Calin Hera: Aș vrea să începem discuția pornind de la o afirmație pe care ai făcut-o într-un interviu: "Starea de grație a pianistului este atunci când ajunge să fie pe aceeași lungime de undă cu starea de grație în care compozitorul însuși se găsea în momentul Creației". Ce simți, ca om, când ajungi în acea stare de grație?
Ana Silvestru: Starea de grație a pianistului este un moment de inspirație spontană în care te simți ca un medium: ești, în același timp, într-o concentrare deplină dar și detașat, ca și cum ai fi o interfață. În timpul studiului, al lucrului propriu-zis, mai ales la capătul unei munci istovitoare care părea că macină în gol, este rezultatul unei acumulări și a unor eforturi foarte concentrate. Pare o străfulgerare care luminează totul.
Atunci când ești pe scenă ai senzația că nu ești tu cel care cântă; în plus, ai cu cine să împărtășești o asemenea bucurie. Ca orice miracol, e imposibil de programat sau replicat.
Putem parafraza aria «L'Amour est un oiseau rebelle»: l'inspiration est aussi un oiseau rebelle.
Cu toate acestea, concentrarea foarte intensă este esențială. Trebuie să te lași acaparat de o idee, în cazul nostru, de ideile muzicale cu care te confrunți, să reflectezi, să asculți. Dacă ești peste tot și nicăieri atunci când inspirația te poate căuta riscă să nu te găsească acasă...
C.H.: Mă întreb dacă inspirația te poate găsi și fără să ai o pregătire. Alessandro Baricco a scris în urmă cu treizeci de ani o carte foarte puternică, Novecento, în care eroul e un pianist născut pe un vapor care făcea curse între Europa și America. Un pianist care cânta ca nimeni altul (auzi muzica în descrierile lui Baricco), deși nu luase niciodată lecții de pian. Cât de plauzibil e să poți cânta la pian pur și simplu?
A.S.: Poveștile despre pianiști (sau alți muzicieni) care s-au trezit cântând la pian ca un Liszt sau Rahmaninov sunt la fel de realiste precum poveștile despre copiii crescuți de lupi prin munți care pot să recite Baudelaire cu dicția unui actor de la Comedia Franceză. Ca toate poveștile care par prea frumoase pentru a fi adevărate... și aceasta e prea frumoasă pentru a fi adevărată.
Ca absolut orice activitate umană, cântatul la pian se învață de undeva, de la cineva, presupune parcurgerea unor etape din care nu poate lipsi figura unui profesor / maestru / model. Etapa de ucenicie nu poate fi sărită de absolut nimeni. Chiar dacă un Mozart sau Schubert par să fi fost niște conducte prin care curgeau capodopere muzicale, să nu uităm cât de devreme au început ucenicia. Leopold Mozart, de exemplu, a fost un ilustru violonist și pedagog, pe deasupra a studiat filosofia la Augsburg. Era mai mult decât extrem de capabil să recunoască potențialul micului Wolfgang și să-i călăuzească formarea muzicală.
Este foarte important să facem distincția între talentul brut, absolut indispensabil, și cultivarea acestui talent, care este cel puțin la fel de importantă, și care presupune un întreg ecosistem favorabil. Talentul este ca o resursă naturală, așadar.
Haideți să ne uităm la Marea Aral: în trecut, în stare naturală, unul dintre cele mai mari lacuri din lume, transformată într-o băltoacă cu adâncimea maximă de 42 de metri. O mare a putut fi transformată în deșert! La fel și talentul: ajuns în mâinile nepotrivite poate fi mutilat, ciuntit, poate chiar ireversibil. De aceea este important să nu ne intoxicăm prea mult cu povești despre mitul individului care mută munții fără pic de ajutor: în acest fel ajungem să subestimăm periculos de mult rolul formatorilor, al profesorilor, al anturajului, al școlii, mințindu-ne frumos cu poveștile despre talente care își găsesc cumva matca, fără pic de ajutor.
C.H.: Mă bucur că vorbești despre rolul profesorilor într-o vreme în care mulți socot că e suficient să-și ia învățătura din social media. A învăța e o activitate greoaie de multe ori și pot apărea momente în care îți vine să lași totul baltă și "să te bucuri de viață". Cum a fost în cazul tău? Îți amintești punctul de inflexiune în care ți-ai dat seama că tu așa te bucuri de viață, la pian?
