parcursul meu artistic. Personajul meu, ca de obicei, m-a provocat să mă întorc spre o altă fațetă a umanității. M-am simțit extrem de conectată cu acest personaj și cu mesajul spectacolului. Participările noastre în festivaluri au fost de asemenea un succes, iar publicul a fost foarte deschis și apreciativ față de munca noastră. Premiile și recunoașterea pe care le-am primit au fost dovada că teatrul nostru are un impact și că muncim în direcția corectă. Însă Marghiolița va rămâne în amintirea mea și ca fiind primul meu blocaj creativ. Am fost într-o etapă de cunoaștere artistică extrem de importantă pentru mine. Mulțumită colegilor mei am reușit să găsesc prezentul necesar.
T.C.: Următoarea treaptă este Vrabia, text și regie Leta Popescu, un alt succes Proiect 9. Teatrul românesc contemporan. De fapt, de acest spectacol se leagă și primul premiu individual pe care l-ai obținut ca actriță, dar ai și un premiu cu echipa. Vrabia este un succes al teatrului gălățean, al Letei, al distribuției, participând la importante festivaluri, inclusiv în FNT. Cum ai primit, cum ai figurat acest personaj al Emei - copil, această compoziție de vârstă?
O.M.: Vrabia a fost un proiect deosebit, iar personajul Emei a fost unul dintre cele mai frumoase și mai complexe din cariera mea. Rolul a presupus o muncă amplă de construcție a unui copil, cu toate trăirile și contradicțiile vârstei fragede. A fost un rol dificil, dar extrem de generos. Premiul pe care l-am obținut pentru acest rol a venit ca o recunoaștere a eforturilor depuse, dar și a faptului că am reușit să dau viață unui personaj care a rezonat cu publicul. La Vrabia m-am simțit acasă cu echipa de la Galați, și am simțit că am creat ceva cu adevărat special.
T.C.: Spune-mi, te rog, până acum, din toate rolurile pe care le-ai avut este vreun personaj pe care nu ai fi vrut să îl joci, care nu te-a mulțumit?
O.M.: Până acum nu am avut un rol pe care să-l regret. Fiecare personaj m-a învățat ceva și m-a provocat să mă autodepășesc. Chiar și momentele dificile, când un rol nu mi se potrivea perfect, m-au ajutat să cresc. Îmi place să cred că fiecare rol este o oportunitate de a învăța și de a mă conecta cu o parte a umanității, chiar și cu părțile mai întunecate ale acesteia.
T.C.: Și am ajuns la ultima stație - Regina Nopții, text și regie Leta Popescu, cea de-a treia construcție a ei în Proiect 9. Teatrul românesc contemporan, un spectacol despre care tu ai vorbit mult, în ultimul timp, ai și scris despre el. Ai obținut deja un premiu, de asemenea, ești nominalizată la Premiile UNITER, 2025, pentru Cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul Valeria, din acest spectacol. De data aceasta figurezi o femeie în vârstă, pe mamaia Valeria. Cum s-a născut ideea acestui text? Când ați început lucrul la personaj, ai fi intuit o eventuală prezență a ta la premiile UNITER?
O.M.: Regina Nopții este un proiect deosebit, în care am avut ocazia să mă bucur de toate amintirile cu bunica mea, Ecaterina Manole, pentru a fi cât mai aproape de personajul Valeria, o femeie în vârstă, cu o viață plină de viață autentică. Ideea textului s-a născut din dorința de a explora complexitatea bătrâneții și a fragilității umane. La început, nu m-am gândit la premii sau recunoaștere, am fost concentrată pe a trăi autentic acest personaj. Nominalizarea la Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță în rol principal este o mare surpriză și o mare onoare.
T.C.: Cât din personalitatea Oanei Mogoș se risipește în replicile acestui personaj, pentru că acest text este într-o oarecare măsură tot o creație colectivă, cât "tu" este acolo și câtă ficțiune? Cât din copilăria voastră reală, a ta și a Letei, este în povestea din text?
O.M.: Nu știu cum poate fi o alta atâta vreme cât eu sunt cea care este Valeria. Este extrem de mult din mine, din bunica mea, din istoria ei, din eșecurile și bucuriile ei, din mine cea de acum, din mine cea care sper să devin. Tot story-ul despre Sfântul Ilie este personal. În fiecare an în noapte de 19 iulie spre 20 iulie (ziua Sfântului Ilie) dormeam cu bunica mea în camera de la față. Îmi povestea cum Sfântul Ilie trece pe cerurile noastre și este foarte supărat că Dumnezeu i-a închis porțile Raiului. Bunica îmi promitea că în fiecare noapte de 19 spre 20 iulie va ploua. Și așa era.
T.C.: Care este istoria costumului pe care îl porți în spectacol?
O.M.: Fusta este a bunicii mele, baticul este al bunicii colegei mele Emandi Elena, iar șorțul al bunicii Letei.
T.C.: Cât de importante sunt premiile pentru tine, pentru că ești deja o premiantă?
O.M.: Cred că premiile apar în momentele în care ele nu sunt principalul țel în procesul creator. Firește că sunt importante atâta vreme cât ele devin motive, resorturi motivaționale sau chiar trambuline pentru viitoarele proiecte artistice.