Silvana Negruțiu (36 de ani) este nominalizată la categoria cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolurile Mama și Naratoare din spectacolul Părinți, dramatizare după romanul omonim al Dianei Bădica, scenariul dramatic Diana Bădica și Cristian Ban, regia Cristian Ban, producție a Teatrul Metropolis din București. Târgu-Mureș, UNATC, Andrei Șerban, Bulandra, Radu Apostol, Replika, Catinca Drăgănescu, Apollo 111, Cristian Ban, Metropolis sunt câteva dintre bornele uman-instituțional-geografice ale unei cariere & actrițe tare mișto.
Mihai Brezeanu: Silvana, cum se decide o adolescentă din Târgu-Mureș să dea la teatru, la actorie? Și dacă dă la actorie, cum de alege Bucureștiul și nu la Mureșul sau Clujul?
Silvana Negruțiu: Pentru o anumită adolescentă din Târgu-Mureș (wink-wink), pot spune că a venit destul de firesc decizia de a da la teatru. Am fost mereu o fată voluntară și activă. Participam la mai toate activitățile școlare și extrașcolare care-mi ieșeau în cale. Și mergeam la toate, atâta timp cât îmi făcea plăcere sau cât să îmi dau seama că nu am ce căuta acolo. Așa am ajuns să fac și pian, și balet, și lupte libere, și dansuri populare, puțină japoneză și o singură oră de tenis
.Ei, dar dintre toate activitățile, singurele care au rămas constante din momentul în care au apărut și până azi, au fost scrisul și teatrul. Fiecare dintre cele două mă elibera într-un fel, fiecare îmi oferea spațiu de exprimare, fiecare mă punea în valoare într-o anumită măsură. Dar, cel mai important, probabil, fiecare mă făcea să îmi aud vocea interioară și s-o fac să se audă și în afara mea. Cu toate astea, nu m-am gândit niciodată serios să scriu. Cel puțin nu în adolescență. Participam la concursuri literare, scriam scenariile multor activități artistice din liceu și îmi făcea mare plăcere. Dar nu se compara cu trupa de teatru. Pur și simplu nu am luat în calcul altă variantă.
Îmi doream să plec din Mureș. Nu pentru că aveam ceva cu orașul - îl iubesc. Dar voiam să îmi iau viața în propriile mâini. Fac parte dintr-o familie cunoscută în Mureș, fapt care mi-a adus și multe beneficii, și mult disconfort. Deseori auzeam că am reușite pentru că sunt fiica... etc. Voiam să văd dacă pot să fac ceva într-un loc în care nu mă știe nimeni, nici pe mine, nici pe ai mei. Fratele meu plecase să studieze în București din clasa a VIII-a și aflasem de la el că "acolo se dă ora exactă". Am dat admitere și la Mureș, și la București.
M.B.: Ai intrat la UNATC în 2008, ai absolvit licența în 2011 și masterul în 2013? Cum au fost anii aceia? Cum era atmosfera în facultate pe atunci?
S.N.: E foarte interesant de observat ce experiențe diferite pot avea niște oameni care fac cam aceleași lucruri zi de zi. Chiar povesteam de curând cu o prietenă (care mi-a fost și colegă) și ne dădeam seama amândouă ce lucruri diferite ne amintim. Pentru mine, în anii de studenție, facultatea a fost totul. Eram aproape îndrăgostită de ea și de colegi și de viața de acolo. Am fost dedicată 100% ei. Sigur că nu a fost doar lapte și miere, nici nu cred în așa ceva. Dar dramele cele mai mari pe care le aveam (cel puțin eu) erau de ordin administrativ și artistic. Nu știam cum să fac rolul, nu aveam sală să repetăm, întârziau colegi, din astea.
