Timar Bertalan-Andrész: Cum ați ajuns să faceți film? Întreb fiindcă de exemplu în biografia domnului Cucută scrie că ați terminat Academia de Studii Economice, iar domnul Gänaeaard a studiat Sociologia la SNSPA. Este filmul ceva ce ați vrut să faceți dintotdeauna, dar ați început să studiați în alte domenii pentru o oarecare siguranță materială, știind că mai târziu o să faceți oricum film? Sau e ceva ce ați ajuns să iubiți cumva, din aproape-n aproape, descoperind și experimentând?
Horia Cucută: E ceva combinat, dar ai cam ghicit la mine. De exemplu eu am făcut teatru prin liceu și de acolo aveam această înclinație, dar mi-am dat seama, de fapt nu... toți actorii cu care lucram pe atunci, că lucram cu actorii de la teatrul din Brăila care coordonau diverse proiecte, mi-au zis că "se moare de foame-n industria asta". Și eu am abandonat orice plan de actorie, și m-am dus direct, pragmatic, la ASE. Iar mulți ani mai târziu l-am cunoscut pe George care, pe lângă pragmatism, încerca să facă și asta în paralel, ca hobby, pasiune și full venture. Noi eram colegi în corporație și eu îi tot pitch-uiam idei lui George. Eu cel puțin am intrat în zona asta ca să experimentez și mi se părea un interesting artform, mai ales că-n perioada aia încercam să mă duc către lucruri mai vizuale la muncă, făceam o trecere către graphic design și începeam să mă uit și înspre zona de video. La început era un scurtmetraj pe care încercam să-l facem la mc2 film și one thing led to another, din experimentare și curiozitate ne-am trezit puțin mai târziu că am făcut un lungmetraj, deja avem o casă de producție, avem proiecte mult mai mari, avem și două finanțări de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei), luate până acum. Adică e un tăvălug care s-a pornit încet prin experimentare. Eu cel puțin eram doar curios să văd ce înseamnă asta. La un moment dat s-a deschis o ușă mică, pe care am tot intrat și acuma noi ne chinuim să ajungem într-o zonă în care filmul devine și un business, cam asta e următoarea provocare. Dincolo de ce am demonstrat deja (că putem să experimentăm, putem să facem ceva validat de industrie), momentan căutăm validarea economică - râde cu voie bună - în această poveste, și acum o să-l las și pe George să povestească puțin.
George ve Gänæaard: Mie îmi plăcea foarte mult jocul The Movies, acolo erai un șef de studio. În interiorul lui, jocul avea un motor care te lăsa să faci anumite animații care, într-un fel, erau foarte predefinite de ei. La un moment dat mi-am dat seama cam ce pot folosi de acolo și am început să le montez eu în MovieMaker și să fac niște filmulețe în genul ăla. Apoi a fost un concurs de-al lui Florin Piersic Jr., pentru care am împrumutat bani de la un coleg ca să cumpăr o cameră mini tv. Filmam pe niște minicasete, avea maxim 720p. Ca să pot să fac film a trebuit să merg la o prietenă care avea un laptop cumpărat din America, cu el îmi lua cam o zi să transfer o casetă din aia în video. Apoi am început să lucrez pe montaj și am tot continuat să fac filmulețe, mi s-a părut foarte interesant. În timp ce făceam Sociologia m-am angajat, dar nu am gândit-o cum ai zis tu. Voiam să am un job, dar în timpul ăsta pur și simplu eram pasionat de filme. La un moment dat am strâns niște bani, mi-am dat demisia și am plecat în Țara Galilor să fac regie de film și tv. Acolo am tot căutat să mă angajez, dar n-am reușit și am rămas fără bani, așa că a trebuit să renunț la facultate și să mă întorc la jobul din România. Am stat la jobul acela vreo 2 ani, după care l-am cunoscut pe Horia. Revenind în România am aplicat la un atelier, căci eu făceam niște scurtmetraje de unul singur și scriam scenarii... cumva după experiența facultății, am simțit un fel de validare, fiind între alți studenți acolo mi-am dat seama că am un anumit talent, că îmi place, că știu; și atunci când m-am întors de la facultate am avut curaj să încep să trimit scenariile la tot felul de ateliere, unde am cunoscut oameni care făceau același lucrul și ne-am făcut un fel de collaborative indie filmmaking stuff apoi am început să facem scurtmetraje împreună. Și na, cumva de acolo am continuat să muncim ca să avem bani să trăim, și am continuat să facem filme pentru că asta e pasiunea noastră. Ideea de a face un lungmetraj a venit de la sine fiindcă ne-am dat seama că scurtmetrajele nu prea au finalitate, adică toată lumea te vede ca pe un începător sau ca pe un om care se joacă, care experimentează. Am căutat idei, am tot discutat despre cum am putea să facem noi lungmetraj, am aplicat la CNC cu casa de producție, dar n-am obținut finanțare fiindcă este extrem de greu ca începător să obții finanțare chiar și la secțiunea de debut, pentru că unii aplică cu case de producție mai mari care au deja punctaj. Am tot fost la ateliere unde pitch-uiam producătorilor, dar tot nu ieșea nimic și am ajuns la concluzia că trebuie să facem singuri un lungmetraj, și s-ar putea să fim nevoiți să-l facem și pe al doilea la fel.