A.S.: Una nu o exclude niciodată pe cealaltă: dar dacă simți că pianul (și profesia muzicală) stau în calea bucuriei de a trăi atunci este mai bine să te oprești și să te gândești dacă acest drum este pentru tine, dacă este o etapă sau, cine știe, poate voința altcuiva te-a împins pe un drum care nu este al tău. Aici fiecare trebuie să fie onest și consecvent cu sine.
C.H.: Pianul este "cel mai frumos, cel mai drag, cel mai versatil" instrument. Ai spus acest lucru recent și mi se pare foarte frumos să spui asta. E ideal să iubești ceea ce faci, să nu simți că mergi la serviciu ci, pur și simplu, să simți că aceea e viața ta. Un pianist se simte cumva că e mai altfel, că este special? Te simți specială?
A.S.: Nu sunt cu nimic specială oricărui om care poate să se bucure de ceea ce face, indiferent de ce face, și care își trăiește viața în termeni proprii, încercând să fie de folos pentru societate prin exploatarea și desăvârșirea talentului sau talentelor pe care le are. Când vorbim de bucuria vieții: poate cea mai mare bucurie a vieții este când faci exact ceea ce simți ca ești menit să faci și nu trăiești bucuriile și, în general, viața și aspirațiile altcuiva.
C.H.: Cei care te urmăresc au observat că faci mereu legături interesante între biografia compozitorului și actualitate; nimic nu pare la întâmplare. În plus, povestești foarte frumos muzica. De ce crezi că e important contextul pentru plăcerea de a asculta muzică, înțelegerea muzicii?
A.S.: Muzica e viața însăși, deci cum ar putea fi muzica ruptă de tot ce este omenesc? Cel mai bun îndrumar în acest sens este textul uluitor al ariei lui Ibn Hakia din opera Iolanta, cea mai subestimată capodoperă a lui Ceaikovski: cele două lumi, spirituală și materială, sunt frați de nedespărțit care alcătuiesc tot ce înseamnă creație pe Pământ.
Din cele mai vechi timpuri oamenii au intuit că sunetul nu este simplă acustică: de la Platon și Pitagora până la neumele bizantine sau descrierea tonalităților de către Matheson și Schubart.
Fără a intra în supărătoare detalii ale unei cărți traduse de mine, care va fi publicată anul acesta, în 2025, dau un exemplu foarte grăitor din Christian Daniel Friedrich Schubart, unde este descris caracterul unei anumite tonalități, pentru a face mai bine înțeleasă vechea tradiție pe care încerc să o mențin vie: "Fa diez minor. O tonalitate sinistră. Sfâșie din pasiunile sufletului așa cum un câine năbădăios sfâșie din straie. Resentimentul și neplăcerea sunt apanajul lui fa diez minor. Evident, nu se simte bine în propria piele, de aceea râvnește la serenitatea lui La major sau la beatitudinea triumfătoare a lui Re major."
"Îmi place să compar nu doar muzica, ci evoluția vieții înseși, cu evoluția unui vin"
C.H.: Un excelent teasing pentru carte. Să rămânem un pic aici. Ca simplu ascultător de muzică, și nici măcar prea avizat, de cele mai multe ori se întâmplă ca atunci când ascult să mi se dezlege gânduri, să fac legături între lucruri. Tu cum vezi muzica, cum vizualizezi ceea ce cânți, ceea ce asculți? Asculți și cu ochii?
A.S.: Este absolut firesc. Muzica trezește subconștientul și aduce la suprafață emoții, gânduri, impulsuri. Este o formă de meditație in care muzica este călăuza prin labirintul subconștientului.
C.H.: Bun, deci un pianist știe probabil cel mai bine cum e să pipăi muzica. Oricine o ascultă și, desigur, oricine simte ceva în inimă, în suflet, cu un al șaselea simț, ascultând muzică. Unii, chiar o văd. Se poate sune că muzica e chestiune de bun gust. Dar ce gust are muzica?
