Voiajul de Rusia pentru Europa de Vest a căzut, atâta încredere au în cum au "aranjat" nava în șantier încât au ales să trimită o altă nava, care era oricum prin zonă. Mai bine, auzim că au aruncat ancora și abia după mijlocul lunii vor începe încărcarea.
Pentru noi se zvonește un voiaj în balast până în Indonezia, dar poziția de încărcare e prin iulie, și asta înseamnă că mai stăm aici, în derivă. Nu ar fi rău voiajul, asta înseamnă tranzit și plecat acasă, dar cumva ne îndoim cu toții că se va confirma. Voiaj în balast până acolo înseamnă că tot ce ține de cheltuieli legate de tranzitare, combustibil și tot ce mai trebuie, sunt suportate de proprietari, și deja ne-am convins cât de mult le place să arunce cu bani. Dar asta nu înseamnă că nu putem să sperăm, nu?
Oricum, vorba marinarului, "timpul trece, leafa merge, noi cu spor muncim"... și muncim, nu stăm. Chiar dacă suntem norocoși și nu se mai strică nimic să ne dea bătăi de cap, tot avem de muncă. Nu e lucru ușor să cosmetizezi o doamnă destul de "trecută" și neglijată că a noastră și să îi redai tinerețea. Dar ne străduim, și pe zi ce trece arată din ce în ce mai bine. Un fel de photoshop pe viu, mai eliminăm un rid, mai îndreptăm o sprânceană, mai dăm cu un fond de ten...
Și trebuie să spun că nimic din tot ce am realizat până acum la bord nu ar fi fost posibil fără echipa pe care o am la motoare. În ciuda "evaluării" pe care am primit-o de la predecesorul meu și în ciuda rezervelor pe care le-am avut la început, nu m-au dezamăgit niciodată. Știu că toate povestirile mele de aici sunt scrise la persoana întâi, dar niciodată nu am fost singur și oricâte idei aș fi avut cum să rezolv o problemă, fără ei nu aș fi reușit, așa că, în toate paginile de până acum, "eu" se citește "noi". În ciuda faptului că majoritatea erau deja de câteva luni la bord când am ajuns eu, în ciuda faptului că erau deja obosiți, în ciuda tuturor problemelor pe care le întâmpinaseră înainte - și au fost destule - nu mi s-au plâns, nu au protestat, au îndurat ore lungi de muncă grea, stres, căldură. Au înțeles că tot ce avem de făcut facem pentru noi, în primul rând. Indiferent de atitudinea celor de la birouri, de întârzieri, de amânări, de lipsa de piese și materiale, avem o datorie. Nu față de companie, nu față de proprietar, ci față de noi, de familiile noastre, de toți cei pe care-i iubim și de care ne este dor. Datoria noastră e să facem tot ce ne stă în putință să ne întoarcem cu bine și sănătoși la ei. Au înțeles și mi-au fost alături și nu aș putea fi mai mândru și onorat decât mă simt acum...
Tare încet s-au scurs zilele, fiecare din ele venind cu o nouă provocare și cu noi zvonuri despre voiajul care urmă. Nimic concret, planuri, întrebări, panică. La un moment dat se zvonea chiar de Constanța, să mergem acolo să fim un fel de tanc de stocaj pentru uleiul de floarea soarelui. Mi-ar fi surâs ideea, nimic mai plăcut decât să mă debarc acasă, fără zboruri lungi și așteptări prin aeroporturi aglomerate, dar cumva știam că nu se va materializa. România, așa cum este ea, este parte din UE, semnatară a acelorași tratate internaționale dictate de IMO, iar o inspecție la bordul navei nu s-ar fi terminat bine pentru noi. Așa că așteptăm, în sunet de alarme, printre avarii, o confirmare pentru următorul voiaj.
Care s-a dovedit a fi o încărcare din Rusia, același port unde am operat printre trâmbele de fum ce se ridicau din rezervoarele bombardate, pentru Indonezia. Nici rău, nici bine, pentru că asta însemna șanse de tranzit la Bosfor zero, schimb de echipaj la fel. Abia la întoarcere, după Rusia, și sincer, gândul la încă cel puțin o săptămână la bord m-a aruncat într-o stare vecină cu depresia.
Norocul meu că "atitudinea" mea francă și deloc obedientă mi-a făcut cel puțin un "prieten" prin office, așa că s-a decis că înainte de Rusia, să facem o oprire în țara vecină, Bulgaria, pentru a mă debarca. Pe mine și gunoaiele care se adunaseră munte la pupă. Probabil cineva a folosit asta ca o metaforă, să-mi / să ne arate cam cât valorăm în ochii lor, dacă nu ne-am fi prins după trei luni de chin. Oricum, puteau să mă debarce cu aceeași barjă, nu mă deranja, plecam acasă.
Însă bătrâna doamna s-a decis că nu mă poate lăsa să plec așa, pur și simplu. Cu două generatoare "în batiste", cum este expresia, al treilea s-a decis că a mers prea mult și că a obosit și el. Și cu o inspecție de "evaluare" din partea unui posibil cumpărător al navei, trebuia făcut ceva. Cu scrâșnet de dinți și nervi și alergătură, cum e normal pe nava asta, le-am dat de cap. Am trecut și prin inspecție.
Așa am plecat acasă, după o zi și o noapte nedormite, alergând prin compartimentul motoarelor, încercând să găsesc soluții pentru probleme care ar fi trebuit să fie deja rezolvate, în bugetul ăla de "X" milioane cheltuite în 6 luni de șantier.
Am debarcat dimineață devreme, la răsărit, într-o zi cu ceață deasă. Nici un "la revedere", nici o strângere de mâna, nici un membru de echipaj în afară de marinarul de servici care mi-a coborât geanta pe barcă. Nimeni din echipa mea de la motoare. Nimic, nici o amintire la care să mă pot întoarce în zilele calde de acasă, când cățeii mi se încurcă printre picioare, și să spun "a fost greu, dar uite..." Nimic de genul ăsta, doar gustul amar al unor zvonuri că aș fi stat închis în cabină, că nimeni nu mă vedea cu zilele...
Râd amar, îmi frec glezna accidentată când "stăteam închis în cabină", mângâi cățeii al căror număr a mai crescut între timp, și privesc înainte, spre un nou capitol. Mai bun, sper...
Ultima imagine pe care o am a bătrânei doamne este o formă nedefinită, topindu-se încet în ceața deasă a Marii Negre. Din ce în ce mai ștearsă, până când nu a mai rămas nimic, doar o pată albă. La fel cum va fi și amintirea acelui capitol din viața mea pe mare...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
