Nu credeam că mai trebuie să reamintesc astfel de principii elementare. Dar se pare că adoptarea lor este făcută doar superficial, la suprafață - căci la față, pe copertă.
A devenit, din fericire, și la noi, o practică relativ, aproape curentă ca editurile să publice numele traducătorului pe copertă. Se mai întîmplă însă și să nu o facă. Chiar eu am pățit-o recent, și de unde mă așteptam cel mai puțin, de unde, ca s-o spun pe șleau, nu mă așteptam deloc, pur și simplu. Cu atît mai mare mi-a fost, prin urmare, surpriza, evident neplăcută. Și, imediat și deja persistent, cu atît mai adîncă dezamăgirea. În același timp umană și - poate mai ales - profesională.
Nu voi da nume, tocmai: cei care nu dau numele își pierd dreptul la nume, se anonimizează uman și profesional. Cercetați coperțile traducerilor mele aflate pe tejghele și veți vedea.
O astfel de gafă deontologic-profesională și de eroare uman-etică constituie, poate, un act ratat. Care, deci, psihanalitic, spune ceva. Nu mă interesează personal ce. Ci, tocmai, profesional, juridic chiar.
Pentru că mulți editori, acceptînd, ca pe un compromis poate, să publice numele traducătorului pe copertă, nu înțeleg cum stau de fapt lucrurile și de ce o fac, de ce trebuie, se cuvine să o facă: juridic, profesional, cultural, filosofic.
A publica numele traducătorului pe copertă - cucerire recentă, extrem de tîrzie, cedare aproape inexplicabilă a unor vechi și tenace rezistențe, a unor bariere de-a dreptul psihotice, și mai greu de explicat altfel decît obsesiv și brutal, frust economic -, nu este o modă sau o "bună practică", nu înseamnă acceptarea unui trend, o concesie. Nu. Este intrare în legalitate, înseamnă respectare a adevărului.
Căci a nu publica numele traducătorului pe copertă înseamnă a produce un fals intelectual, un fals în acte publice.
De ce? Simplu. Autorul cărții nu este și autorul traducerii, ci doar autorul originalului după care un alt autor, traducătorul, al doilea autor, a realizat, a creat traducerea. A publica o carte a unui autor străin cu un titlu românesc fără a-l numi pe cel de-a al doilea autor, al traducerii, constituie un vechi și "inocent", repet, fals intelectual inerțial: pentru că autorul străin nu scrie, tocmai, în limba în care este tradus, deci nu a scris niciodată cărți cu niște titluri așa cum apar ele traduse. Altfel nici nu ar fi, tocmai, tradus.
Dacă Shakespeare va fi scris, poate, superficial, dacă e să rămînem la nivelul coperții, Hamlet, este în schimb cert că Kafka nu a scris o carte cu titlul, de exemplu, Procesul, pentru simplul motiv că acest cuvînt nu există în limba în care Kafka și-a scris cartea cu acest titlu tradus.
Autorii nu există decît în traducere. Dacă ar rămîne doar în limba lor, pe limba lor, netraduși, adică ne-re-scriși, ne-re-trans-scriși, este ca și cum nu ar exista. Esența (pur - ah, vai! - relațională, extra-substanțială) a culturii - și nu doar scrise - o constituie traducerea.
Există, deci, doi autori, autorul originalul și autorul traducerii, inevitabil și obligatoriu diferiți (deși pot exista și auto-traduceri, dar sînt infime ca număr și trebuie interpretate din alte puncte de vedere).
Un editor nu publică deci pur și simplu o carte, ci traducerea unei cărți. Apariție care are, inevitabil, doi autori: să le spunem (în ordine și ordinal) autorul I și autorul II. Orice carte tradusă are doi autori. Și, în general, orice carte, mult mai mulți (repet: esența culturii)...
Și mai departe, atunci cînd se scrie sau se discută despre o carte, a nu pomeni traducătorul și a nu încerca să analizezi, cît de cît, calitatea traducerii înseamnă a contraveni procesului cultural, adică a te afirma ca un neavenit: un act de descalificare și, de fapt, de necalificare profesională în domeniul culturii. A nu vorbi despre traducere în cazul unei traduceri este un act anti-cultural.