Atmosfera era destul de boemă. Încă se repeta mult și noaptea (parcă acum nu mai au voie sau e mai complicat oricum). La orice oră din zi sau din noapte mai întâlneai și alți buimaci, care ori "ardeau pentru artă", ori n-aveau încotro și trebuiau să repete. Știu că ne luam foarte în serios examenele. Cel puțin la noi în grupă. Nu era nimic de mântuială, nu exista gândul "hai, că trece și ăsta" sau "merge și așa". Încerc mereu să revin la amintirile alea când mă aflu într-un moment în care poate îmi vine s-o iau "mai ușor" la o repetiție. Nu mi-ar plăcea să fiu studentă din nou, dar îmi amintesc cu mare drag de anii de studenție.
M.B.: Netul reține că ai luat premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar, alături de Cosmina Stratan, la Gala Absolvenților Master UNATC 2013, dar nu oferă informații despre rolul și spectacolul pentru care ai fost premiată. Mă ajuți, rogu-te?
S.N.: Da, a fost un moment tare frumos să luăm premiu împreună la Master. Am luat premiu atunci pentru rolul Celia din Cum vă place de Shakespeare, spectacol coordonat de Liviu Lucaci. Cosmina a luat pentru Varia din Livada de vișini.
M.B.: Bulandra. De când ești angajată acolo? A fost dream job-ul tău? Mai este?
S.N.: Am început să colaborez cu teatrul Bulandra în 2014 și sunt angajată din 2017. A fost dream job-ul meu, da. Așa cum cred că a fost pentru foarte mulți actori de-a lungul anilor. Acum nu mai cred în dream job. Am mai crescut, probabil sunt mai cu picioarele pe pământ. În orice caz, mă simt extrem de norocoasă să îi am colegi pe cei din trupa teatrului Bulandra. Am avut ocazia să lucrez cu destul de mulți dintre ei în acești 11 ani și am învățat enorm. E un privilegiu să crești în jurul unor actori importanți, hăruiți și dedicați.
M.B.: Andrei Șerban. Băiatul în Omul cel bun din Seciuan, premieră 2014. Maria în Car(o)usel, premieră 2015. Katherine în Zadarnicele chinuri ale dragostei, premieră 2019. Cum se lucrează cu Andrei Șerban? Ce are el și n-au alți regizori?
S.N.: Pe lângă cele trei spectacole pe care le-ai menționat, am mai participat și la trei ediții ale Academiei Itinerante. De fapt, eu așa l-am cunoscut pe Andrei Șerban. Am fost la audiția gigantică de la TNB pentru atelierele de la Ipotești. M-a ajutat foarte mult faptul că ne-am întâlnit la ateliere înainte să lucrăm împreună la un spectacol. Astfel, când ne-am întâlnit pentru prima dată la lucru în scenă, îi cunoșteam deja tipul de disciplină, nevoia continuă de a căuta sensuri mai profunde, limbajul, felul de a lucra. Pe lângă ce am menționat deja, nu cred că am mai întâlnit la alți regizori cu care am lucrat deschiderea și împăcarea de a schimba radical o scenă, o intenție, o direcție a scenei înainte cu câteva minute de spectacol sau chiar în timpul spectacolului. De cele mai multe ori, primele reprezentații ale unui spectacol nou de-ale lui arată foarte diferit. Și, deși poate fi extrem de greu pentru actori, mi se pare foarte curajos să faci asta.
M.B.: Vreme de 5 ani, între 2017 și 2022, ai făcut parte din echipa Centrului de Teatru Educațional Replika, probabil cel mai important spațiu teatral independent din București. Ce te-a adus la Replika și cât de diferită e viața & munca într-un spațiu independent față de un teatru de stat?
S.N.: N-am să uit niciodată senzația pe care am avut-o prima dată când am intrat în spațiul de la Replika. Urma să scoatem acolo premiera spectacolului Rovegan (n.r. premieră 2015), pe care l-am repetat în foarte multe alte spații înainte. Mi-a plăcut foarte mult cum era organizat, cum arăta, cât de curat era, tabla pe care era scris cu cretă un mesaj de întâmpinare, coșul cu fructe și dulciuri, regulamentul de funcționare. Pentru mine, absolut fiecare detaliu dintre acestea striga "îmi pasă", "ne pasă". Mi-am dorit din acel moment să petrec cât mai mult timp acolo. În urma premierei, Radu Apostol m-a invitat să intru în Familia Fără Zahăr (n.r. co-producție cu Teatrul Mic, premieră 2017) iar acolo m-am lipit definitiv de ei.
