Vlad Udrescu (39 de ani) este nominalizat la categoria cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Hamlet din spectacolul Hamlet de William Shakespeare, regia artistică & adaptarea scenică Declan Donnellan, producție a Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova. În interviul de mai la vale, Vlad vorbește marile dificultăți ale actorului aflat la debut, despre Hamlet (deopotrivă personajul și piesa) și viață, despre actoria de film, de televiziune și de teatru, despre Radu Afrim, Declan Donnellan și Nick Ormerod și, poate că în primul rând, despre raporturile actorului cu lumea din jur & cu sine însuși.
Mihai Brezeanu: Vlad, ești născut în Târgu-Mureș și ai absolvit Colegiul Economic Transilvania din oraș. De unde pasiunea pentru teatru și, mai ales, de unde decizia de a da la facultate la București, la UNATC, și nu Cluj sau Târgu-Mureș?
Vlad Udrescu: Am dat și la Târgu-Mureș dar sora mea m-a îndemnat să plec din Târgu-Mureș cât mai departe. Probabil credea că într-un oraș mai mare e mult mai ușor sau că e mai multă distracție, cel puțin. Așa am ajuns la admitere la București, fără dosarul de înscriere, care era încă la A.S.E., unde tata a insistat să dau admitere, nu cred că avea el încredere în "asta cu actoria". Am luat nota 2 sau 3 la acel examen de la A.S.E.. Deci... actorie.
M.B.: Ai terminat licența în 2008 și masterul în 2010, ambele la UNATC, dar de angajat, te-ai angajat abia în 2015, la Naționalul din Craiova. Ce-ai făcut în cei 5 ani care au trecut din momentul în care ai terminat cu studenția și cel în care ai ajuns la Marin Sorescu? Cum de ai ales Craiova și nu Bucureștiul sau, revin, Mureșul?
V.U.: Am făcut teatru independent. Am jucat peste tot pe unde am prins un proiect. Am inițiat proiecte. Mi-am făcut un ONG cu care mai aplicam la AFCN. Am făcut tot ce putea face un absolvent ambițios, care nu a avut noroc din prima și care trebuie să dea puțin din coate să își facă loc. Nu eram vreo minune de actor, și asta e adevărat. Eram, cred eu, mediocru, nu aveam încredere în mine și eram și imatur. Dar eram determinat. Îmi amintesc că am sunat-o pe talentata Elena Morar și i-am propus să facem 7 zile din viața lui Simon Labrosse de Carole Frechette. Așa a apărut și primul spectacol pe care l-am jucat în Green Hours (n.r. premieră 2013, producători ARENA & Teatrul LUNI de la Green Hours).
Era crunt atunci, crunt este și acum. Nu se făceau concursuri de angajare. S-au făcut 3 concursuri / castinguri de care eu auzisem în acei ani. Unul la Teatrul Mic, la care am fost și nu am luat, unul la Deva sau Reșița, nu-mi amintesc exact, și un altul la Craiova. La alt teatru din București nu, la Mureș, iar nu. Un tânăr absolvent nu are prea multe opțiuni. Ai independentul (din care abia trăiam, la 27 de ani încă mă ajutau părinții financiar) și ai șansa rară să prinzi câte un concurs / casting de colaborare.
M.B.: Ai lucrat cu Radu Afrim în 4 spectacole, toate montate la Craiova: Casa cu suricate (premieră 2019), Inimă și alte preparate din carne (2020), Câine cu om. Câine fără om (2021 - rolurile din acest spectacol ți-au adus prima nominalizare UNITER, cea pentru cel mai bun actor în rol secundar la Premiile UNITER 2022) și Trilogia memoriei (2024). Ce a însemnat seria asta de spectacole afrimiene pentru tine și pentru trupa craioveană?
V.U.: Radu Afrim e un artist. Pentru mine, nu e un regizor tocmai comod. Creativitatea lui mă inspiră și cred că a reușit să inspire toată trupa. Am ajuns să-i fim familiari, zic eu. Cred că ne-am contopit frumos - și el cu noi, și noi cu el. A ajuns să-mi fie foarte drag de Radu. Încep să-l înțeleg din ce în ce mai bine. Îl percep ca pe un artist deosebit de vulnerabil. Mă gândesc foarte des la el și realizez că e prezent în gândurile mele. Rolurile din spectacolele lui m-au servit și m-au îmbogățit.
