Tibor Pálffy (57 de ani) este nominalizat la categoria cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Prospero din spectacolul A vihar / Furtuna de William Shakespeare, regia Viktor Bodó, producție a Teatrului Tamási Áron Sfântu Gheorghe. Despre traseul tânărului de 23 de ani din Târnăveni, lipsit de experiență teatrală, care câștiga, în 1990, concursul de angajare la Teatrul de Experiment Figura din Gheorgheni condus de regizorul & inginerul chimist László Bocsárdi va fi vorba în cele ce urmează. Despre actorul cu 31 de ani de experiență pe scenele Teatrului Tamási Áron Sfântu Gheorghe va fi vorba în cele ce urmează. Despre una dintre figurile emblematice ale teatrului acestor decenii din această parte de lume va fi vorba în cele ce urmează. Doamnelor, domnilor, Tibor Pálffy!
Mihai Brezeanu: Domnule Pálffy, există o vârstă potrivită a unui actor pentru a-l juca pe Prospero?
Tibor Pálffy: Probabil că da. Este greu de imaginat că, la douăzeci sau chiar treizeci de ani, ai străbătut deja acele cercuri necesare, atât profesionale, cât și personale, care să umple cu sens și profunzime teme precum iertarea sau rezistența în fața ispitei de a te răzbuna, o rezistență la ispită de care oamenii sunt capabili când ating o anumită înțelepciune. Și, să știți, înțelepciunea se joacă greu, poate cel mai greu, căci cere subtilități greu de atins, nu te ajută tehnicile actoricești, ci vibrațiile tale interioare, vibrații care vin dintr-o experiență de viață pe care nu prea o ai la tinerețe.
M.B.: În cazul dumneavoastră, cum s-a produs întâlnirea cu faimosul rol? Ați dat casting sau ați fost de la început propunerea regizorului Viktor Bodó? Chiar, cum a decurs colaborarea cu actorul și regizorul maghiar cunoscut mai ales pentru activitatea sa de pe scenele maghiare și germane?
T.P.: Ei bine, povestea este interesantă și palpitantă. În decembrie 2024, Viktor a venit la Sfântu Gheorghe și a ținut un workshop de trei zile cu trupa, un atelier construit în jurul unor exerciții de actorie de bază, cu scopul de a ne cunoaște și de a decide cu ce text vom începe să lucrăm. Pentru mine, a fost surprinzător că acest proces de cunoaștere nu a fost unilateral. De fapt, toți am fost surprinși să ne trezim nu în fața marelui artist Bodó Viktor care încearcă diverse tehnici de cunoaștere a trupei, ci în fața unui om care se confesează, care a vorbit despre sine, despre viața sa personală și despre viziunea sa asupra teatrului, cu o sinceritate aproape stânjenitoare. Așa s-a creat legătura.
Apoi, în septembrie, am început lucrul la A vihar / Furtuna. Eu, în rolul lui Alonso! Cu opt zile înainte de premieră, din motive de sănătate, rolul lui Prospero a rămas vacant. Viktor m-a întrebat dacă accept să sar în acest rol. Eram conștient că este imposibil să construiesc un astfel de rol în profunzimea necesară într-o săptămână, cât mai rămăsese până la premieră, dar totuși am acceptat, pentru că mă consider un maratonist. Un rol este întotdeauna un proces în desfășurare - la asta m-am gândit, nu la faptul că trebuie să fie gata în opt zile. Așa că am tras adânc aer în piept, am acceptat și nu am regretat deloc.
Despre procesul de repetiții este greu să vorbesc, pentru că stilul de lucru a fost foarte nou. Aproape că a lipsit complet etapa de interpretare a textului, ceea ce, pentru A vihar / Furtuna, este cu adevărat surprinzător. Viktor știa clar ce vrea să scoată în evidență și care este tema principală, dar nu ne-a spus niciodată explicit. Ne-a lăsat pe noi, actorii, să înțelegem și să contextualizăm lumea formală care s-a format în timpul repetițiilor. Am interpretat acest lucru ca un semn de încredere din partea regizorului, ca o formă de libertate. Un tip de prezent continuu care mie personal nu mi-a fost străin, pentru că, atunci când regizez - dacă pot să mă numesc regizor -, folosesc și eu cam aceeași metodă.