E foarte simplu. Dar, se pare, cu atît mai complicat, încă.
A devenit, din fericire, și la noi, o practică relativ, aproape curentă ca editurile să publice numele traducătorului pe copertă. Se mai întîmplă însă și să nu o facă. Chiar eu am pățit-o recent, și de unde mă așteptam cel mai puțin, de unde, ca s-o spun pe șleau, nu mă așteptam deloc, pur și simplu. Cu atît mai mare mi-a fost, prin urmare, surpriza, evident neplăcută. Și, imediat și deja persistent, cu atît mai adîncă dezamăgirea. În același timp umană și - poate mai ales - profesională.
Nu voi da nume, tocmai: cei care nu dau numele își pierd dreptul la nume, se anonimizează uman și profesional. Cercetați coperțile traducerilor mele aflate pe tejghele și veți vedea.
O astfel de gafă deontologic-profesională și de eroare uman-etică constituie, poate, un act ratat. Care, deci, psihanalitic, spune ceva. Nu mă interesează personal ce. Ci, tocmai, profesional, juridic chiar.
Pentru că mulți editori, acceptînd, ca pe un compromis poate, să publice numele traducătorului pe copertă, nu înțeleg cum stau de fapt lucrurile și de ce o fac, de ce trebuie, se cuvine să o facă: juridic, profesional, cultural, filosofic.
A publica numele traducătorului pe copertă - cucerire recentă, extrem de tîrzie, cedare aproape inexplicabilă a unor vechi și tenace rezistențe, a unor bariere de-a dreptul psihotice, și mai greu de explicat altfel decît obsesiv și brutal, frust economic -, nu este o modă sau o "bună practică", nu înseamnă acceptarea unui trend, o concesie. Nu. Este intrare în legalitate, înseamnă respectare a adevărului.
Căci a nu publica numele traducătorului pe copertă înseamnă a produce un fals intelectual, un fals în acte publice.
De ce? Simplu. Autorul cărții nu este și autorul traducerii, ci doar autorul originalului după care un alt autor, traducătorul, al doilea autor, a realizat, a creat traducerea. A publica o carte a unui autor străin cu un titlu românesc fără a-l numi pe cel de-a al doilea autor, al traducerii, constituie un vechi și "inocent", repet, fals intelectual inerțial: pentru că autorul străin nu scrie, tocmai, în limba în care este tradus, deci nu a scris niciodată cărți cu niște titluri așa cum apar ele traduse. Altfel nici nu ar fi, tocmai, tradus.
Dacă Shakespeare va fi scris, poate, superficial, dacă e să rămînem la nivelul coperții, Hamlet, este în schimb cert că Kafka nu a scris o carte cu titlul, de exemplu, Procesul, pentru simplul motiv că acest cuvînt nu există în limba în care Kafka și-a scris cartea cu acest titlu tradus.
Autorii nu există decît în traducere. Dacă ar rămîne doar în limba lor, pe limba lor, netraduși, adică ne-re-scriși, ne-re-trans-scriși, este ca și cum nu ar exista. Esența (pur - ah, vai! - relațională, extra-substanțială) a culturii - și nu doar scrise - o constituie traducerea.
Există, deci, doi autori, autorul originalul și autorul traducerii, inevitabil și obligatoriu diferiți (deși pot exista și auto-traduceri, dar sînt infime ca număr și trebuie interpretate din alte puncte de vedere).
Un editor nu publică deci pur și simplu o carte, ci traducerea unei cărți. Apariție care are, inevitabil, doi autori: să le spunem (în ordine și ordinal) autorul I și autorul II. Orice carte tradusă are doi autori. Și, în general, orice carte, mult mai mulți (repet: esența culturii)...
Și mai departe, atunci cînd se scrie sau se discută despre o carte, a nu pomeni traducătorul și a nu încerca să analizezi, cît de cît, calitatea traducerii înseamnă a contraveni procesului cultural, adică a te afirma ca un neavenit: un act de descalificare și, de fapt, de necalificare profesională în domeniul culturii. A nu vorbi despre traducere în cazul unei traduceri este un act anti-cultural.
E foarte simplu. Dar, se pare, cu atît mai complicat, încă.