Constantin Fodor: Înainte de toate, aș vrea să știu care a fost primul film care te-a marcat profund? A avut vreo influență asupra stilului tău?
Lucas Neagu: Da. Primul film, care este și filmul meu preferat, care m-a marcat profund și m-a făcut să mă îndrăgostesc practic de cinema este La La Land. Știu că e o alegere destul de clișeică și comercială, poate, dar este un film foarte frumos, din punct de vedere vizual. E o poveste cu care eu am relaționat foarte mult. L-am văzut chiar când a apărut și m-a marcat pur și simplu. M-a influențat mult și cred că se vede asta și în Timing, primul meu film, pentru că sunt multe referințe de acolo. Dar da, primul meu film și, totodată, preferatul meu, este La La Land.
C.F.: Am înțeles. Dacă ar fi să te descrii printr-un singur cadru de film, fie din filmul tău sau dintr-unul celebru, care ar fi acela și de ce l-ai alege?
L.N.: E o întrebare foarte frumoasă! Cred că cel mai frumos film, care m-a lovit cel mai tare, e Close, de Lukas Dhont, un film din 2022. Văzând filmul ăla... eram înainte de preproducție pentru Timing, de fapt, și văzând acel film, am zis "mamă, vreau și eu să fac un film la fel de frumos... cândva". Iar cadrul meu preferat ever și cadrul pe care l-aș descrie cel mai frumos sau, mă rog, unul care pentru mine înseamnă foarte mult este cel când cei doi băieți fug prin câmpul de flori, chiar la începutul filmului. Sunt personajele principale și ies dintr-un fel de groapă și fug printr-un câmp de flori și e un cadru atât de frumos și muzica de acolo e foarte bine aleasă și... da, ăla ar fi cadrul perfect, în opinia mea. Nu știu dacă ai văzut filmul...
C.F.: Am auzit de el, dar n-am...
L.N.: ...sunt doi băieți care au o poveste minunată de prietenie.
C.F.: L-am pus pe watchlist.
L.N.: Te rog să-l vezi neapărat!
C.F.: Da, sună foarte interesant. Hai să te întreb întâi despre latura ta de scenarist. Cam cât de mult te influențează emoțiile într-o poveste? Nu știu... mă gândesc că poate scrii mai ușor când ești într-o anumită stare sau... nu?
L.N.: Ok, cred că înțeleg întrebarea. Hai să-ți zic așa, eu scriu personal. Deci, eu nu pot să scriu imaginativ. Pe mine imaginația mă duce până într-un anumit punct. E bine să fii și pe zona asta creativă a imaginației, dar eu scriu din experiență personală. Și toate filmele mele au ceva din mine pus acolo. Destul de mult, chiar. Da, mă influențează emoțiile, mă influențează foarte mult lucrurile care mi s-au întâmplat, fie ele cele mai frumoase sau cele mai urâte lucruri și cred că sunt destul de obiectiv și pot să le transpun obiectiv, adică să nu cosmetizez în vreun fel experiențele mele personale. Asta și încerc, dacă e un lucru foarte urât, să-l arăt exact cum e, să nu-l fac să fie mai frumos decât este. Dar da, scriu strict sau aproape strict personal. Mai tot ce-o să vedeți vreodată, dacă este să fac ceva, este pentru că am trăit acel lucru, într-o formă sau alta.
C.F.: Poți spune același lucru și despre Timing?
L.N.: Da. Din păcate, da, pentru că nu-i cel mai fericit film, dar da, e un film foarte personal venit din, mă rog, din ale tinereții valuri. Am trecut și eu prin niște probleme emoționale, pe care n-am știut să le gestionez. Prima maturitate e o experiență destul de... nu doresc nimănui, și toată lumea trece prin asta, până la urmă. Dar atunci când faci trecerea de la copil fără griji la adultul ăla, care ar trebui să fie responsabil și, totuși, nu poate să fie...
C.F.: Te-ai izbit deodată de realitate.