M.B.: Ca spectator, pe mine m-a intrigat și captivat aspectul aproape casnic al Furtunii de la Teatrului Tamási Áron Sfântu Gheorghe (TASZ). Halatul pe care îl poartă personajul dumneavoastră în anumite momente, scena de la început, cea cu mașina de spălat, și toată relația pe care Prospero o are cu Ariel (minunat interpretată de Janka Korodi) m-au dus cu gândul la un om (un artist?), poate un cuplu, și la relația sa / lor cu propria viață. E scena Sălii Mari de la TASZ sufrageria lui Prospero?
T.P.: Dacă mă gândesc că, de 30 de ani, petrec zilnic între 8-10 ore pe această scenă, atunci da, pot spune liniștit că aceasta este și sufrageria mea. Dar important nu este că spațiul de joc se poate identifica cu sufrageria lui Prospero, ci faptul că Prospero este "acasă". Exilul lui, cred eu, este acea constrângere interioară prin care scena devine pentru el adevărata lui casă. Viktor dezvăluie continuu mecanismele teatrului. Actorii sunt aproape tot timpul pe scenă, chiar și spațiile exterioare fac parte din scenă. Nu există minciună. Există joc. Și da, și eu cred că Prospero este, înainte de toate, un om, un actor.
M.B.: Până la Prospero, cariera dumneavoastră de actor se întinde pe durata a 34 de ani. În 1990, erați primit de László Bocsárdi în ceea ce pe atunci se numea Teatrul de Experiment Figura din Gheorgheni (actualul Teatru Figura Stúdió). Nu aveați, pe atunci, studii de actorie, asemănându-vă, și din acest punct de vedere, cu restul trupei, care fusese formată în 1984 de un grup de absolvenți ai Politehnicii timișorene care au hotărât să își schimbe radical destinele, să facă teatru și să se mute la Gheorgheni (László Bocsárdi însuși este, la origine, inginer chimist). Cum de v-ați hotărât să vă duceți la Figura? De unde pasiunea pentru actorie? Aveați experiență anterioară?
T.P.: Anul acesta se împlinesc exact 40 de ani de când am absolvit liceul. În 1985, printre dilemele legate de alegerea unei cariere nu se număra participarea la examenul de admitere la Academia de Artă Teatrală din Târgu Mureș. N-aș fi avut nicio șansă să intru pe singurul loc disponibil pentru băieți. Așa că am încercat la Politehnică, care m-ar fi scăpat de un an și jumătate de serviciu militar, dar, slavă Domnului, nu am fost admis. Au urmat armata și apoi trei ani de muncă fizică într-o fabrică de ceramică. Privind acum în urmă, îmi dau seama că acea perioadă a fost un proces de învățare extrem de intens, o pregătire pentru cariera de actor.
După 1989, lumea s-a schimbat, democrația a început să deschidă diverse porți pentru fiecare, eu eram plin de curiozitate și pasiune, dar nu neapărat pentru teatru. Anunțul celor de la Figura privind angajarea de actori, anunț pe care l-am auzit la televizor, a avut asupra mea efectul unui tren accelerat care intră în gara din Târnăveni, unde locuiam, încetinește, iar eu sar în el fără să știu încotro merge, de ce sau pentru ce. Așa am ajuns lângă Bocsárdi. Cu un suflet curat, ca o "foaie albă" - o inocență care, în condițiile de azi, pare a fi de neimaginat.
M.B.: Cum au fost cei 4 ani petrecuți la Gheorgheni? Ce a determinat plecarea, în 1994, la Teatrul Maghiar de Stat Tamási Áron din Sfântu Gheorghe (actualul TASZ) a dumneavoastră, a lui László Bocsárdi și a altor 6 actori de la Figura?