A.S.: Nu știu dacă muzica are un singur gust, sau o singură culoare, sau un singur miros. Un acord din ciclul Fără Soare de Musorgski îmi lasă în gură un gust de lămâie sărată, lăsată la fermentat. În unele lucrări de Debussy simți vântul de la miazănoapte măturând totul în jur, nisipul în dinți și în ochi și groază de a fi prins în câmp deschis când începe furtuna. Alteori, în același Debussy, mirosul de rășini și toropeala unei zile de vară. Alteori, culori.
Tonalitatea si minor este aproape întotdeauna un cer gri, eventual secționată de grilajul unei porți negre. Și multe altele.
C.H.: Acum am să te întreb dacă muzica are și miros. Și fac o mică paranteză, gândindu-mă la artiștii vinului, cei în stare să distingă o mulțime de arome într-un pahar cu vin și care au creat teorii serioase, bazate pe principii chimice potrivit cărora în vinul tânăr se întâlnesc anumite gusturi și arome, iar într-unul vechi, nobil, altele. Ce arome identifici tu în muzică?
A.S.: Simțurile se contopesc în permanență, de aceea m-am referit anterior la o aromă, și nu la cea mai apetisantă. Pentru că în general se spune că muzica evocă mirosuri, culori, dar mai puțin gust. Ori, acel acord pomenit, intenția din spatele acelui acord, te face să simți o amărăciune inexplicabilă, pe care o poți doar simți. Tot așa cum marșul triumfal și "patinarea" caricaturală a alămurilor din Simfonia "1905" de Șostakovici îmi provoacă o senzație de vomă, te simți strivit ca un gândac!
Cum spuneam înainte: muzica trezește subconștientul și, exact ca un val, aduce la suprafață nu doar florile, ci și rădăcinile: vinul are nu doar note de vârf, ci și drojdie. Moscul, în stare pură, are un miros și o origine cel puțin neapetisante, până să ajungă să devină dintre cele mai rafinate ingrediente din parfumerie. Să nu intrăm în detaliile despre cafeaua Kopi Luwac, chintesența decadenței și exclusivității
C.H.: Muzica merge și la cafea, așa e. Dar aș rămâne la această tovărășie, vin și muzică. Radu Rizea, unul dintre cei care povestesc cel mai bine vinul, îmi spunea că rafinamentul suprem e să îți cumperi 24 de sticle dintr-un vin care îți place și să deschizi câte o sticlă o dată la șase luni. Și vei vedea că, de fiecare dată, gustul va fi un pic diferit. A simți această evoluție a vinului, a fi parte din povestea lui, înseamnă cumva a te respecta pe tine, pe prietenii tăi și pe cei care au făcut vinul. Putem face o paralelă? Se înnobilează și muzica, odată cu trecerea timpului?
A.S.: Îmi place să compar nu doar muzica, ci evoluția vieții înseși cu evoluția unui vin: schimbarea este inevitabilă, este condiția vieții pe pământ. Transformarea permanentă este absolut inevitabilă, și îmi place să spun că prin viață poți să treci ca un vin scump sau ca un oțet. O a treia variantă nu reușesc să o identific.
La fel și muzica, sau orice altă operă de artă: este mereu nouă, în funcție de starea în care te afli, de momentul evoluției sau involuției tale ca om și artist, de contextul și locul în care te afli. Nu întâmplător un Brâncuși, care era extrem de muzical, își trata sculpturile pe niște piese muzicale. Mie, sculpturile lui Brâncuși îmi evocă o muzică înghețată în piatră sau bronz. Niște acorduri.
"Concertul de la Cluj este o șansă nesperată, aproape abandonată"
C.H.: Ești foarte implicată în organizarea de evenimente culturale, concerte. Cum gândești repertoriul, programul? E un plan bine stabilit, matematic, sau ține de inspirația de moment, e o alegere spontană?
A.S.: Ideea este spontană, dar planificarea este foarte atentă și fiecare piesă trebuie să aibă o legătură cu cealaltă. Sunt complet alte legi nescrise față de programul unui concurs sau al unui examen.
C.H.: Dar atunci când alegi partenerii de scenă? Să luăm ca exemplu Calendimaggio, concertul de la Cluj-Napoca, unde vei fi alături de Rainer Seegers, Giulio Biddau și Mihaela Despa. Cântați de obicei în această formulă, e pentru prima oară?