Viața și munca sunt extrem de diferite față de un teatru de stat. Replika nu are o finanțare constantă, nu are angajați, echipa de acolo e și administrativă, și artistică. Ei fac totul - montează, demontează spectacole, fac programul, curățenia, aplică la call-uri pentru finanțări, scriu proiecte, fac deconturi, creează texte, scenografii, spectacole. În teatrele de stat există oameni diferiți, angajați pe un salariu, care fac toate aceste munci. Dacă cei din Replika nu ar fi angajați în alte părți, Replika nu ar mai exista.
Cam atât de mare e sacrificiul, cam atât de mare e dorința, cam atât de mare e puterea de a visa și de a da viață visului. Nu mai fac parte din echipa administrativă din 2022, dar colaborez de câte ori am ocazia cu ei, iar Replika va rămâne puțin și a mea pentru totdeauna.
M.B.: Știu că, pentru Părinți, Cristi Ban a dat un amplu casting. Cum a fost? Și, apoi, cum s-a lucrat la spectacol? Cu Cristi, cu colegii de distribuție, cu restul echipei.
S.N.: La ultima fază de casting, ne-am întâlnit mai mulți și ne-am jucat. Chiar asta a fost senzația, de joacă. Nu-l cunoșteam pe Cristi într-atât încât să îmi dau seama când glumește și când vorbește serios și țin minte că m-am întrebat de câteva ori "oare a glumit?". Mi-am mai pus întrebarea asta de multe ori și în prima săptămână de lucru. Era un soi de joacă nefamiliară mie. Improvizam mult, Cristi părea că știe unde ar vrea să ajungem, dar noi făceam de multe ori dreapta sau stânga și atunci parcă îl auzeam pe Cristi gândind "a, e drăguț pe aici, hai să mai mergem puțin". Eu priveam fascinată și puțin sceptică. Mă uitam cu admirație la colegii mei care se aruncau ca nebunii peste tot, oricum, oricât. Eu eram mai reținută, că mă omoară firea asta perfecționistă, dacă nu știu unde cad sau nu mi-e clar că pot să mă arunc de mână cu cineva, nu prea sar așa din prima. Și mă uitam de multe ori la aglomerația aia de "bungee jumping" ca țăranul din bancul cu girafa - "așa ceva nu există". Eu cred că am fost ultima care a sărit, dar a fost absolut superb. Din acel moment mi-au dispărut frici, neîncrederi. Am văzut ce mișto e să fii în aer cu ceilalți și cât de frumos e balansul până să ajungi să aterizezi. Și, mai ales, am văzut în ce hal pot să bată inimile mai multor oameni la fel în același timp. A fost o echipă de vis, vorba lui Cristi.
M.B.: Tu și Diana Bădica sunteți cam din aceeași generație. Te-ai regăsit în povestea ei, cu profunde accente autobiografice, din roman și, ulterior, din scenariul spectacolului de la Metropolis? Ce era relevant în Slatina epocii în care se derulează acțiunea pușca și cu imaginarul colectiv din Târgu-Mureșul adolescenței tale?
S.N.: Sunt puțini ani diferență între mine și Diana și, da, m-am regăsit în multe părți din povestea ei. Partea cea mai frumoasă este că sunt foarte mulți oameni care nu au nicio legătură cu generația noastră și se regăsesc în roman sau în spectacol. Asta face să fie cu atât mai valoroasă opera ei. Ce era relevant în Slatina de atunci era relevant și în Târgu-Mureșul copilăriei și adolescenței mele și era relevant în orice oraș de provincie din anii aceia. Vecinii de la bloc, copiii cu care te jucai, bara de bătut covoare, vacanțele în mașină, serbările de la școală, cofetăria de lângă cinematograf, tricouri cool primite de la rudele din orașe mai mari, discuțiile de pe telefonul fix, bunicii de la țară - totul, absolut totul e recognoscibil.