L.N.: Deodată, da, exact. Bine, în viața mea personală, dacă ar fi să dezvolt un pic, eu nu am făcut școală de film, n-am background în zona artistică deloc. Eu am fost jucător de tenis, am fost chiar campion național la tenis și, din păcate, a trebuit să renunț, pentru că am ajuns la patru operații la genunchi...
C.F.: Au...
L.N.:... și-n momentul în care am renunțat, mă rog, copil cuminte fiind, eu călătoream prin toată lumea și după ce-mi terminam de jucat meciul, mă întorceam în camera de hotel și mă uitam la filme. Și de aici pasiunea mea cu filmele. Dar în momentul în care a trebuit să renunț la tenis am luat-o pe drumul ăsta și am simțit să-mi spun povestea. Iar în Timing e vorba și de povestea asta cu tenisul, e vorba și despre niște relații eșuate de-ale mele, despre abuz de alcool și să treci din petrecere-n petrecere. E tot haosul generației noastre, generația Z, până la urmă, și ce-nseamnă ea și efectiv așa e. Adică nu-i nimic cosmetizat acolo, așa e. Cred că știi mai bine decât mine.
C.F.: Da. Am văzut filmul și pot spune că e destul de realist în acest aspect. Iar pentru că tot suntem la partea asta de poveste și de scenariu, cum ai lucrat la scenariu? Ai avut momente când poate ai vrut să renunți sau să schimbi radical povestea?
L.N.: Nu, nu. A fost greu, n-o să te mint. A fost un scenariu care s-a scris în șase luni, și am început să-l scriu ca jurnal. Nu știam că voi face un film vreodată în viața mea în momentul în care m-am pus să scriu Timing. Eu, de fapt, scriam un jurnal. Era un proces de journaling, eram, din păcate, într-o depresie destul de urâtă atunci și îmi scriam gândurile pe-o hârtie. Și, ușor, ușor, a devenit un scenariu și asta a continuat pe parcursul a șase luni până când ok, ăsta e scenariul". Nu puteam să fac un film de lungmetraj, am făcut niște scurtmetraje înainte și după aia am ajuns să fac Timing, dar așa am ajuns să scriu. Iar singura chestie dificilă la Timing a fost partea asta de vulnerabilizare, să mă expun complet, pentru că practic asta am făcut. În rest, povestea o știam deja, pentru că era viața mea, într-o oarecare măsură. Nu puteam să-mi schimb radical viața, deci asta a fost. Și mi-am dorit să o fac terapeutic, în primul rând, dar, totodată, și pentru că am simțit că merită spusă, care poate să ajute pe altcineva.
C.F.: Ai mai lucrat cu cineva la scenariu sau ai...
L.N.: Singur.
C.F.: Deci a fost un proces solitar.
L.N.: Da, sută la sută. Sunt adeptul ideii de a te consulta și de a căuta să primești feedback constant și am făcut asta odată ce am intrat în preproducție cu filmul. Actorii au schimbat mult scenariul, în special, deoarece cred că e foarte important să le vină cuvintele bine, să se simtă și confortabili și-așa mai departe, dar scenariul l-am scris singur complet și toate scenariile mi le scriu singur complet. Ulterior, după ce zic "ok, gata", atunci cer feedback și-l mai modific și-l îmbunătățesc. Dar până să zic eu prima dată că ăsta e draft-ul pe care vreau să-l prezint lumii, singur, complet.
C.F.: Deci tu te simți mai sigur, când faci un film, dacă știi că scenariul este al tău și povestea îți aparține, decât să pleci de la un scenariu făcut sau, mă rog, un scenariu la care ai primit mult ajutor din partea altcuiva.
L.N.: Să nu ne înțelegem greșit, primesc mult ajutor pe scenarii în sensul de feedback, dar după ce-i gata, după ce mintea mea spune "băi, nu mai iese nimica mai bine de-aici", de-abia după aia vin alți oameni care ți-l îmbunătățesc cu feedback. Sunt adeptul feedback-ului. Nu sunt adeptul, adică nu pot, pur și simplu, până-n momentul în care simt eu că-i gata, să includ pe altcineva, pentru că, repet, scriu personal și-i viața mea și nu poate să vină nimeni din exterior să-mi zică "băi, nu-i așa", că așa e. Adică, alea au fost experiențele mele, nu le poți nega, nu le poți schimba. Dar după, sigur, se poate îmbunătăți dialogul, relațiile între personaje, adică deja devine un proces tehnic. Dar partea de scriere, pentru mine, este un proces foarte emoțional, până să se ajungă la tehnicalități.
