Indicațiile lui Mihai Buzea pentru acest test au fost:
"Experiență de tip școlar (de învățare). Poate fi din perioada creșei, a grădiniței, a primarei, a gimnaziului, a liceului, a facultății, a masterului, a doctoratului, a postdoc-ului. Poate fi de la un internship, de la școala de corecție pentru delicvenți minori, de la patinoar, din galeria echipei de fotbal adorate, de la un voluntariat, din armată, din pușcărie, de la PTAP, de la un curs de dans, de olărit, de zumba, yoga, gătit, înot sau croitorie; esențialul este că, în cadrul respectivei experiențe, tu ai fost cel care învăța și nu cel care preda. Cel care dădea ascultare unor ordine și nu cel care dădea ordine.
Atenție! NU o proză scurtă scrisă la persoana a treia, ci o amintire personală, scrisă la persoana întâi. Reguli de redactare: font Times New Roman de 14, spațiere la 1,15 rânduri, titlul aliniat la stânga, textul aliniat la stânga (nu centrat). Să existe un titlu (aliniat tot la stânga), iar numele autorului să fie scris sub titlu, aliniat la dreapta. Minim o jumătate de pagină word, maxim o pagină.
Absolut clar să fie că NU doresc un text de-al tău mai vechi, pe care să încerci să mi-l plasezi ca "test de admitere". Te rog frumos scrie ceva nou pentru această admitere. Refuz să plec la drum cu oamenii neserioși, leneși sau șmecheri.
Mult succes!"
Așchia nu sare. Zboară.
Codruța Ene
Codruța Ene
E încă vară. Am 9 ani. E ziua mea. Mă uit plină de uimire la minunatul meu cadou: un BMX roșu doar pentru mine. Îmi ies din fire și încalc protocolul, răceala obișnuită, îmi îmbrățișez entuziasmată bunicul. Sunt fericită și la fel și el, de bucuria mea. Pe cât de mare mi-a fost încântarea pentru cadoul pe două roți, pe atât de mare și descumpănirea de a realiza că expresia e ca mersul pe bicicletă presupune să știi, mai întâi, să mergi pe bicicletă. Iar eu nu știam. Dar asta nu face nimic, doar așchia nu sare departe de trunchi, îi semănam întrucâtva bunicului. Eram o așchiuță a naibii de ambițioasă. Bunicul, mare meseriaș de fel, se hotărăște să mă ajute, în felul lui. Din tije de aluminiu aplatizate și găurite la capete, a improvizat roți ajutătoare, roți care și-au servit scopul, dar nu pentru mult timp. Totul ar fi mers ca uns dacă plasticul folosit pentru roți nu ar fi fost îmbătrânit și ar fi rezistat tentativelor mele stângace. Revin spășită cu rodul eforturilor neîncununate de succes. Ca un tunet, îi aud mantra: "Tu nu știi decât să strici!". Bufnind și trosnind, îmi înlocuiește, totuși, roțile rupte cu altele.
A doua zi, a doua încercare. Același rezultat. Roțile noi nu au avut o soartă mai bună. Și nici eu. Întoarsă acasă, sunt întâmpinată de un ton și mai exasperat, repetând bineînțeles aceeași replică care l-a consacrat... Ca o așchiuță ce mă aflam, am răbufnit: Nici măcar nu îmi mai trebuie! Nici rotițe, nici roți, nici cal cu roți cu tot!
A treia zi. Aghiuță rezistă. Îmi iau pe furiș calul văduvit de ajutoare și plec cu el hotărâtă că am să învăț singură ceea ce două perechi de rotițe nu m-au putut învăța. Mi-am luat bicicleta și am urcat, pe lângă ea, o alee ușor înclinată. Și am încălecat pe o șa și mi-am dat drumul ușor la vale. La început îmi era și teamă să folosesc pedalele. A fost nevoie de multe încercări, de zeci de încercări, până când, în sfârșit, minune mare! Deprind senzația de echilibru. Și mai mult, folosesc și pedalele. Simt că zbor, că plutesc călare pe un nor! Nu-mi mai încăpeam în piele de fericire. Am reușit, și de una singură! A fost, poate, prima mare izbândă din viața mea. Mă simțeam imbatabilă și mândră. Na, că știu să fac și altceva decât să stric! Senzația de extaz a fost de scurtă durată. Calul meu nărăvaș m-a aruncat din șa. Nu mi-am mai încăput în piele, dar, de data asta, pentru că am jupuit-o temeinic pe coate, pe genunchi, pe unde se putea. Poate că bunicul meu știa el ce știa, până la urmă. Poate că eu nu știu decât să (mă) stric.