M.B.: Și-au venit Declan Donnellan & Nick Ormerod. Și-au apărut Oedip Rege, în 2022 (a doua nominalizare UNITER, 2023, pentru cel mai bun actor în rol secundar, Creon), și Hamlet, în 2024 (și prima nominalizare UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal). Cum ai caracteriza desantul celor doi la Craiova? Ce ți-ai & v-ați zis când ați început lucrul cu ei? Chiar aveți, în trupă, vreun nickname pentru vreunul din ei?
V.U.: Nu am niciun nickname pentru ei. Nu mi-au plăcut niciodată nickname-urile pentru că descriu un alter-ego al unei persoane și evit să le folosesc. Despre Declan și Nick am tot spus că sunt doi oameni și artiști speciali. Declan și Nick sunt o pereche atât în plan artistic, cât și în plan personal. Undeva, acest aspect mă surprinde într-un mod plăcut. Cred că ei reușesc să-și împlinească iubirea personală într-un plan profesional. E un detaliu important pentru evoluția fulminantă pe care aceștia au avut-o ca oameni de teatru.
Vorbim despre doi artiști internaționali care și-au dezvoltat o "metodă" și care au montat peste tot în lume. Bineînțeles, ei sunt acum la o vârstă la care nu-și mai propun să "rupă gura târgului" (nu știu dacă și-au propus vreodată asta), ci doar să dea mai departe actorilor ce au deprins și experimentat ei. Nu de puține ori auzeam de la ei povești cu Peter Brook sau Cate Blanchet sau Judi Dench. Câteodată uit cât de relevanți au fost și sunt acești doi artiști pentru teatrul universal. Iar acum, eu să am ocazia să lucrez cu ei? Mai mult, să joc Creon sau Hamlet la ei? E ceva ce încă nu-mi explic de unde această "aliniere a planetelor" sau de ce merit eu acest privilegiu.
Încă am dificultăți în a mă valoriza pe mine. Educație comunistă proastă. Dar încerc să mă curăț de cutume. Mă simt foarte recunoscător și uimit că eu mă aflu în această ipostază. În tot cazul, trecând de popularitatea și vedetismul mai mult sau mai puțin pronunțate pe care îl au, Declan și Nick sunt un model, sunt prieteni, sunt oameni simpli care își doresc lucruri simple, care fac un teatru simplu. Cred că simplitatea lor ține de o maturitate dobândită de-a lungul carierei și evocă un adevăr profund care rezonează intens în mine.
M.B.: Hamlet. Ai vizat vreodată să joci rolul ăsta înainte să afli că vei juca? Cum ai aflat că vei juca rolul titular? A fost cu casting sau cum?
V.U.: Nu mi-am dorit să joc Hamlet. Nu s-a dat casting. După experiența de la Oedip Rege, au decis că vor să încerce să pună în scenă Hamlet la Craiova. Declan mi-a spus că ar vrea ca eu să joc Hamlet. Eu nu am știut cum să reacționez. Nu știu să primesc complimente și nici să mă bucur de ele. Sunt prost educat. De obicei, îngheț și tac ca o căprioară în fața camionului. În psihologie cred că reacția la care mă refer se numește "freeze". În fine. Sunt puțini regizori care își centrează spectacolele în jurul actorilor, observ. Cu Eugen Jebeleanu am mai avut o experiență similară când a propus să facă Ivanov (va avea premiera în toamnă la Craiova). De regulă, se dorește un text anume, o temă anume, dar nu un rol pentru un actor/actriță.
M.B.: Cât din tine e în personajul Hamlet, Vlad? Și, mai ales, ce anume? Crezi că lumea asta, a noastră, de aici și acum, are nevoie de un Hamlet?