C.F.: Și care a fost, după tine, cea mai grea parte în realizarea acestui film? Scrierea, filmarea sau montajul?
L.N.: Montajul a fost un deliciu, a fost chiar ok. Am învățat cel mai mult la montaj, pentru că n-aveam experiență prea multă și să vezi după aia pe ecran, la rece, ce-ai greșit, ce-ai făcut corect ajută foarte mult. Cea mai grea a fost producția. Să gestionezi 31 de zile de filmare în trei țări diferite, pentru că am filmat în România, mă rog, în Timișoara, în Salonic, Grecia și în Bologna, Italia. Am filmat cu mulți oameni, am avut la o petrecere 150 de figuranți. A fost mult. Și eram o echipă mică și tânără și alea 31 de zile de filmare au fost lecția vieții. M-am călit maxim după zilele alea. Da, aia a fost cea mai grea parte. Și strângerea de bani, evident, care nu-i niciodată ușoară, dar parcă a fost ceva mai manageable.
C.F.: Înțeleg. Că tot ai pomenit de Bologna, este o secvență în film, în care Tomas vorbește în limba italiană cu regizorul și eram curios dacă actorul care îl interpretează pe Tomas chiar știe limba italiană.
L.N.: Nu, și nici domnul regizor.
C.F.: Nici domnul?
L.N.: Nu, niciunul nu știa limba italiană. Au învățat strict replicile. Am lucrat un pic cu ei pe dicție. Nici eu nu știu atât de bine limba italiană, știu doar un pic, dar am lucrat cu ei pe dicție cât să sune cât de cât italienesc.
C.F.: Credibil.
L.N.: Da, și credibil, dar au învățat strict replicile. N-au fost, din fericire, foarte multe.
C.F.: Oricum, mi se pare un detaliu foarte binevenit.
L.N.: Dă un pic de naturalețe, pentru că, ok, chiar îi vezi în Italia, știi că se filmează un film italian... era weird să vorbească în engleză. Deci am vrut să fie cât mai realist.
C.F.: Acum, înapoi la montaj, a existat vreo secvență pe care ai filmat-o, dar, ulterior, ai decis să o scoți?
L.N.: Enorm de multe. Primul draft a avut patru ore... PATRU ORE! Și de acolo am tot tăiat, până la draft-ul 28, am ajuns la draft-ul 28, care-i cel pe care l-ai văzut și tu și l-a văzut și restul lumii. Dar de la patru ore s-a tot tăiat. S-a filmat mult, îți dai seama, 31 de zile... Cred că pot să-ți zic secvența preferată care a fost tăiată și n-a mai intrat în film și-mi pare rău, dar asta e, n-a ajutat deloc filmul, este una de pe la mijlocul filmului, când Tomas se desparte de Carina pentru scurt timp și are niște interacțiuni cu două-trei fete. Și una din cele două fete, care este jucată de Daria Pentelie, personajul ei în film e Maria, avea mai multe secvențe filmate. Noi am filmat o zi întreagă cu Daria și una din secvențe era cu ei cum stăteau în cameră și mâncau înghețată și povesteau despre tot ce nu merge bine în viața lui Tomas, iar această discuție l-a ajutat foarte mult. Și strict Daria, care este o actriță minunată și o persoană minunată, a jucat foarte bine în film. S-a simțit o chimie foarte frumoasă acolo și e o secvență atât de blândă și naturală, doar că nu ajuta filmul, fiindcă divaga de la subiect, dar, din fericire, am ocazia să lucrez cu Daria la următorul proiect și sunt foarte bucuros că se va întâmpla asta. Poate o voi posta cândva pe YouTube, să o pun ca "deleted scene", nu știu, dar e foarte frumoasă secvența aia, îmi pare din suflet rău că a trebuit să o scot, dar e pentru binele filmului.