T.B.-A.: Chiar așa de greu e să primești finanțare de la CNC? Auzisem și eu că e o situație mai ciudată cu punctele astea, - casa de producție primește puncte dar și tu ca regizor ai un anumit punctaj pe care îl primești în funcție de parcursul filmelor realizate - pare că sistemul de finanțare nu e gândit în așa fel încât să-i susțină pe cei care sunt la început de drum.
H.C.: E așa, cumva un paradox, un Catch-22, pentru că dacă vrei să primești finanțare de la CNC, tu trebuie să fi făcut filme deja, și cumva secretul ca să intri, să bifezi debutul la CNC trebuie să fi avut un scurtmetraj care să fi mers foarte bine în festivaluri, mai ales în festivaluri mari, care sunt pe lista CNC-ului. Dacă nu ai asta e cumva destul de greu să reușești.
G.G.: Cealaltă soluție este să te duci la o casă de producție, eu de exemplu am luat o finanțare pentru scurtmetraj mergând cu o casă de producție care deja avea un istoric și punctaj. Atunci când m-am întors din UK, pe lângă că am început să lucrez la scurtmetrajele mele, mai lucram și la proiectele altora și am ajuns să fiu DIT (un fel de downloader) și am cunoscut această casă de producție care a decis să trimită un scurtmetraj de al meu la CNC. Eu aveam 0 puncte ca regizor, dar având punctajul casei de producții am reușit să iau finanțare. Problema e că filmul acela n-a mers bine în festivaluri așa că tot am rămas la puține puncte.
H.C.: Da și poate într-un univers paralel ai fi ajuns la Cannes cu el, știi?
G.G.: Exact. Dar uite că și Alexandru Badea să zicem a ajuns la Cannes 2016 cu scurtmetrajul Toate fluviile curg în mare dar n-a mai reușit mare lucru după. Adică în principal metodele sunt, ori să ajungi la niște festivaluri mari internaționale și după aia începi să ai un anumit punctaj cu care poți să aplici fără probleme, sau rămâi unde suntem noi. Noi ne chinuim, pentru că am avut niște animații, despre care ți-a spus Horia, am luat două finanțări pentru animație pentru că am avut niște animații care au ajuns la niște festivaluri (nu mari). Problema cu CNC-ul este că nici nu sunt foarte multe festivaluri de animație în listele lor ca să te puncteze, dar am strâns cumva niște puncte ca să putem obține finanțare. Pentru lungmetraj încă nu am reușit, în mod esențial pentru ficțiune nu am reușit. Și de asta ne-ar ajuta la momentul acesta ori să avem un film care punctează bine, adică să ajungă la niște festivaluri recunoscute, sau să avem norocul să lucrăm cu o altă casă de producție care are deja niște puncte; cumva astea sunt cam singurele opțiuni pe care le ai. Așa, să te duci tu de la început de unul singur și să te susțină cineva, nu se întâmplă. Gândirea din spate a CNC-ului nu e 100% greșită, pentru că trebuie să demonstrezi, tu fiind casă de producție, că ai făcut ceva ca să poată să te ia în considerare și să îți dea bani ca să faci altceva. Cam asta e gândirea din spate. Problema e că acest lucru blochează pe toată lumea care n-a mai avut succes până acuma.