V.U.: Are nevoie, dar nu știu de ce. Poate aici este și farmecul acestui text. Nu știu de ce avem nevoie de această poveste a lui și de ce e, totuși, una atât de populară și plină de înțelesuri. "A fi sau a nu fi" e unul din cele mai celebre citate ale lumii contemporane. Dar de ce? Toată lumea a auzit de "a fi sau a nu fi", dar nu mulți știu despre ce e vorba, de fapt. E interesant ce impact au aceste cuvinte. Hamlet a fost montat în atât de multe feluri încât te întrebi ce se mai poate face.
De fapt, nu știu dacă mai avem nevoie de Hamlet, dar constat că acesta nu moare și că este, în continuare, unul din cele mai jucate texte din dramaturgia universală. E ceva aici, mult mai profund și mai abscons, pe care nu-l pot înțelege. În același fel, nimeni nu poate să ofere un răspuns acestei atât de faimoase întrebări pe care Shakespeare o adresează prin Hamlet. Dar nu cred că e treaba mea să înțeleg sau să ofer un răspuns pentru Hamlet. Treaba mea e să-l trăiesc. Nu știm de ce trăim și, atunci, de ce să ne încăpățânăm să le înțelegem pe toate? Poate că de asta e relevant Hamlet: nu oferă răspunsuri la nici una din multele întrebări pe care le adresează.
M.B.: Ați fost deja în multiple turnee cu spectacolul. La Gdansk, la Madrid, la Ljubljana, la Istanbul. Am ratat ceva? Cum ți-a fost să joci acolo, cum ai simțit sala, cum au reacționat oamenii locurilor?
V.U.: Vom pleca și în Bulgaria curând. La Istanbul și Ljubljana am simțit că s-a reacționat bine. Publicul părea că înțelege ce spunem. E un moment magic când teatrul depășește limita (destul de) anevoioasă a limbajului. Teatrul are această forță.
În rest, nu prea știu cum sunt primite spectacolele, în general. După ce să mă iau? După cronici? Am încetat să le citesc deoarece am constatat că nu mi se adresează mie, ci spectatorilor. După reacții? Poate, dar pot fi înșelătoare. După aplauze? Și mai înșelătoare. După liniște? Probabil că daca m-aș ghida după asta aș fi cel mai aproape de adevăr, dar când sunt în scenă sunt ocupat să joc. Niciodată nu prea știu ce gândește, de fapt, spectatorul. Mi-e greu să mă împac cu asta, dar nu prea am de ales.
M.B.: De câteva luni, ești vedeta TV, jucând unul dintre rolurile principale în serialul Ana - Mi-ai fost scrisă în ADN, produs și difuzat de Antena 1. Cât de diferită e actoria de TV de cea de pe scenă? Cum e să te recunoască lumea pe stradă și să dai interviuri în stânga și în dreapta? Te vezi renunțând la teatru pentru o carieră pe ecrane, mai mici, mai mari?
V.U.: La teatru, nu aș renunța. Nu prea am făcut mult film înainte. Serial la televiziune, nici măcar. Am jucat în Interior Zero, un film regizat de Eugen Jebeleanu, adaptat dupa romanul Laviniei Braniște (n.r. filmul a avut premiera mondială în martie 2025, la Festivalul Internațional de Film de la Vilnius, și va fi de văzut la TIFF 2025). Apoi a apărut serialul de la Antena 1. Sincer, mai degrabă învăț "cu ce se mănâncă actoria de film" de la colegii mei din serial (Richard Bovnovski, Ioana Flora, Alina Chivulescu, Andrei Aradits, Ada Condeescu etc.).
Actoria de film nu are continuitate, nu permite explozie, decât rareori. Nu o pricep pe deplin. Necesită o tehnică diferită și îi admir pe cei care și-au însușit-o. Cât despre "te recunoaște lumea pe stradă", se spune, în glumă sau în serios, că actorii sunt, de fapt, niște narcisiști (lucrarea mea de dizertație vorbește despre tulburarea de comportament narcisică). Adevărul e că mă bucură când mă recunoaște lumea pe stradă. Nefericirea e că această bucurie este, probabil, o traumă.