Pînă acum Jurnalul de vacanţă vă oferă călătorii prin:
1. Canada (cu Anton)
2. Malta (cu Virgil Oprina şi Oltea Şerban-Pârâu)
În curînd urmează New-York, Paris, Luxemburg, Venezuela, Sankt Petersburg şi încă multe alte locuri speciale toate în aceasta rubrică a Atelierului LiterNet.
****
La zece ani de la Revoluţie, în 1999, am ieşit pentru prima dată din România. Eram aproape resemnat cu gândul că, în vreme ce alţii se duc şi se tot duc, se întorc de pe diverse meridiane şi ne explică, doct, ce retardaţi suntem, mie îmi este menit să mă tot plimb de-a lungul Dâmboviţei, înainte şi înapoi. Asta e, nu poţi să le ai în viaţă pe toate. Fireşte că mă încerca o sănătoasă invidie. Nu, nu faţă de bursierii de profesie ideologi, săritori dintr-un avion în altul, şi care ar fi în stare să-şi extragă şi ultima vertebră din coloană, dacă aşa le-ar pretinde-o fişa posturii lor; ci faţă de toţi acei oameni care, iubind cu adevărat ţara în care s-au născut, aveau posibilitatea să iasă în afara ei. Văzând Altceva-ul şi văzând totodată care este locul lor, şi al României, în lume. Pe de altă parte, îmi era suficient să mă gândesc la atâţia şi atâţia mari scriitori români, care în timpul regimului comunist abia au trecut o dată sau de două ori graniţa, după ce scriseseră nişte cărţi care le-ar fi dat dreptul să pretindă orice bucurie. Pe un cântar transcendent, micile mele greutăţi nici nu se simţeau, pe lângă dramele unora dintre aceştia. Să ne gândim numai la un Ion D. Sîrbu, un spirit literalmente european, om de stânga aruncat în închisoare de regimul comunist, care a ieşit o singură dată din "Isarlîk"-ul înroşit ideologic. Într-o ierarhie a meritului scriitorului de a călători, stabilită cinstit de vreun contabil de încredere al Divinităţii, locul meu nu era - şi nu este - în faţă. Aşa că stăteam "la coadă" în continuare, cuminte, văzând cum unii mai obraznici încearcă să se bage în faţă, cum alţii mai merituoşi se plictisesc şi renunţă. Mă rog, cum se întâmplă la orice coadă românească, ante- sau post-revoluţionară.
Şi mi-a venit şi mie rândul: în 1999, Fundaţia Culturală Română m-a trimis la Târgul de Carte de la Budapesta. Să vezi unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei, să constaţi cum ungurii întâlniţi în cale nu seamănă defel cu Laszlo Tokes-ii de la noi, ci au o politeţe şi chiar o căldură faţă de tine ca român, să te plimbi seara pe malul Dunării şi să respiri un aer de istorie, civilizaţie şi normalitate: toate acestea mi-au fost oferite, cred, la timp pentru a înţelege ce e de înţeles dintr-o asemenea experienţă. Celor care mi-au prilejuit-o (Augustin Buzura, Angela Martin, Mihai Retegan) le voi fi întotdeauna recunoscător. Şi se vede treaba că, în balanţa metafizică, a contat felul în care am profitat, moral şi intelectual, de acele câteva zile budapestane. De atunci, în numai câţiva ani, am călătorit cât alţii într-o viaţă, bucurându-mă enorm de fiecare nou episod. Am ajuns unde cu gândul nu puteam să ajung: la Rio de Janeiro! (Autori morali: Eugen Simion, preşedintele juriului unui concurs pe teme româno-braziliene, şi Jerónimo Moscardo, ambasadorul acestei ţări la Bucureşti). Am fost la Praga şi iarăşi la Budapesta; am vizitat cu socrii mei (pe care îi cheamă, poate tocmai fiindcă sunt aşa de buni la suflet, Irina şi Valeriu Frate; da, da, Frate, e un nume de ţinut minte acesta!) Spania, Italia şi Germania; am fost cu Alina, jumătatea mea mai bună, în minunata Vienă şi în atât de îngrijitul Munchen; de fapt, în toate aceste locuri - căci nu are nici un farmec să te bucuri singur de ceea ce vezi şi întâlneşti...
