Stagiunea de muzică veche

Opera barocă este un gen de spectacol care în ultimii ani a devenit foarte la modă în rândul publicului european de elită, înscriindu-se în orientarea de recuperare a stilurilor muzicale din urmă cu trei-patru secole şi atrăgând - nu în ultimul rând - prin apelul la instrumentele originare.

Din ciclul "şi noi suntem europeni", constatam cu surprindere că până acum la Bucureşti nu a fost prezentată niciodată până în această toamnă o astfel de operă, prilejul venind odată cu Saison de musique ancienne propus în 2007 de Ambasada Franţei şi Institutul Cultural Francez. A fost fără îndoială punctul culminant al acestei serii de patru concerte, adunând în sala Operei bucureştene un apreciabil număr de spectatori, majoritatea tineri atraşi de originalitatea şi noutatea ofertei.

Academia baroca din Ambronay, Le carnaval et la Folie, comedie-balet în patru acte de André-Cardinal Destouches după un libret de Antoine Houdar de la Motte - aceasta a fost oferta cu care organizatorii Stagiunii de muzică veche şi-au propus să surprindă publicul din România. Soliştii, corul, dansatorii şi orchestra Academiei regale din Ambronay, dirijorul Hervé Niquet, regizorul Jacques Osinski şi Marie-Geneviève Massé, cea care semnează coregrafia barocă sunt cei aflaţi pe genericul acestui complex spectacol. Este greu să apreciem pe cineva în mod deosebit pentru că este vorba prin excelenţă de un spectacol de echipă, de o originalitate deosebită.
De la înfiinţarea sa în 1993, Academia Barocă Europeană din Ambronay a dezvoltat acest tip de proiect, care nu are echivalent în Europa, ce îşi propune integrarea tinerilor artişti într-o practică profesională extrem de specializată, punând în scenă o operă majoră din repertoriul baroc, în fiecare an sub bagheta unui alt dirijor de prestigiu. După Jordi Saval şi William Christie, a venit rândul lui Hervé Niquet să dirijeze opera aleasă pentru 2007, comedia-balet Le Carnaval et la Folie inspirată de Elogiul nebuniei de Erasmus, creaţie care este chiar prima comedie muzicală reprezentată pe scena Academiei Regale de Muzică din Paris, la 3 ianuarie 1704. Distribuţia acestei opere baroce numără 75 de cântăreţi, instrumentişti şi dansatori.

Tocmai inedita (pentru noi) îmbinare între muzică şi dans descrie originalitatea spectacolului. Senzaţia de oprire a timpului pe care o induce tipul acesta de muzică era subliniată de scenografia mizând pe ideea de tablou, încercând să redea cât mai convingător o imaginară atmosferă din urmă cu mai bine de trei secole. Farmecul sonorităţilor instrumentelor istorice, îmbinat cu maniera vocală non vibrato, de o aparentă dezimplicare, atrag irepresibil într-o epocă în care patosul manifest nu lipseşte din majoritatea producţiilor muzicale, indiferent de gen. În urmă cu trei secole, muzica, dansul, erau arte mult mai... pudice, pe când o astfel de abordare în secolul XXI pare de-a dreptul exotică. Poate acesta este unul dintre motivele pentru care sala Operei a fost arhiplină, publicul fiind compus cu precădere din tineri.