C.F.: Dacă ai fi lansat filmul ăsta pe DVD, ai fi putut să pui la special features toate secvențele care n-au ajuns în ultimul draft.
L.N.: Da... costă DVD-ul, dar da. Și cu domnul Titieni am filmat mult și apare doar într-o secvență și la două telefoane. Noi am filmat cu dânsul mult, mult, dar la fel, am simțit că, deși avea un personaj foarte frumos, divaga de la povestea tinerilor și deja adăugai încă o dimensiune la un film care deja e lung și era mult. Așa că a trebuit să-l tăiem pe domnul Titieni, care nu s-a supărat, din fericire. Nu l-am tăiat de tot, dar aproape.
C.F.: Am înțeles. Fără a risca un spoiler, as vrea să vorbim puțin despre final, acolo unde pare totul ca un vis.
L.N.: Da, este un vis.
C.F.: Deci Tomas asta visează?
L.N.: Am primit întrebarea asta de foarte multe ori, cred că este un final mai mult sau mai puțin deschis, care invită spectatorul să simtă ce vrea, pentru că fiecare a simțit altceva, legat de finalul ăla, de acolo și e alternanța aia de color și alb-negru... cred că e un final care se bazează foarte mult pe feel, nu neapărat să soluționeze într-un fel concret, ci mai degrabă ce mi-am dorit eu să transmit este cât de greu e să rupi un ciclu toxic. Despre asta e vorba în Timing. Îl vezi într-un constant ciclu toxic din care nu iese, ba se adâncește, iar la final e tot acolo. Deci nu e un erou în nicio formă, este un antierou, un exemplu de "așa nu", nu e cazul să-l facem să fie vreun erou "Golden Boy", că nu e. Dar nu moare, doar se taie la picior și are acest vis halucinant, iar la final este strict o alternanță între ce e realitatea și cum se simte el, de fapt. Dar mi se părea la prima mână să dai un final clar și concret poveștii ăsteia. Sunt povești unde merge, iar altele unde nu merge. Aici, am simțit că nu.
C.F.: Cred că este un bonus faptul că filmul nu are un final tocmai fericit, așa cum este cazul cu multe filme. Pare mai realist, pentru că nici în viața reală povestea...
L.N.: E o poveste de mega căcat, pardon limbajul, dar este din rău în mai rău.
C.F.: Exact.
L.N.: Adică nu e nimic frumos acolo și era stupid, știi, să... Ok, happy ending, a rămas cu una din ele. Bun, a rămas cu una din ele, dar nu e niciun happy ending, adică e rău. Și e într-o relație toxică, cu aceiași prieteni toxici. Nici Emma nu era mai bună, oricum, dar mă rog...
C.F.: Oricum, relația dintre Tomas și Carina mi se pare cea mai toxică relație de care am auzit vreodată, atât într-un film, cât și în viața reală și...
L.N.: Se poate și mai rău, stai liniștit.
C.F.: Nu știu, n-am avut o asemenea experiență până acum.
L.N.: Bravo, mai bine!
C.F.: Asta ca o scurtă paranteză, acum închidem paranteza.
L.N.: Bravo! Susțin!
C.F.: Și o întrebare pe care să o înțeleagă doar cei care au văzut filmul: care-i povestea dintre Carina și Raul? Există sau a existat o relație între ei? Pentru că la început, ea face pe victima și spune că a fost violată, dar după aia vedem că îi place să stea cu el.
L.N.: După cum ai văzut, Carina nu este, neapărat, cea mai sănătoasă fată, din punct de vedere mental. Clar, e o fată cu multe probleme, multe dintre ele pe care nu le merită și nu le-a căutat, neapărat. Să treci printr-un abuz sexual este ceva absolut îngrozitor, iar Raul, după cum ai văzut, o abuzează sexual pe Carina. De asemenea, este foarte greu, când ai rădăcinile implantate într-un grup de prieteni, să te iei și să pleci. Ea rămâne, în continuare, în acel grup de prieteni, cu Raul, cu toți mizerabilii ăia, pentru că e foarte greu să o iei de la zero. E mai ușor să spui "ok, a fost o întâmplare, hai că merge și-așa și suntem prieteni în continuare și ne mai tachinăm și nu știu ce". Cam asta e, e o relație de victimă-abuzator, într-un cerc social în care, din păcate, ea simte că nu-și permite să comenteze, să plece, să se rupă, să își facă dreptate, ci doar știe că ceva-i greșit, că are acea destăinuire față de Tomas. Știe că suferă din cauza asta, dar nu face nimic.