H.C.: Da, deci cumva e acest Catch-22, tu trebuie să fi făcut deja filme ca să poți să faci filme. E destul de dificil când ești într-o zonă în care ai avut niște filme care nu au avut succes super huge.
G.G.: Problema noastră e că și Clasatul, care a fost la TIFF (Festivalul Internațional de Film Transilvania) și a câștigat premiul cel mare la ZFR (Zilele Filmului Românesc), nu va fi punctat deloc la CNC pentru că ei consideră că este o secțiune care nu se punctează, adică ar trebui să fii selecționat în secțiunea internațională la TIFF, ca să puncteze.
H.C.: Da sunt niște chestii dubioase, dar în fine, this is the situation și cu asta mergem înainte.
T.B.-A.: Aha, și atunci nu punctează decât dacă e în secțiunea de concurs?
G.G.: Nu, fiind în ZFR ei consideră că sunt niște filme românești mai mult așa ca să fie expuse publicului - râde copios - mi-au zis când m-am dus la un moment dat, că ei nu consideră că acea secțiune este una competițională, deși na... filmul a câștigat competiția respectivă.
H.C.: Adică e o chestie din asta ciudata, ei spun că nu e competiție, dar pe site-ul TIFF-ului scrie "filmele aflate în competiție".
T.B.-A.: Da, și este și câștigător.
H.C.: Exact, și e și câștigător, adică se dau și premii de debut, mențiune... în fine. Astea sunt niște chichițe care țin de cum interpretează ei anumite lucruri. După cum ziceam, Animest-ul nu este pe lista CNC-ului, dar în fine...
G.G.: Animest-ul este pe lista festivalurilor care te califică, dacă îl câștigi, în selecția pentru Oscar, dar nu este pe lista CNC-ului, cum zice și Horia. Noi ce încercăm acum, în ciuda regulilor astea cu care ne luptăm, este să facem film. De asta am făcut Clasat, pentru că voiam să spunem povestea asta, ni s-a părut ceva important și voiam să demonstrăm că putem să spunem o poveste cum trebuie și că ea poate avea succes în festivaluri și la public. Evident te frustrează limitările astea, dar te și motivează.
T.B.-A.: Că tot ați menționat animațiile, am observat că ați făcut destul de multe scurtmetraje foarte variate, aveți film de animație, de groază, dramă, comedie. Sunteți încă într-o perioadă de descoperire, în care experimentați cu diferite formate sau genuri? Dacă da, atunci care credeți că vi se potrivește mai mult?
H.C.: Noi în continuare experimentăm, o să tot experimentăm de-a lungul timpului și nu cred că o să ne oprim la o formulă sau format. Suntem deschiși și vrem să facem și documentar. Avem un proiect cu care am aplicat acum la CNC, care este jumătate filmare, jumătate animație, experimentatul sperăm să fie un lucru cu care nu ne vom opri niciodată. Am făcut și stop motion, la care o să ne întoarcem la un moment dat, vrem să facem și animație 3D (care este cea mai scumpă). Nu vrem să experimentăm și să ne oprim la un anumit gen, ne dorim să fie cumva parte din ethos-ul nostru, și cine știe, poate facem un film de VR într-o bună zi, dacă avem bani. Cumva ne definește asta, experimentarea.
G.G.: De obicei ce facem este să căutăm idei / povești, după care ne gândim care ar fi modul cel mai bun de a spune povestea respectivă. Cred că asta e, noi nu ne îndrăgostim de un mod de a spune o poveste, ci ne îndrăgostim de povești de fapt. De exemplu Thank You For You Teeth, animația stop motion de care zicea Horia, era inițial un lungmetraj. A fost scrisă de un american (Ron Reikki), care a venit la un call de scenarii pe care-l organizam. Am tot discutat cu el pentru că ne plăcea povestea și ne gândeam la o formă destul de concisă, încât să rămână core-ul ei și să fie și horror și funny și interesant, dar să-l și putem face. E un stop motion de 3 minute la care am lucrat vreo 6 luni de zile sau na... un an de zile cu pauze. Altfel nu puteam să-l facem, dacă nu-l făceam așa. La fel și Clasat, e un an sau doi din viața noastră și este singurul mod în care puteam să spunem povestea respectivă.