Am dat aceste nume din gratitudine, dar şi dintr-o absolută sinceritate. Spre deosebire de alţii, călători sau stătători, eu n-am de ascuns lucruri urâte, din simplul motiv că nu le-am făcut. Sunt de compătimit cei cărora, în schimbul unor asemenea plăceri, le vine subit greaţa de România, de ţara unde s-au născut şi pe care ar trebui, ei, s-o onoreze în vreun fel. Ce grijă au să-şi ascundă micile afaceri, târguielile "naţionale", "europene" sau "euro-atlantice", toţi aceşti rozători de bilete de avion şi chitanţe de hotel luxos! Cum să nu-ţi repugne "Românica", dacă, glosând pe marginea prăpastiei ei, ai mai bifat un simpozion?! Oare câte ar fi fost unii dispuşi să facă/ să zică, pentru două-trei săptămâni petrecute în America, mai exact în New York, şi mai precis în Manhattan? Nouă, celor doi tineri Cristea-Enache, ne-a fost făcută cadou această bucurie. Contabilul acela de sus s-a înţeles cu naşii noştri de căsătorie, Toto şi Dragoş Zanchi (ambii tineri medici eminenţi, plecaţi acum patru ani în Statele Unite), ca aceştia să ne cheme să stăm la ei. Se poate spune că a fost vorba, aici, de noroc, de o baftă chioară; aşa cred şi eu, deşi, de pildă, puteam să nu obţinem vizele de la Ambasada Americii... Şi am şi întrebat-o pe atât de drăguţa funcţionară care s-a ocupat de noi: So, are we lucky, miss? Iar ea mi-a răspuns, cu un zâmbet nu-numai-profesional: No, sir, you are not lucky, you are qualified. Aşa că, după Târgul de Carte Bookarest, atât de plin şi de solicitant, şi când iarăşi Editura Fundaţiei Culturale Române s-a prezentat cu fruntea sus, am luat-o, cum se zice, din loc. Am lăsat rezerve de cronici, interviuri, topuri şi "file de dicţionar" pentru "Adevărul literar şi artistic", alte articole pentru coordonatorul Dicţionarului ca atare, Mircea Anghelescu - şi pe-aici ţi-e drumul...
Un drum lung cât o zi de post. Când am fost în Brazilia, am mers şi mai mult, dar era primul nostru zbor cu avionul şi nu prea înţelegeam ce se întâmplă cu noi. Ce frumos a fost atunci! Un frumos, aşa-zicând, repetitiv: am văzut trei filme la televizor, am luat de trei ori masa, am dormit de două ori, am avut cinci discuţii distincte, cu încheiere şi sfârşit, ne-am uitat pe hublou de cincizeci de ori şi am făcut zece poze... Acum, n-a mai putut fi la fel. Elementul de noutate s-a dus, şi au rămas acele aşteptări deja constituite; astfel că mai mult "studiam", decât vorbeam. În zborurile cu avionul ai ocazia să observi multe tipuri de oameni (români şi străini), şi deci poţi face instructive comparaţii şi analogii. Tipul de ţoapă cu bani, care povesteşte şi tot povesteşte cu voce mult prea tare, de-i înnebuneşte pe ghinioniştii vecini; dar şi omul de afaceri serios, îmbrăcat impecabil, care îşi ia bilet la Business Class şi citeşte tot timpul ziarele. Părinţi care se duc la copiii lor, în America, şi ard de nerăbdare să-i strângă în braţe; bebeluşi cuminţi, dormind în nişte locuri special amenajate; sau puşti curioşi, care exploatează cu dexteritate toate facilităţile avionului. În fine, români de toate felurile şi - de data aceasta - câţiva americani get-beget, liniştiţi şi simpatici. Mă întrebam, în sinea mea: ce-i cu oamenii aceştia, de ce se comportă aşa, că doar mergem spre America, ţara tuturor posibilităţilor, a criminalilor în serie şi a Terminator-ilor pe bandă rulantă?... Ce s-a întâmplat, i-a selecţionat cineva pe ăştia trei din spate, care sunt aşa de civilizaţi şi nu mă deranjează deloc? I-au instruit oare, la scara avionului, să nu se poarte ca românca din faţa mea, care stă cu scaunul întins peste genunchii mei inclusiv în timpul mesei, când toţi mănâncă perpendicular?