C.F.: Da, nu are puterea...
L.N.: Da, ca de altfel și Tomas. Nici el nu are puterea necesară, nu-i un personaj puternic, e unul foarte slab. Toți sunt niște copii traumatizați, slabi, fără direcție. Sunt mai multe chestii care lipsesc acolo. E rău, din toate punctele de vedere. Dar, din păcate, astea se întâmplă foarte des în generația noastră: abuzuri sexuale, de substanțe, indecizii, depresii și toate cele.
C.F.: Care a fost cea mai surprinzătoare reacție pe care ai primit-o de la cineva, când a văzut filmul?
L.N.: În sens bun sau în sens rău?
C.F.: În ambele.
L.N.: În ambele... măi, în sens bun, a venit un băiat, culmea, de la Cluj, la mine, după film, și mi-a zis că era în depresie și-și dorea să se sinucidă și că filmul ăsta l-a făcut să nu-și mai dorească asta. Putea să mi se dea, în acel moment, Oscarul în mână că tot... să salvezi o viață de om sau să ajuți pe cineva e de o mie de ori mai frumos. De asta am și făcut filmul, până la urmă, ca să ajut generația mea. Și faptul că un băiat a avut, în primul rând, curajul să vină și să-mi spună: "mersi, frate" e mare lucru. Iar cea mai rea reacție, oh, Doamne, nu pot să dau nume, dar este un critic de film... de fapt, nu e rea, e amuzantă, dar a venit la mine și mi-a zis "Lucas, superb film, bă, da' se înjură, tată... e profanat filmu' ăsta, l-ai denigrat în toată splendoarea lui". Și mi s-a părut și o reacție... acest critic de film e un pic mai în vârstă și am încercat, cumva, să-i explic că "băi, așa se vorbește la noi", dar a fost o reacție amuzantă. Nu prea am primit reacții rele, sincer, adică a fost un film apreciat, overall. Cui nu i-a plăcut doar nu mi-a zis. Dar da, a fost tare reacția...
C.F.: Da, dar cred că dânsul a cam exagerat, că nu s-a înjurat chiar în halul ăla.
L.N.: Nici mie nu mi s-a părut...
C.F.: Eu am văzut filme românești în care s-a înjurat mult mai...
L.N.: Pentru o persoană în vârstă... așa a simțit el.
C.F.: Da, corect. Dacă ai avea acum ocazia să schimbi un singur lucru la filmul tău, ce anume ai modifica?
L.N.: L-aș mai tăia un pic. Știu că e un film lung și până la urmă am ales să fac filmul pe care mi l-am dorit eu, dar asta era când eram în 2023. Acum suntem în 2025, gândesc altfel, simt altfel, m-am mai maturizat, și din punct de vedere emoțional și profesional, și, într-adevăr, l-aș mai tăia un pic. Mi-a fost propus, de către editorul meu, Ioan, să mai tăiem un pic. N-am vrut. Omul a zis "bine". A tot tras de mine să tăiem și eu m-am opus și asta a fost. Dar am ascultat de el cu alte chestii. M-a ajutat mult, a venit cu multe idei bune. Asta ar fi. L-aș mai tăia un pic, în rest nu, nimic.
C.F.: Care e secvența ta preferată din tot filmul? Dacă ai una. Sau una care ți se pare esențială pentru poveste.