T.B.-A.: Ok, fiindcă aveam o întrebare vizavi de acest subiect. Eram curios dacă credeți că ar fi putut fi spusă povestea din Clasat într-o altă formă sau structură?
H.C.: Dacă aveai buget îl făceai The American Way. Puteai să-l faci fix cum e Spotlight, știi... și that could have been an option. Dacă aveai sute de mii de euro, jumătate de milion de euro, îl făceai fix ca o redacție, aveai bani să filmezi și exterioare, să filmezi și altele. Doar că noi am fost prinși de un buget și de asta am ajuns la viziunea de fake documentary, care ne-a permis să facem un film under budget. Buget care a fost aproape inexistent, el a existat, dar doar ca să acopere niște costuri minime. La Clasat au fost și niște limitări vizuale, nu am avut DOP (director de imagine), eu am filmat cu George. Dacă aveam un DOP cred că filmul putea să iasă mai vizual, să avem mai mult B-roll, să fie mai antrenant între interviuri. Sunt foarte multe alte abordări pe care puteam să le realizăm, dar în momentul în care am filmat au existat limitări de echipă, timp și spații (căci și ele sunt greu de obținut, mai ales când nu vrei să le plătești). Da, ar fi existat foarte multe opțiuni și nu m-ar deranja acum să vină un producător să zică: vă dau jumătate de milion să-l refaceți, ar fi chiar amuzant ca challenge.
T.B.-A.: Și crezi că ar fi avut același impact, sau ar fi ajutat povestea să-l faci într-un alt fel, să zicem hollywoodian?
H.C.: Nu-mi dau seama acuma că noi de exemplu experimentăm și testarea live în piață (notă: filmul va fi lansat online pe 24 aprilie 2025 - detalii aici), și totul este subiectiv, depinzi de subiecte, de buget, depinzi și de producătorul care ți-l împinge. Adică nu pot să-ți zic acum că în mod sigur o abordare mai hollywoodiană ne-ar fi garantat mai multe festivaluri, mai mulți distribuitori care să facă o campania mai mare în cinema. Nu știu, e un what if la care n-aș putea să răspund. Doar pot să zic că da, puteam să-l facem altfel și se poate face într-o mie de feluri de fiecare dată când te regândești la el. E destul de complicat să estimezi o reacție de public, pentru că publicul și oamenii din festivaluri reacționează într-un mod foarte subiectiv și este destul de greu să prezici ce o să se întâmple.
T.B.-A.: Vreau să spun că mie mi-au plăcut foarte mult filmul și structura lui, faptul că l-ați construit ca o anchetă jurnalistică. Mi se pare că dă o senzație de artificialitate profundă, care merge foarte bine cu tema filmului (această problematizare a inteligenței artificiale). Aici cred că întrebarea ar fi dacă este ceva cu care nu ați fost mulțumit întru totul, sau care credeți că putea să fie făcut mai bine? Ar fi fost mai de impact să fie mai pronunțată senzația de documentar sau dacă îl făceați mai vizual, credeți că ar fi ajutat ca să redea același lucru?
H.C.: Uite, de exemplu, atunci când ne gândeam cum să abordăm filmul, era o opțiune să lucrăm doar cu actori amatori, ca să imersăm mai tare în fals documentar. Acum de exemplu când te uiți, recunoști câțiva actori și se sparge un pic convenția. Dar și în cazul ăsta ne-am dat seama că nu avem timpul să stăm să lucrăm atât de mult cu actori amatori pentru că durează mult mai mult și ar fi trebuit să facem și casting. Dacă am fi avut buget să mergem atât de tare în direcția asta cred că putea să fie mult mai surprinzător pentru public, s-ar fi creat o dilemă mai pronunțată de "a fost sau n-a fost". Și în cazul nostru e destul de clar, cumva trebuie să fi stat sub o piatră să nu te prinzi că povestea e kind of fake. În momentul acesta cred că și ce ai zis, asta cu DOP-ul cred că ar fi ajutat puțin, mai ales că la un moment dat riști ca ritmul să devină puțin obositor și eu de exemplu simt nevoia de puțin mai mult vizual. Poate ar fi mers, poate ar fi ajutat, acum nu-mi dau seama că multă lume nu este atât de deranjată pe cât sunt eu de chestia asta. Eventual partea vizuală și mai multă acțiune din asta care merge pe Youtube, dar nu s-a plâns nimeni. Așa ce ar fi fost mai de impact poate să ne asumăm mult mai tare acest fake documentary.