A.S.: Exact aceleași principii ghidează și alegerea partenerilor. Absolut toți muzicienii au niște afinități cu o anumită muzică sau, din contră, prea puțin în comun cu o altă muzică sau compozitor. Aceste principii sunt valabile și în cazul prieteniilor muzicale care durează de 10-15 ani, unde înțelegerea devine aproape telepatică. Aici este important de menționat că nu doar anii contează. Este vorba și de compatibilitate, afinități, dar și de frecvența cu care se lucrează, de zecile, sutele de ore pe care le petrecem făcând muzică.
În ultimii ani, de exemplu, colaborez cu minunatul pianist italian Giulio Biddau, cu care am venit și în 2024 la București, cu care am șansa să fiu vecină la Zurich. Recunosc că dacă nu am fi fost vecini nu am fi avut ocazia să repetăm ore în șir, aproape zilnic, iar fără această muncă anumite piese (între care și sonata de Bartók) sunt imposibil de cântat (un fragment din ce ne-a ieșit puteți urmări la finalul acestui interviu).
În ce privește colaborarea cu Mihaela Despa și Rainer Seegers: în cazul unor constelații camerale neobișnuite, precum cea de pian cu percuție, extrem de important este ca, în primul rând, să existe formații fixe de două piane, respectiv doi percuționiști. Atât Luca Staffelbach cât și Matthias Kessler, protagoniștii concertului din 2024 de la Sala Radio și iluștri discipoli ai maestrului Seegers, cât și Mihaela Despa și Rainer Seegers cântă mult împreună, de ani de zile, au aceeași școală, aceeași reflexe. Abia după aceea se pune totul împreună.
Concertul de la Cluj este o șansă nesperată, aproape abandonată, deoarece l-am rugat încă de acum câțiva ani pe Rainer Seegers să vină în România. Prima dată era vorba de București, dar în ultimii ani am găsit mult mai multă deschidere și bunăvoință la Cluj. Și este o mare onoare, deoarece Rainer Seegers cunoaște niște chestiuni de mare finețe la sonata de Bartók, legate mai ales de frazare și agocică, pe care, iată, tinerii percuționiști le pot afla, în inima Transilvaniei, în anul în care comemorăm 80 ani de la moartea lui Bartók.
C.H.: Spui, într-o postare pe Facebook că "una dintre cele mai mari bucurii la care un pianist poate să aspire este să cânte Sonata pentru două piane și percuție de Béla Bartók, care este pe cât de iubită, pe atât de temută". De ce temută?
A.S.: Sonata pentru două piane și percuție de Béla Bartók este una dintre cele mai importante piese din creația marelui compozitor, dar în același timp este una dintre cele mai dificile lucrări din întregul repertoriu cameral (unii colegi ar spune că ar fi chiar cea mai grea), și cea mai grea lucrare pentru percuție. Așa cum am spus mai devreme, că necesită foarte multe repetiții, enorm de multă experiență, și... cei mai buni percuționiști.
De asemenea, trebuie să fi trecut prin multe lucrări de Bartók și / sau Stravinsky înainte de a te încumeta, ca pianist, să cânți Sonata pentru două piane și percuție. Nu se poate sări de la Cele 6 dansuri românești direct în gura lupului, în hățișul Sonatei pentru cele două piane și percuție.
Nu în ultimul rând, problema logistică: pentru acest concert am adus timpanii de la Berlin, de la Dörfler Klassik Percussion, una dintre cele mai importante fabrici de instrumente de percuție din lume, cu care Rainer Seegers și alți percuționiști din marile orchestre germane colaborează si inovează în permanență.
Fără ajutorul Domnului Valeriu Timofan și al companiei Hoval o asemenea întreprindere ar fi fost mult, mult mai grea sau chiar imposibilă, și le mulțumesc încă o dată pe această cale pentru încrederea necondiționată în proiectele mele. Colegii de la Cluj mi-au spus că, acolo, această lucrare s-a cântat foarte, foarte rar: de două ori în ultimii 80 ani. Ultima dată, în anii '70.
C.H.: De ce ați denumit acest concert Calendimaggio?
