Curge ceva combustibil pe undeva? Nici o problemă, este normal dacă sunt doar câteva picături, doar să nu vină ca la robinet.
Țeavă de apă de mare spartă la valvula de peste bord? Fără griji, peticim, dacă nu ne scufundăm e în regulă...
Sună vreo alarmă care pe orice altă navă ne-ar trimite alergând prin compartimentul motorului? Aici doar o anulăm, plictisiți, e normal, mereu sună aiurea câte ceva.
Poate părea amuzant din afară, până și noi ne amuzăm aici, dar nu ar trebui. În momentul în care începem să normalizăm anormalul, să ne obișnuim cu problemele până în punctul în care nu ne mai afectează, înseamnă că e ceva în neregulă. Suntem ca victimele abuzului care caută scuze pentru abuzatori, gen "merităm", sau "e normal, și mama / tata făceau la fel" sau "mai are momente, în esență e un om tare bun". Prostii, nu e nimic mai periculos decât obișnuința cu răul, cu anormalul, mai ales aici, la bord.
Și totuși, dincolo de orice altceva, e un mecanism de supraviețuire. O metodă de a evita nebunia, cel puțin pentru mine, de a nu fi copleșit de toate problemele. E ușor, era ușor când eram un simplu cadet sau ofițer junior. Apărea o problema, raportăm, făceam ce mi se spunea și, la sfârșitul cartului, mergeam la cabină și dormeam liniștit. Este însă foarte diferit când toată responsabilitatea e pe umerii tăi. Când povara fiecărei decizii e ceva ce duci singur. Când toți ochii sunt pe tine, așteptând. Este dureros când speranța lasă loc deziluziei, când orele lungi de muncă, epuizarea fizică și psihică nu se materializează decât în eșec.
După mai bine de o lună de manevrat motorul principal de la postul local, după multă așteptare, am primit și vizita mult așteptată a inginerului de service. Nu mai conta că a ajuns la navă la finalul programului nostru, după o zi lungă de muncă, am rămas cu el și i-am oferit tot sprijinul. Teste peste teste, măsurători, piese schimbate, încă 8 ore petrecute la motoare, până după miezul nopții, toate cu speranța că, la final, vom scăpa de orele petrecute în picioare, lângă motor, cu ochii pe telegraf. Toate în zadar. Singura piesă care îi trebuia și care ne-ar fi rezolvat problema, a fost tocmai aia pe care nu o avea în valiză.
Să mai spun ce am simțit? Dezamăgire? Oboseală doar la gândul că vom continua să manevrăm local cine știe cât timp de acum încolo? Neah, mai bine zicem că e normal pentru nava asta bătrână care nu mai vrea să fie reparată.
Uneori, corpul trebuie să spună "stop" în locul tău. Al meu mi-a pus brusc frână acum două zile, fix în mijlocul unei probleme, altei probleme care ne apăruse. Am reușit să ajung la cabină, unde organismul meu a "dat stingerea".
A nu se înțelege că am dormit adânc, nu, doar că nu am mai fost în stare să funcționez, să mă mișc, să gândesc - toate sistemele erau în modul de conservare a energiei. Când ceva de genul acesta se întâmplă, e un semn că și eu trebuie să spun stop.
Fac meseria asta de mulți, mulți ani. Sunt șef mecanic de mulți ani. Mult am îndurat, mult am tăcut, mult am lăsat de la mine, mult am sacrificat. Părți din sufletul meu, părți din trup - și nu exagerez spunând asta... mi-am lăsat sânge, piele, vârfuri de deget și sudoare pe tabla unor nave, unele care încă mai brăzdează mările, altele demult tăiate, niște schelete triste care-mi mai poartă urletele de frustrare ca niște fantome, pe cine știe ce plajă unde merg vapoarele să moară.
Mereu am găsit un motiv să tac. Dar ieri nu am mai găsit niciunul. De ce să o fac iar? De ce să menajez "sentimentele" unei industrii care nu mai are nimic din farmecul marinăriei, ci cam tot din cinismul unei corporații oarecare?
În condițiile în care "funcționa" nava asta - să trecem Suezul, strâmtorile turcești, să ajungem cu bine la portul de descărcare, să descărcăm și să plecăm fără evenimente - e un miracol. Și cu siguranță nu este datorită "fiabilității" navei. Când fiecare zi aducea două, trei probleme noi de rezolvat, când supraviețuiam cu ce găseam prin cutiile cu vechituri, când a trebuit să canibalizez alte echipamente ca să construiesc ce aveam nevoie, când tot ce primeam erau "gânduri pozitive" și promisiuni, când toate se adunau, ca un munte, pe umerii noștri, am găsit o cale. Mereu.
Nu am așteptat niciodată cu mâinile încrucișate o soluție de la mal. Nu am spus niciodată "nu pot" și nu m-am dat bătut niciodată. Nava asta a mers cu inventivitate, muncă multă, îndârjire, experiență, nopți nedormite și sănătate - fizică și psihică. Și dacă știind asta, tu, compania, ridici din umeri și zici că e "normal", înseamnă că nu ești pentru mine. Nu mă meriți. Nu NE meriți, că nu am fost singur aici. Mai mult, nu meriți nici măcar un minut din timpul nici unui marinar de pe fața planetei.
Într-o lume normală, poate în altă galaxie, performanța, munca, rezultatele sunt apreciate. În lumea asta a profitului maxim cu cheltuieli minime, sunt "răsplătite" cu biciul. Bați calul care trage mai tare, nu?
Și aștept cu nerăbdare ziua când "caii" vor refuza să mai tragă...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