G.G.: În momentul în care concepeam povestea, am avut mai multe opțiuni și prima a fost, evident din motive de buget, să filmăm doar interviurile astea cu actori, dar într-un final am revenit pentru încă o sesiune de B-roll, în care am filmat scenele cu Daniel care vorbea la telefon. Un buget mai mare ar fi însemnat că puteam să facem mai multe chestii, mai multe cu el în mașină spre exemplu, sau cu oameni pe străzi. E o scenă pe care am vrut să o filmăm pe străzi și n-am putut să obținem aprobare de la primăria București. La un moment dat aflasem că prin CNC am fi putut să obținem aprobare gratuit, dar după ce am fost să întrebăm ni s-a zis că nu, fiindcă nu aveam finanțare de la ei. Ar fi ajutat niște lucruri de genul ăsta, dar inițial am zis să filmăm barebones și vedem după. Erau mai multe lucruri la care ne gândeam, cum ar fi să punem footage cu Eremia, să fie filmări sau poze, dar n-am simțit că ajută. După aceea ne-am gândit să punem, căci na, un scenariu normal scris ar fi cuprins și detalii din viața lui Gabriel Vânătoru. Are femeie acasă, dar copil? E bătrân? Are probleme, ce probleme are? L-au concediat? Nu știu, nu am simțit nevoia. Probabil dacă ai fi avut mai mulți bani puteai să faci și lucruri de genul. Dar nu știu, nu-mi dau seama. Aici ne pui o întrebare în care ne duci așa într-un rabbithole în care e pe supoziții. De exemplu a spus și Mihai Chirilov la TIFF că lui i-ar fi plăcut totuși să vadă filmul făcut cu mai mulți bani. Probabil ar fi ajutat, că până la urmă creativitatea noastră s-ar fi jucat la fel de bine și cu niște unelte mai scumpe, sau cu mai multe unelte, sau cu mai multe posibilități. Dar sincer noi suntem foarte fericiți cu felul în care a ieșit, considerăm că ajută foarte mult să spună povestea și dacă e ceva sau pe care mă gândesc că l-aș fi făcut diferit e fix ce a zis Horia, poate am fi mers pe non-actori care să se joace pe ei pur și simplu, să încerce să spună povestea asta. Asta însemna în primul rând să faci un casting, să vezi cine e mai potrivit, însemna după aceea să stai mai mult timp cu ei și nu ne permiteam din păcate. Așa că am decis să mergem pe o variantă de mijloc, cu actori cu care mai lucrasem înainte sau la care știam că putem să mergem să le cerem o favoare și cu actori care au fost aproape de noi și am putut să lucrăm la filmul ăsta, în felul ăsta. Pentru că ei n-au fost plătiți, cam toată lumea care a ajutat la realizarea filmului a venit pro bono; au venit pentru că au crezut probabil în idee, sau poate au crezut în noi, sau poate au vrut doar să vadă ce fac nebunii ăștia - râde copios.
T.B.-A.: Cum a fost munca cu actorii, fiindcă mi se pare că a contat foarte mult și acest aspect, având în vedere că e un lungmetraj bazat în mare parte pe interviuri, adică exprimarea corporală s-a redus aproape în totalitate la expresii faciale? Nu știu cum ar fi arătat dacă rolurile ar fi fost jucate de amatori. Eu când mă gândeam la film mi s-a părut că erau niște oameni care nu aveau neapărat un job de actor fiindcă jucau foarte bine rolul de intervievat. Putea să iasă ceva teatral, poate chiar un pic chicios, dar n-a fost așa; mi se pare că actorii au transmis emoții exact cât era nevoie și când era nevoie fiind și artificialitatea asta voită a filmului.