A.S.: Am decis să aleg pentru acest concert un nume care să ne ducă cu gândul, în mijlocul vremurilor oribile pe care le trăim, direct în perioada Renașterii, una dintre cele mai fericite ere din istoria civilizației. Este o sărbătoare veche în care se celebrează venirea primăverii, renașterea naturii după ce frigul iernii ne obligă la încetinire, întoarcere către sine și reflecție.
Calendimaggio este sărbătoarea care începe exact la distanță de 6 luni de 1 noiembrie, Ziua Morților, este cealaltă față a condiției oricărei vietăți de pe Pământ: moartea și viața, de nedespărțit, în alternanță, eterna transformare și misterul renașterii, înnoirii, inclusiv al celei pe care moartea o oferă și pe care noi nu o putem înțelege.
Nu în ultimul rând: minunatul muzician Relu Despa, prim timpanist al orchestrei din Ploiești și fratele Mihaelei Despa, a murit în preajma zilei de 1 noiembrie, exact în ziua în care planificam cu Rainer Seegers, la Berlin, organizarea evenimentelor de la Cluj. Din aceste motive concertul îi este dedicat, am simțit că a vegheat de undeva de sus ca totul să meargă bine.
C.H.: La Calendimaggio veți interpreta lucrări de Maurice Ravel, Béla Bartók, Johann Sebastian Bach, Claude Debussy, André și Jacques Philidor. Care e povestea din spatele acestui program?
A.S.: Date fiind toate ideile enumerate mai sus am ales să începem cu o lucrare de Johann Sebastian Bach transcrisă pentru două piane de György Kurtág, "Gottes Zeit ist die allerbeste Zeit" (Timpul lui Dumnezeu este timpul ideal) din Cantata BWV 106, Actus tragicus, una dintre cele mai timpurii cantate sacre de Bach, compusă cu ocazia unei morți: fie cea a primarului Stecker, fie cea a lui Tobias Lämmerhirt, unchiul lui Bach. Desigur, în concertul din 2 mai 2025 are rolul momentului de reculegere în memoria colegului nostru Relu Despa, evocat mai devreme.
Următoarele piese, atât cea de Philidor, cât și lucrarea de Debussy, au ca fir narativ atât cultura franceză cât și un omagiu adus preocupărilor de etnomuzicolog ale lui Bartók, care, în dorința de a înțelege odată pentru totdeauna diferențele și asemănările dintre muzica tradițională românească și cea maghiară, a ajuns până în Anatolia și Nordul Africii, în Algeria. Și am ales cu grijă lucrări în care să existe influența otomană și cea mozarabă cu atât mai mult cu cât Debussy era, alături de Bach, unul dintre idolii lui Bartók.
Ravel, de la a cărui naștere celebrăm 150 ani, este ilustrul contemporan al lui Bartók, ale cărui lucrări, mai ales cele inspirate de folclorul românesc și cel maghiar i-au inspirat o capodoperă: rapsodia Tzigane. De asemenea, pentatoniile care traversează Drumul Mătăsii din Ma Mère l'Oye vor fi imediat recunoscute de publicul clujean și în Sonata pentru două piane și percuție de Bartók, deoarece "săpăturile" etnomuzicologice ale lui Bartók i-au relevat intersectările străvechilor huni cu civilizația muzicală asiatică.
C.H.: În comunicatul de presă despre concertul Calendimaggio se arată că, citez, în versiunea pentru două piane și percuție a basmului muzical Ma mère l'oye, de Maurice Ravel, se împletesc, în perfectă armonie, trăsături esențiale ale omului și muzicianului Maurice Ravel: "absența vanității" și "darul de a exprima o imensă tandrețe". Cum completează Ma mère l'oye povestea concertului de la Cluj?
A.S.: Mai pot adăuga că feeria și candoarea acestui basm muzical (Ma Mère l'Oye este inspirată de basmele lui Charles Perrault, Madame d'Aulnoy, Jeanne-Marie Leprince de Beaumont) i-au inspirat pe Mihaela Despa și Rainer Seegers să ne ofere o premieră: pornind de la versiunea pentru două piane și percuție a lui Peter Sadlo, Mihaela Despa și Rainer Seegers au făcut propriul aranjament pentru această capodoperă, aranjament pe care publicul clujean (și nu numai!) are șansa de a-l asculta pentru prima dată!