T.P.: Cei patru ani la Figura au fost un fel de masterat intensiv, cu totul special. Bocsárdi, în paralel, termina studiile de regie la clasa lui Tompa Gábor. Toate spectacolele sale de "examen" le realiza cu noi, la Figura. Dar aceste spectacole nu erau doar examene, ci producții în toată regula, pe care le jucam nu în fața profesorilor lui Bocsárdi, ci în fața publicului și a criticilor, deseori la festivaluri. Miza era alta. Nu examina doar regizorul sau actorii, ci însăși ideea de teatru și limbajul teatral nou propus de Figura. Invitația lui Nemes Levente de a veni la Sfântu Gheorghe a fost o oportunitate de a continua acest tip de laborator teatral, dar la o scară mai mare (n.r. actorul Nemes Levente a fost directorul TASZ în perioada 1992-2005).
M.B.: Premiera cu A vihar / Furtuna, din octombrie 2024, a marcat, pentru dumneavoastră, 30 de ani de activitate pe scenele Teatrului Tamási Áron din Sfântu Gheorghe. Cum au fost deceniile acestea? Nu v-au atras teatre din orașe mai mari, cele din Cluj sau Târgu-Mureș, bunăoară? Ori din Ungaria?
T.P.: Văd acești 30 de ani ca pe un proces continuu. Pot identifica foarte clar de unde am pornit și unde mă aflu acum. Mă bucură faptul că am fost și sunt parte a renașterii Teatrului din Sfântu Gheorghe, de la începuturile acestui proces, până în prezent. Puțini creatori pot spune că au contribuit la nașterea unei trupe și că au rămas parte activă a acestui proces timp de 30 de ani. În acești 30 de ani s-a depus multă muncă, firește că au existat și momente de cumpănă, perioade în care am fost tentat să îmi iau soarta în propriile mâini, să-mi încerc norocul ca freelancer, dar, de fiecare dată, sufletul meu refuza să rupă legăturile cu această trupă.
Niciodată nu am fost invitat să fac parte din altă echipă, niciodată nu am primit o ofertă oficială de la vreun director de teatru pentru a mă transfera, ceea ce m-a făcut să mă întreb: de ce? Nu cumva nu sunt destul de bun, destul de talentat? Dar atunci cum se explică recunoașterile profesionale primite? Cum vine asta? În cele din urmă, mi-am dat singur o explicație: am fost și sunt atât de legat de Bocsárdi, într-o simbioză artistică atât de puternică, încât pentru toată lumea este clar că locul meu este aici, la Teatrul din Sfântu Gheorghe. Și adevărul este că nu aș schimba Trupa din Sfântu Gheorghe pentru nimic în lume.
Există între noi o dinamică umană și creativă unică, pe care rar o găsești în alte teatre. Chiar și Bodó Viktor a remarcat acest lucru, ne-a spus că noi deținem o comoară pe care el nu a mai întâlnit-o în ultima vreme, deși a lucrat în foarte multe teatre.
M.B.: În paralel cu activitatea actoricească, sunteți și cadru didactic asociat în cadrul Departamentului Maghiar de Teatru al Facultății de Teatru și Film din Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) de la Cluj, unde predați cursuri de teatru nonverbal și teatru contemporan viitorilor studenți. Se vorbește atât de mult de tineri, de noua generație, că nu mă pot abține să nu vă întreb: cum vi se pare că arată viitoarele generații de actori? Ce fel de teatru credeți că vor face?
T.P.: Este o întrebare la care răspunsurile sunt tare complicate. Dacă teatrul este o oglindă - și fără îndoială că este -, atunci imaginea reflectată astăzi este extrem de tulbure și dezolantă. Personal, văd prezentul ca pe un puzzle cumplit de încâlcit și cred că tinerii îl percep și mai fragmentat și haotic. E foarte greu să ai o imagine clară despre ce este și cu atât mai mult despre ceea ce va fi. Tinerii se află într-o situație extrem de vulnerabilă, le este greu să găsească repere, puncte de sprijin. Nici măcar marii maeștri, cei care altă dată reprezentau modele de necontestat, nu mai sunt priviți ca repere, căci și ei sunt în derivă.