Dar uite că am ajuns şi pe aeroportul J.F.K., uite că am trecut şi de vamă, uite-i şi pe dragii noştri naşi, veniţi cu mare, cu mic (Ioana, şase ani, schimbarea dinţilor, timiditate, apoi împrietenire, dialog în "romgleză") să ne aştepte. Au putut veni pentru că era nu ştiu ce zi naţională; altfel, trebuiau să fie la muncă. - Ia te uită, carevasăzică se munceşte în America! - Da, finule, pe rupte; voi încă nu ştiţi ce e aia muncă. Dau să zic că ştiu, dar e naşul meu şi-i datorez respect. Maşina rulează pe o şosea netedă ca o masă de biliard, se îndepărtează de aeroport (vreo opt terminale, fiecare dintre ele mai mare decât Otopeni-ul nostru), şi, deodată, vedem zgârie-norii. Câţi or fi acolo, în nebunia aceea care se vede în zare? Chiar că zgârie cerul; sunt ca nişte cutii de chibrituri, puse pe înalt de o mână care n-a tremurat. Nu există aşa ceva!..., exclam eu, ca ţăranul lui Marin Preda despre girafă. Nu, nu există... Până în ultimele zile petrecute la New York, am avut această senzaţie absurdă: că nu e real ceea ce, totuşi, vedeam; că totul e un trucaj, o butaforie, o iluzie savant organizată. În splendidele lui Memorii, E. Lovinescu are nişte scene de zile mari cu Aurel Vlaicu la Paris: "- Uite, Vlaicule, aici e Luvrul (...) Vlaicu îşi ridică ochii spre Luvru, îl măsură cu metrul lor de preciziune, apoi exclamă, scuipând: - Mare e, măi, să-i... mama măsei. Trebuie să fi costat mulţi creiţari...". Nu ştiu câţi creiţari o fi costat, mama mă-sii, şi Manhattan-ul ăsta; cert este că imaginea verticală pe care am văzut-o atunci, pe autostradă, pentru prima oară, s-a apropiat şi s-a tot apropiat, până am intrat în ea.
În săptămânile care au urmat, am bătut insula cu piciorul. Am fost în Gramercy şi în Theatre District, în Upper West Side şi în Chelsea, în Greenwich Village şi în Battery Park, în Financial District şi în Tribeca, în Chinatown, Little Italy şi Soho: toate aceste zone, înfăţişate aici într-o "dezordine amoroasă", se înşirau - de sus în jos şi de la est la vest - aproape ca nişte figuri dispuse geometric. Căci o minte vizionară, care s-a gândit, probabil, la toţi dezorientaţii lumii, a trasat Manhattan-ul cu rigla. Cu excepţia zonei de jos, unde primii colonişti şi-au... făcut de cap, străzile mari (avenues) se intersectează perpendicular cu cele mai mici (numite streets). First Avenue, Second Avenue, Third Avenue etc. "merg" de sus în jos; strada 14, strada 15, strada 16 etc. etc. "merg" de la stânga la dreapta. West-East, Uptown-Downtown. Trebuie să fii cu totul şi cu totul aiurit, ca să nu te descurci în mijlocul New York-ului. În partea superioară se întinde superbul Central Park, cu veveriţele, raţele şi copiii lui, cu tinerii sau mai puţin tinerii întinşi pe iarbă, şi cu Woody Allen ieşit la plimbare, zice-se, mai pe seară. Faimosul Broadway taie oblic reţeaua de căsuţe formată de avenues şi streets şi îţi face o mare surpriză, dacă-l străbaţi de la un capăt la altul. Vezi cum zonele alternează spectaculos: aici magazine şi restaurante de primă mână; dincolo, mărfuri ieftine şi figuri de Ferentari. Contrastele (cu care ne învăţasem în Brazilia) sunt puternice şi la New York. Abia ce ne obişnuisem, într-o zi, cu atmosfera din Chinatown (închipuiţi-vă un mega-Lipscani chinezesc, cu enorm de multe fleacuri ieftine), când, dând colţul, ne-am pomenit parcă într-o altă lume, cu restaurante şi magazine hiperluxoase. Două lumi complet diferite, aflate una lângă alta.
Am evitat, e drept, experienţa Harlem-ului şi a Bronx-ului. Nu de alta dar, fiind cam albi la piele, existau anumite riscuri. Dar era frapant, în zonele circulate şi aglomerate, amestecul de rase, de culori şi de tipuri umane. Albi şi negri, chinezi şi evrei, grăsane inimaginabil de grase şi bărbaţi coborâţi parcă de pe coperta unei reviste chic: ceea ce vedeam în faţa ochilor era un fel de carusel tipologic, o babilonie năucitoare. Emigranţi sau copii, nepoţi, strănepoţi de emigranţi, locuitorii New York-ului şi-au pus, toţi, peticul propriu pe harta metropolei, pe viaţa care trepidează aici. Dar, în aproape trei săptămâni, v-o jur!, n-am văzut nicăieri o ceartă, un caft, o întrecere de înjurături sau de scuipături, o agresiune, un hold-up: ceva, acolo, care să-mi dea senzaţia că mă aflu într-un film hollywood-ian văzut pe ecranele noastre. Am văzut, dimpotrivă, atâta politeţe şi bună-cuviinţă, atâtea zâmbete deloc mimate şi atâta naturaleţe în comportamentul oamenilor de pe stradă, încât oraşul şi ţara aceasta au reuşit să intre, pe poarta din faţă, în sufletul unor turişti din România. Ar mai fi atâtea de spus: despre uluitorul Metropolitan Museum şi dezamăgitorul Guggenheim (cu o expoziţie de "artă" sado-maso care m-a oripilat); despre Statuia Libertăţii şi croaziera în jurul Manhattan-ului; despre Empire State Building (care a rămas, după atentatele de la World Trade Center, cea mai înaltă clădire din oraş) şi despre blocurile-turn, cam de prost-gust, pe care un domn Turner le plantează peste tot. Despre mâncărurile semipreparate pe care americanii le bagă în ei, astfel încât apar grăsane inimaginabil de grase. Despre cafeaua slabă şi îngheţata rivalizând cu cea italiană. Despre curăţenia neverosimilă a unui oraş cu 23 de milioane de suflete. Despre miile de jucării pentru copii. Despre Washington, unde am fost într-un week-end, sau despre un orăşel ca Milesburg, în Pennsylvania, unde am ajuns cu faimosul Greyhound...
