O amintire personală (VIII) - Săritura

Textele din seria O amintire personală au fost scrise ca test pentru intrarea la cursul de scriere Wannabe 3.0 - Școala de scris al lui Mihai Buzea (1 aprilie - 1 iunie 2025). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.

Indicațiile lui Mihai Buzea pentru acest test au fost:
"Experiență de tip școlar (de învățare). Poate fi din perioada creșei, a grădiniței, a primarei, a gimnaziului, a liceului, a facultății, a masterului, a doctoratului, a postdoc-ului. Poate fi de la un internship, de la școala de corecție pentru delicvenți minori, de la patinoar, din galeria echipei de fotbal adorate, de la un voluntariat, din armată, din pușcărie, de la PTAP, de la un curs de dans, de olărit, de zumba, yoga, gătit, înot sau croitorie; esențialul este că, în cadrul respectivei experiențe, tu ai fost cel care învăța și nu cel care preda. Cel care dădea ascultare unor ordine și nu cel care dădea ordine.
Atenție! NU o proză scurtă scrisă la persoana a treia, ci o amintire personală, scrisă la persoana întâi. Reguli de redactare: font Times New Roman de 14, spațiere la 1,15 rânduri, titlul aliniat la stânga, textul aliniat la stânga (nu centrat). Să existe un titlu (aliniat tot la stânga), iar numele autorului să fie scris sub titlu, aliniat la dreapta. Minim o jumătate de pagină word, maxim o pagină.
Absolut clar să fie că NU doresc un text de-al tău mai vechi, pe care să încerci să mi-l plasezi ca "test de admitere". Te rog frumos scrie ceva nou pentru această admitere. Refuz să plec la drum cu oamenii neserioși, leneși sau șmecheri.
Mult succes!"


"Cu capul înainte!", urlă instructorul și vocea îi reverberează ca zgomotul produs de izbitura polonicului în oală, obiceiul mamei cu care ne avertizează că n-are de gând să pună masa de două ori pentru putori. Urmează fluieratul scurt, apoi corpul plesnește apa. O picătură îmi atinge coapsa exact în locul cu vânătaia. În fața mea își aștepta rândul la săritură Ioana, plânsă și înfrigurată. Își pierduse un cercel de aur în bazin și nu contenea din a-și cerceta cu degetele tremurânde lobul urechii stângi. Înaintăm un pas. Adrian se ghemuiește pe trambulina antiderapantă și-l pierd din vizor. În ciuda fluieratului repetitiv, nu pare că are de gând să se miște. Mă trag deoparte și-i număr coastele arcuite. "Ce-ai, mă, ți-e frică?", izbucnește instructorul. Mă așez în rând și-mi lungesc gâtul cât pot de mult. Privesc peste umărul Ioanei, la ușa care separă sala bazinului de intrarea la vestiare. Doar-doar o apărea taică-miu, așa cum îmi promisese. "Îl trece căcarea", se aude din spatele cozii, unde își reia locul Dorin. De pe slipul în carouri apa, sau ce-o fi, îi picură între picioare. E singurul cu ochelari de scafandru. Ceea ce face diferența între banii dați aiurea sau cu folos pe ore de înot. Dar explică-le chestia asta alor tăi.

Vânătaia o căpătasem acum două zile, când taică-miu m-a scos la înaintare. "Gata cu temele! Hai pauză! Te învăț să stai pe roți". Halal pauză! Poate pentru el, care se săturase de dat cu bormașina și agățat tablouri, cruci și alte chestii care i se par mamei că sunt făcute pentru a fi spânzurate pe pereți. Adevărul e că nici nu m-a învățat cum să merg cu bicicleta, doar cum să cad fără să-mi sparg capul. "N-aștepți stâlpul ca fraiera, te arunci!". Rezemat de gardul vecinului, cu unghia scobindu-se între dinți, a ratat fix aruncătura. Așa cum, pare-se, va rata și săritura în apă.