Energiile lăuntrice care îi îndreptau pe tineri spre această profesie sunt și ele zdruncinate de ritmul dement al schimbărilor din lume. Visurile tinerilor sunt adesea înăbușite sub presiunea problemelor de supraviețuire și a adaptării strategice. Se instaurează o fractură între ceea ce ar trebui urmat organic, ca o chemare, și ceea ce este dictat de presiunile exterioare, iar acest dezechilibru între chemare și adaptare este foarte grav pentru profesia noastră. În aceste condiții, este imposibil de prevăzut ce fel de teatru vom vedea în viitor. Dar sunt sigur de un lucru: teatrul va dăinui! În acest sens, nu mi-am pierdut speranța.
M.B.: În anii de pe urmă, v-am descoperit și ca regizor. Aș aminti minunatele Oxigén / Oxigen de Ivan Vîrîpaev (producție TASZ 2022, cu Bence Kónya-Ütő și Janka Korodi) și Az angyal / Îngerul (spectacol din 2023-2024 al anului 3 licență arta actorului Departamentul Maghiar de Teatru al UBB, pe textul studentului Sebestyén Sztojka). Cum de ați optat pentru regie? Cum se vede teatrul din rolul de regizor?
T.P.: Am crescut într-o cultură / mentalitate teatrală care promova ideea că actorul trebuie să fie și regizor. Să aibă capacitatea să vadă întregul mecanism, întreaga construcție, și să știe să-și găsească locul în cadrul acesteia. În viziunea mea, actorul trebuie să forțeze permanent limitele spectacolului. Doar astfel poate provoca, prin jocul său, adâncime și tensiune. Pentru asta însă trebuie să cunoască / să simtă Întregul, iar aceasta ține deja, într-o anumită măsură, de atribuțiile regizorului.
La mine, asumarea responsabilității regizorale s-a produs firesc, de la sine, aproape pe nesimțite, și tocmai de aceea nu mă consider regizor. Dacă dau peste un text care pare foarte incitant, un text față de care simt că am o misiune, atunci cedez tentației; sau dacă întâlnesc oameni, parteneri de creație, cu care simt că sunt pe aceeași lungime de undă, atunci caut calea să lucrăm împreună. Așa cum am menționat și mai sus, mai degrabă îmi asum responsabilitatea regizorală decât rolul de regizor propriu-zis, și tocmai de aceea, în esență, nu se schimbă nimic semnificativ în mine.
M.B.: Sunteți la a treia nominalizare la Premiile Galei UNITER, după cele din 2009 (pentru rolul Șambelanul din spectacolul Ivona, principesa Burgundiei, regia László Bocsárdi, producție TASZ) și din 2014 (pentru rolul Claudius din spectacolul Hamlet, regia tot László Bocsárdi, de asemenea realizat la TASZ). Primele două nominalizări au fost la categoria cel mai bun actor în rol secundar, cea din acest an, de la Furtuna (regia Viktor Bodó), vizând secțiunea cel mai bun actor în rol principal. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această tripletă de nominalizări la Premiile UNITER? Ce le spuneți studenților dumneavoastră despre semnificația premiilor în cariera unui actor?
T.P.: În primul rând, este o onoare. Și mai degrabă un dar / cadou decât un merit. Pentru că, după mintea mea, este un premiu pe care l-ar merita foarte mulți din breasla noastră, dar sunt atât de puțini cei care îl primesc. Așa stau lucrurile. În artă este foarte greu să fii obiectiv. De fapt, cred că nici nu este posibil. Sau poate doar până la un anumit punct. Pentru că, pe lângă profesionalism, gustul personal are o mare influență, la fel și starea sufletească sau povara problemelor personale pe care receptorul o poartă cu sine în momentul vizionării spectacolului, cât de deschis, cât de curios este - și încă un milion de alți factori pot influența decizia acestuia.
Și studenților mei le spun același lucru: fă-ți treaba cu toată responsabilitatea și bucură-te dacă primești un dar! Pune-l pe raft, lasă să se așeze praful pe el și, eventual, dacă la un moment dat te vei îndoi foarte tare de drumul tău profesional, uită-te la premiu și gândește-te de ce anume l-ai primit.