L.N.: Am una și e cumva secvența care a inspirat filmul, până la urmă, și care m-a făcut să vreau să fac filmul ăsta. Este toată acea petrecere în care Tomas și Emma se reîntâlnesc. În special secvența când stau jos pe băncile alea sau, mă rog, pe canapeaua aia și-și vorbesc și își spun toate regretele și e o chestie foarte bittersweet. Și felul cum începe, că-i dă palma aia pe spate și întreaga chestie de "băi, poa' să vină iubirea vieții tale într-o marți la o petrecere, îți dă o palmă pe spate și uite că așa s-a schimbat o traiectorie și un destin". Da, cam aia ar fi. Și aia a inspirat cumva toată ideea filmului, chiar și titlul filmului Timing, până la urmă... aia ar fi preferata mea și pe care am ținut să o fac cât mai bine. Nu că restul filmului n-am vrut, dar acolo s-a păstrat dialogul așa cum a fost în scenariu și s-a repetat mult și era o secvență importantă.
C.F.: Da, am înțeles. Vorbește-mi un pic, te rog, și despre colaborarea cu restul echipei, de exemplu cu directorul de imagine.
L.N.: Directorul de imagine a fost Claudiu (Piparca), care mi-e amic. La fel ca mine, eu nu știam să fac regie, el nu știa să facă imagine. A mai avut ceva experiență foto...
C.F.: V-ați ajutat reciproc.
L.N.: Ne-am ajutat reciproc, da. Măi, a fost o colaborare foarte pe... ca la începuturi. Pe prietenie și pe o dorință comună și o încăpățânare comună să "băi, hai să împingem chestia asta mai departe". Până la urmă a fost un experiment, din partea multora, dar s-a lucrat bine și s-a lucrat într-o atmosferă, vreau eu să cred, cât se poate de prietenoasă, adică multe zile de filmare nu s-au simțit ca zile de filmare, ci ca efectiv un fel de party filmat între noi, coregrafiat, iar cu actorii s-a lucrat la fel. S-a lucrat mult, s-a repetat mult, dar, în același timp, a fost și o relație foarte personală. Sunt prieten foarte bun cu Teodora Colț, care o joacă pe Carina, și cu Ștefan Radu, care îl joacă pe Tomas. Cu ei am lucrat în special foarte mult, și cu Irina Artenii am lucrat foarte mult. Da, a fost o atmosferă cât se poate de caldă și prietenoasă și mă bucur că am reușit să o păstrez așa, pentru că, până la urmă, a fost un proiect în care 99,9% din oamenii ăștia erau tineri. Erau de vârsta mea. Ar fi fost dubios să fie o atmosferă încordată.
C.F.: Și pentru rolurile principale ai avut dintotdeauna în plan să îi pui pe cei doi sau...
L.N.: Nu, s-a dat un casting. Eu nu-i cunoșteam pe ei, ei nu mă cunoșteau pe mine.
C.F.: Deci v-ați împrietenit pe platou, practic.
L.N.: Ne-am împrietenit la repetiții, după ce i-am ales. Am început să repetăm. S-au repetat câteva luni de zile și după aia s-a legat relația, îți dai seama. Și filmările, și întâmplări și după în caravana cu filmul, când s-a ieșit și am rămas prieteni, da, cum să nu.
C.F.: Foarte frumos, mă bucur. Filmul tău mi se pare că are un ton foarte personal și sensibil. Ai simțit că te-ai expus mai mult decât ai fi vrut în fața publicului?
L.N.: Da. Și n-aș mai face asta vreodată. Dar da, a fost greu, n-a fost ușor, de ce să te mint. Nu știu cum să-ți răspund mai mult la întrebarea asta. M-am și forțat să fac asta, într-o oarecare măsură, spre binele filmului, dar tot la Cluj, de exemplu, la Q&A, mă întreba lumea dacă Tomas a rămas cu Carina sau dacă a rămas cu Emma sau dacă mai țin legătura și... au intrat în viața mea grav și... erau copii, mă rog, și le-am răspuns. Dar n-aș mai... adică e mult, e mult... n-aș mai face așa ceva.
C.F.: Ai simțit, după acest debut, că ai găsit un stil anume pe care vrei să îl explorezi mai departe sau vrei sa încerci ceva complet diferit pentru următorul film?