G.G.: Păi cred că norocul a fost în primul rând că ei sunt actori buni, chiar dacă unii poate că nu sunt foarte cunoscuți, foarte mulți dintre ei joacă teatru în București sau au avut multe proiecte mici. Mi se pare că și la asta cu actoria contează foarte mult și oamenii pe care-i cunoști, ce casting-uri reușești să prinzi. Uite, Daniel Popa, de exemplu, actorul care joacă personajul principal, noi am mai lucrat și la scurtmetraje cu el, și este după părerea mea un actor fenomenal, dar pur și simplu el e mai anti-sistem, e felul lui de a fi și nu prinde foarte multe roluri. Acest lucru ne-a ajutat pe noi că altfel ar fi fost greu să prindem un actor atât de bun. Deci a ajutat foarte mult și acest lucru, pe de altă parte eu cred că scenariul era scris foarte bine din prima, și aici Horia a scris cam 90% din el; asta le-a permis și lor să intre în poveste foarte ușor. Noi sincer nu le-am cerut foarte mult. Horia a venit cu ideea să le trimitem niște fișe de personaj, ceea ce am și făcut. În primă fază citeau scenariul, apoi primeau fișele de personaj și după aceea în mare doar discutam cu ei, dar fiecare a înțeles foarte bine ce rol trebuie să joace. Nu simt aici că am făcut o regie foarte spectaculoasă, sau că a trebuit să dezvoltăm niște roluri ample. Da, era complicat cum ziceai tu, că trebuiau să joace doar prin mimica feței, și nu era o mizanscenă, nu erau niște acțiuni mai dinamice, dar cred că i-a ajutat povestea din punctul ăsta de vedere. Noi chiar i-am lăsat pe fiecare să facă rolul cum vor ei, le-am zis că nu trebuie să se exprime fix așa cum scria în scenariu, că pot să schimbe anumite cuvinte, dar mulți au rămas în general pe ce scrisesem noi înainte.
H.C.: Da, sunt total de acord cu ce zice George, cred că ne-a ajutat că povestea e cumva straightforward și nu sunt foarte multe nuanțe acolo. Adică da, sunt niște personaje care nu știu în ce direcție pendulează, dar lucrurile sunt destul de straigthforward și scenariul e bazat pe fapte și fiecare personaj are ca rol de a aduce povestea mai departe. Nouă și oamenilor cu care am lucrat, cei care au citit scenariul, ni s-a părut că e foarte clar de ce personajul respectiv este acolo și ce vrea să spună ca să ducă lucrurile mai departe pentru poveste, pentru anchetă. Cred că e mai ușor pentru un actor să joace un rol foarte faptic, care e bazat pe acțiuni care duc către alte lucruri. Este destul de matematic, noi când am scris scenariul l-am gândit într-o structură foarte calculată. Zici că încercam să rezolvăm o problemă de matematică, nu să scriem un scenariu. Poate în mod normal ai spune că e o abordare anti-creativă, dar pe noi ne-a ajutat destul de mult și am putut să scriem destul de ușor scenariul. Cel puțin așa ni s-a părut nouă. Cred că abordarea asta ne-a ajutat și în lucrul cu actorii, nu a fost nevoie de repetiții, am putut să vorbim cu ei destul de clar despre ce avem nevoie de la fiecare, pentru fiecare scenă.
T.B.-A.: Ce urmează? Ați spus într-un interviu că aveți în plan un scurtmetraj de animație numit Manechin și lungmetrajul Pauză în publicitate. Au rămas în plan, mai lucrați la ele sau ați ales să vă concentrați pe alte proiecte?
H.C.: Manechin l-am terminat, Pauză în publicitate este un fel de continuare la Clasat. Vrem să transformăm Clasat într-o trilogie în care fiecare poveste este o anchetă de-a lui Gabriel Vânătoru. Am participat la un seminar unde am dezvoltat povestea, dar încă nu am scris scenariul. Căutăm un producător, căci e mai complicată povestea aia și na, we need some budget. Între timp scriem un alt scenariu care e tot așa un fake documentary, dar e pe zona de true crime, se numește Cazul Samca și în zilele astea suntem în discuții cu un producător care strânge bani ca să-l facem chiar anul ăsta, în 2025.