M.B.: Nominalizarea de anul acesta e a doua, pentru tine, după cea din 2022, la aceeași categorie, pentru rolurile din Disco '89: Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu, text și regie Catinca Drăgănescu, producție 2021 a Apollo 111. Pare că îți priesc spectacolele în care joci roluri multiple și în care cânți, nu? De unde se trage latura ta muzicală? Chiar, Monica Anghel a ascultat versiunea ta de Spune-mi?
S.N.: Mi-au plăcut mereu spectacolele în care joc mai multe personaje, mai ales dacă sunt foarte diferite și pot deveni cărnoase. Iar în ceea ce privește cântatul, faptul că în facultate îmi era greu să cânt de față cu colegii mei și am ajuns între timp să joc în mai multe spectacole cu muzică mă bucură foarte tare. Mă bucură în măsura în care pot să văd o evoluție personală și încă o limită depășită. Nu știu dacă neapărat rolurile multiple și muzica sunt rețeta, că-n Runceanu nu cânt așa mult și în Părinți nu sunt chiar așa "multiple" rolurile, dar categoric îmi priesc spectacolele care mă provoacă și mă fac să-mi depășesc limitele.
Latura muzicală se trage din familie. Tata cântă minunat, fratele meu e pianist. Am fost și eu 6 ani la Liceul de Artă din Mureș, unde am făcut pian, cor, teorie muzicală. Muzica e prima dragoste dintre arte și în continuare mi se pare că e cea mai scurtă distanță până la emoție. Un singur sunet poate să te întoarcă în timp instantaneu, să-ți schimbe starea, să-ți dea un fior, să-ți provoace melancolie, lacrimi sau zâmbete. O singură notă. E magic.
Nu cred că Monica Anghel a ascultat și cred că, dacă ar fi să vină vreodată la spectacol, aș vrea din tot sufletul să nu știu înainte. Deși interpretarea mea e pur actoricească, fără vreo altă pretenție muzicală în afară de bunul simț, aș avea mari-mari emoții să știu că mă asculta. Am văzut în direct ediția în care a câștigat Cerbul de Aur cu această piesă și mi se părea ceva atât de măreț, încât nici n-aș fi visat să am vreun fel de tangență cu lumea asta imensă din Spune-mi vreodată.
M.B.: Te așteptai la nominalizarea de anul acesta? Ce impact crezi că va avea în cariera ta? Cea din 2022 a schimbat ceva?
S.N.: Nu mă așteptam. Speram să fie nominalizat spectacolul, sincer. Îl văd întreg și unitar cu noi toți, nu puteam să desprind pe nimeni din acest întreg. Aș minți să spun că nu mi-a trecut prin cap, mai ales că au mai fost câteva guri care au adus în discuție UNITER-ul, dar mi-a trecut repede gândul. Îmi dau seama cât de subiective pot fi aceste alegeri. În plus, nu am lucrat niciodată la niciun rol cu gândul la vreun premiu și e o surpriză mereu când vine orice nominalizare. Și orice nominalizare e o bucurie, reprezintă un tip de recunoaștere, dar nu cred că ar trebui să fie un scop în sine.
Nu-mi dau seama ce impact va avea sau dacă va avea. Momentan, mă bucur de puțin mai multă atenție, mă simt și mai responsabilizată la spectacole. Cred că asta se întâmplă, de fapt. O nominalizare, un premiu te responsabilizează și mai mult. La fel a fost și în 2022. Nu mi-a schimbat cariera. Cel puțin nu într-un mod despre care să fiu conștientă. Am aflat, însă, foarte multe despre oameni atunci
. Așa că, de data asta, a fost mai ușor să mă bucur.