L.N.: Cred că vreau să dezvolt ce fac bine. Sunt câteva chestii pe care le fac bine, dar nu cred că am un stil încă atât de bine definit. Sunt încă la început și sunt încă tânăr. Când filmam Timing nu mai relaționam complet cu povestea, pentru că mă maturizasem destul de mult din momentul în care am scris-o până când am filmat. Deci aș căuta să spun povești o idee mai mature și aș căuta să mă dezvolt în continuare. Nu cred că am încă... adică ar fi stupid din partea mea să zic că ăsta-i stilul meu și astea-s filme marca Lucas. Nu, nu suntem la nivelul ăla încă, dar mi-aș dori să ajung, la un moment dat, să poți să arăți către un film și să zici "uite, așa filmează el". Mai am până acolo. Mi-aș dori să continui să experimentez. Cred că sunt multe chestii pe care n-am apucat să le fac încă.
C.F.: Cu siguranță. Și ce tip de povești te atrag cel mai mult?
L.N.: Personale. Nu, glumesc. Adică da, și asta, dar mă interesează foarte mult subiectele sociale, realiste... nu prea pot să văd chestii science-fiction. Mă interesează subiectele realiste și problemele generației mele și relațiile interpersonale. Îmi scriu de multe ori scenariile în zona asta de relații interpersonale realiste care au și ceva subiect social acolo. Pe scurt, asta ar fi. Dar nu cred că pot să pun degetul pe ceva anume. Ce se simte că merită spus, merită spus. Sau, de multe ori, multe idei pe care le notez, și fac un fel de top idei și mai scriu câte un pic la fiecare și la un moment dat una iese în evidență și continui să o dezvolt pe aia și...
C.F.: Dar tot în zona asta mai realistă...
L.N.: Da, da, n-aș face ceva SF, sincer. Nu e genul meu. Asta știu sigur că n-ar fi genul meu.
C.F.: Da, cred că de multe ori e bine să mergi pe ce ești sigur că cunoști. Mai ales dacă poate ajuta alți oameni, adică dacă a venit acel băiat la tine și ți-a mulțumit...
L.N.: Era un băiat de vreo 18-19 ani, săracul. Știi, adică să vină un om la tine... era și cu lacrimi în ochi... m-a marcat, știi, să-ți zică chestia asta.
C.F.: Ce regizori sau filme te-au influențat cel mai mult în procesul de creație?
L.N.: Aș vrea să cred că, în mare parte, la fel cum am zis, poveștile mele sunt personale, așa că vin cu originalitatea mea și influențele mele personale și nu sunt stereotipul ăla că "băi, am văzut și-mi place de Tarantino și filmele lui mă mai inspiră". Dar, ca să-ți răspund la întrebare și să fiu diplomat și să nu pară că eu le știu pe toate, îmi place foarte mult de Damien Chazelle, care a făcut filmul La La Land și Whiplash, îmi place mult de Xavier Dolan, filmele lui m-au inspirat și m-au ajutat destul de mult să văd filmul, mai ales făcut de tineri, diferit. Trilogia Before, a lui Linklater, e și ea destul de drăguță, Tarantino...
C.F.: Chiar mă bucur că ai adus aminte de el...
L.N.: E tare Tarantino, are povești mișto și scrie bine. Iar ca filme, nu știu, aș putea să-ți dau așa, ca la Letterbox, primele patru filme care îmi vin în minte. Primul ar fi La La Land, Close, de care ți-am zis, îmi place foarte mult filmul Mommy, al lui Xavier Dolan, Before am zis deja, îmi place mult Cold War, al lui Pawlikowski, Roma, de Alfonso Cuarón, iar e un film foarte bun. Recent, am văzut un film francez care mi-a plăcut foarte mult, L'Amour Ouf, de Gilles Lellouche. A fost la Cannes 2024. Foarte bun film. Dar da, sunt multe...
C.F.: Am observat asemănarea asta, cu filmele lui Tarantino, când treceai de la o scenă la alta... de exemplu, spunea la început "Revelion 2016", după aia "3 ani mai târziu"...
L.N.: Era vară, da.