Dar esenţial mi se pare să spun acum, post-factum, post-U.S.A., următorul lucru. America, ţara aceasta atât de mare şi de frumoasă, e atât de mare şi de frumoasă datorită oamenilor ei. Ei sunt cei care au construit-o, ei sunt cei care fac, cum se zice, diferenţa. Muncind pe rupte şi ştiind, totodată, să zâmbească unui necunoscut. Între România şi destui românaşi care o populează pentru a o dezonora, există disparităţi aproape groteşti. În schimb, uriaşa ţară de peste Ocean este şi suma oamenilor săi; ei au făcut-o mare, nu numai la propriu, ci şi la figurat. Acum, de la distanţă, cu obiectivitate şi un anumit tip de invidie, pot spune fără teama de a greşi: God blessed America. Eu, unul le mulţumesc amândurora: şi Lui, şi ei.
****
Pro memoria - album sentimental
Manhattan-ul, văzut din lateral. De la o anumită distanţă, zgârie-norii par nişte jucării sau, cel mult, o butaforie hollywood-iană.
Zgârie-norii par, acum, tot mai reali. Între doi din fundal, se află Wall Street. De aici, de la South Street Seaport, se vede excelent şi podul Brooklyn, impresionant nu numai în filme. Şi mai poţi observa, pe cer, cum trec avioane la fiecare minut.
Nu mai încape îndoială că blocurile acestea uriaşe sunt adevărate. Ne aflăm chiar într-unul, luxos dar cam kitsch, construit de infatigabilul Mr. Turner. Cafeaua se poate bea, pentru că e de la Starbucks Coffee.
La Statuia Libertăţii se ajunge cu un vaporaş, care pleacă regulat din dreptul lui Battery Park. Pentru câţiva dolari în plus, vezi şi Ellis Island, pe unde au trecut 17 milioane de emigranţi. Am trecut şi noi, dar ca simpli vizitatori.
Metropolitan Museum este ceva de nedescris. Am văzut ceva muzee la viaţa mea, dar acesta m-a lăsat, cum zice francezul, bouche bée. Aici, în uriaşul pavilion de artă egipteană, este reconstituit Templul de la Dendur. Şi o informaţie numai pentru cititorii de LiterNet. La Metropolitan se poate intra cu 1 dolar. Chiar la casă, nu prin spate, ca în alte ţări "civilizate".
La magazinele de jucării, americanii se întrec cu gluma. Niciodată n-am văzut jucării atât de multe şi de frumoase strânse la un loc. După cum se vede, până şi adulţii (Toto şi Dragoş Zanchi, Alina Cristea-Enache) se copilăresc cum le vine mai bine.
Pe străzile oraşului, nu vezi prea mulţi new-york-ezi (exceptând ora de masă de la prânz), căci oamenii acolo chiar lucrează. Ceea ce se observă şi aici. În timp ce un tânăr critic literar venit din România e în vacanţă, un dog sitter munceşte, nu pierde vremea degeaba.
La Washington, într-un week-end, cu Ioana Zanchi blondă, ştirbă şi cam deşteaptă pentru cei 6 ani ai ei. În depărtare, se poate vedea Capitoliul. Dar Washington-ul nu mi-a plăcut ca New York-ul, poate şi pentru că mi s-a părut o imitaţie, mai puţin reuşită, a oraşelor europene. În schimb, muzeele de acolo fac toţi banii. Nu luaţi vorbele la propriu. Toate sunt pe gratis.
În formaţie completă, în faţa Casei Albe. Se poate trece fără nici o problemă pe lângă acest centru de putere al lumii. Mă credeţi dacă vă spun că n-am văzut, în afara acestui gard, nici un bodyguard? Poate că i-au luat pe toţi marile noastre VIP-uri de doi bani.
Dumnealui (Matei Cristea-Enache) ne-a aşteptat la aeroport. Nu s-a supărat pe părinţii lui denaturaţi, care au lipsit la prima lecţie deschisă din viaţa băiatului lor. Felicitările le-a primit bunica.