C.F.: Da, când apare Carina prima oară în film.
L.N.: Măi, la revelionul ăla chiar e și o referință directă la Pulp Fiction, adică de ce să ne mințim. Dansul ăla, cum face Irina cu mâinile și Tomas, Ștefan, pardon, da... why not? Am zis că ar fi mișto și drăguț să vezi și niște referințe directe.
C.F.: Da, nu cred că s-a supărat Tarantino.
L.N.: Nu, ba chiar lumea a apreciat cumva că "wow, ai filmat ca-n La La Land chestia aia și mi-a plăcut".
C.F.: Dacă ai avea un buget nelimitat, ce tip de film ai face?
L.N.: Probabil tot filmul pe care vreau să-l fac acum, sau, mă rog, orice film, tot așa, cu caracter realist sau interpersonal, doar că nu m-aș limita doar la bani, ci aș face probabil chestii și mai frumoase și experimentale. Când ai toți banii din lume poți, deja, să te joci cu creativitatea mult mai mult, deși poate că ești forțat să fii chiar mai creativ atunci când n-ai bani. Deci e un fel de du-te, vino. N-aș face Marvel, deci mi-aș face tot poveștile mele, dar cu un buget mai mare. Aș băga mai mulți bani în promovare. Contează mult promovarea, din păcate.
C.F.: Chiar și cu bugetul pe care l-ai avut la dispoziție pentru film, se simte că este făcut cu grijă pentru calitatea sunetului, imaginii...
L.N.: Da, aici am avut, din fericire, cei mai buni sound designeri. Au și câștigat Premiul Gopo pentru România Sălbatică. Au făcut o treabă foarte bună. Da, nu s-au băgat mulți bani în filmul ăsta, pentru cât ar trebui să coste, de fapt, un film. Sunt mulți bani pentru un tânăr de 24 de ani; a costat 130.000 de euro filmul, deci nu e puțin. Cred că am maximizat bugetul cât de mult s-a putut. A fost o treabă făcută bine și eficient, cu resursele pe care le-am avut și asta e. Atât am avut. Dacă aveam un milion de euro, probabil ieșea altfel și, nu știu, ar fi fost mai bine promovat, dar atât am avut, atât am făcut. Am făcut cât de mult am putut, deci nu-mi reproșez nimic.
C.F.: Am înțeles. O ultimă întrebare: cum vezi tu peisajul cinematografic românesc actual?
L.N.: Aveam impresia că mă vei întreba dacă mai țin legătura cu Emma, sau ceva de genul. Nu, glumesc. Deci cum văd peisajul... măi, nu cred că sunt în măsură să mă pronunț, sunt încă la început și eu. Sunt alți oameni care fac chestia asta de mult mai mult timp și probabil mult mai bine decât mine, momentan, dar știu sigur că mi-ar plăcea să văd cât mai multe povești spuse de tineri. Ce pot spune, din experiența mea personală, e că nu prea ni se dau multe șanse și că suntem foarte ușor discreditați. Pur și simplu mi-aș dori să văd un pic mai multă incluziune și un pic să se... cu tot respectul pe care-l am în mine o să zic asta, să se devieze deja, un pic, de la poveștile comuniste și post-comuniste, la niște povești mai actuale, moderne, relevante pentru generația actuală. Cred că sunt bune poveștile comuniste și cele post-comuniste, își au locul și ele și-și au locul și cele de comedie, dar, cu siguranță mi-ar plăcea să văd un pic mai multe filme bazate pe generația mea și chestii care au legătură cu generația mea. Timing e unul din primele filme, în cinematografia românească, care arată cum e generația mea, cât de realist se poate, și mă mândresc cu asta. Și da, cât mai mulți tineri să facă, și se poate... sunt acum în Cluj oameni care oferă o șansă unui tânăr și chiar e posibil. Poți să faci film acum, doar să fii destul de încăpățânat și rezistent și dornic. Și să ai o poveste bună de spus.
C.F.: Sunt complet de acord. Bun, eu îți mulțumesc frumos pentru timpul acordat!
L.N.: Eu îți mulțumesc și să ne revedem cu bine!