Evident, este o exagerare, dar succesiunea evenimentelor a fost destul de rapidă. De la primul telefon de la companie, până când am pășit pe puntea navei, într-o zi gri și friguroasă de început de primăvară în emisfera sudică. Patru zboruri, 30 de ore în aer, un bagaj pierdut și recuperat după vreo trei zile, și iată-mă ajuns, fără nici o haină de schimb, dar cu aparatele foto în siguranță. Și cum se întâmplă când nava schimbă managementul, cu tot ce implică asta, adică proceduri, politici, sisteme de raportare, software-uri, n-am prea simțit când au trecut acele prime două-trei săptămâni.
"Plimbarea" în sus pe La Plata m-a ajutat cumva, într-un fel mă simțeam ca pe Dunărea noastră, adică era ceva familiar la malurile pline de verde și câmpiile întinse cât cuprinde ochiul. Și poate că aș fi putut amăgi creierul că sunt încă acasă, dar inima nu dormea, iar dorul care împungea că o gheară în ea îmi aducea aminte că sunt la jumate de lume distanță, plecat în grabă, fără un "la revedere" cum mi-aș fi dorit. În graba de a sări din mașină pe scara unui tren care începea să se miște, a trebuit să mă smulg repede din îmbrățișarea care-mi da curaj mereu, am rămas cu cuvinte nespuse, mi-am lăsat o bucată din inimă acolo, să rătăcească precum o fantomă pe peron.
Nu știu, sincer, când a trecut timpul. Încă îmi pare că abia am ajuns aici deși mâine se împlinește o lună de când mi-am lăsat inima pe peronul gării în Suceava. De când mi-e dor. De albastrul meu cel mai albastru, de râsul care umple casa ca Soarele într-o dimineață de vară, de îmbrățișarea somnoroasă dinainte de cafea, de cinci codițe - mă rog, patru codițe și un ciot - care ne întâmpină fluturând în fiecare zi, de locul unde am prins rădăcini și de unde-mi trag puterea. Și realizez că oricâte introduceri la oricâte noi capitole voi scrie, tot ce vreau cu adevărat să scriu și să citesc este epilogul...
De câteva zile, de când am părăsit malul, ne tot dă ocol un albatros. Nu știu ce l-a făcut să ne urmeze, poate curiozitatea, poate plictiseala. Îl admir în fiecare zi, nu numai pentru felul în care este construit, corpul relativ mic în comparație cu aripile, în formă de glonț, aripile lungi, cât doi oameni maturi cu brațele întinse, nu numai pentru ușurința cu care zboară, fără să miște câtuși de puțin aripile, doar lăsându-se dus de vânt, ci mai ales pentru curajul cu care s-a avântat în călătoria asta cu noi. Mai bine de opt mii de mile, aproape șase mii până la următorul uscat, în termeni "pământeni", vreo 14 mii de kilometri, cam cât conduce o persoană normală într-un an de zile.
Trei săptămâni înseamnă mult timp fără să vezi uscatul. Și nu pot să nu mă întreb, oare nu-i este teamă? Oare numai pe mine m-a încercat o strângere de inimă? Numai eu am nodul în gât?
E doar un animal, nu gândește în termenii ăștia, o să spuneți, și cred că aveți dreptate. Dar sunt convins că dacă ar gândi că noi, tot nu ar avea teamă. Albatrosul meu are tot ce-i trebuie pentru călătoria asta. Poate zbura fără efort, își poate odihni aripile plutind pe valuri, pește din belșug, nu-l deranjează furtuna, nu i se mișcă mobila prin cabină la fiecare mișcare a valurilor.
Animalele, toate, sunt perfect adaptate mediului lor, găsesc tot ce au nevoie pentru a supraviețui în jurul lor și nu au nevoie de mai mult. Noi, pe de altă parte, suntem ridicol de neajutorați și neadaptați traiului pe planetă asta frumoasă. Cumva, adăpostit în pântecele monstrului asta de oțel, minune a tehnicii și ingeniozității umane, sunt mai puțin în siguranță decât pasărea aia maiestuoasă care ne dă ocol, curioasă. Dacă ne iei nava de sub picioare, aici, în mijlocul oceanului, suntem la fel de neajutorați ca un nou născut abandonat la ușa orfelinatului. Nu suntem făcuți pentru apă, nu putem zbura, și nici traiul pe uscat nu-i chiar floare la ureche. Frigul ne ucide, căldura la fel, 3 minute fără aer, 3 zile fără apă sau 3 săptămâni fără mâncare și suntem duși. Să fiu sincer, pare că suntem vulnerabili la aproape tot ce are planeta asta de oferit, parcă nici nu am fi de aici.
Și totuși... dacă nu am fost mereu așa? Dacă demult, tare demult, eram la fel de adaptați și noi ca restul viețuitoarelor? Parte din natură, într-o relație simbiotică cu ea, luând doar ce avem nevoie și nimic mai mult? Poate demult, tare demult, știam că suntem doar celule ale aceluiași organism și că doar împreună putem supraviețui. Și nu știu ce s-a întâmplat, când am uitat... poate atunci când am mușcat din fructul interzis. Poate atunci nu am câștigat atât cunoaștere, cât și aroganță. Poate am înțeles greșit când ni s-a dat stăpânire asupra pământului și asupra tuturor viețuitoarelor lui, poate ne-au fost doar date în grijă. Sau poate ne-am prefăcut că înțelegem greșit.
Și am uitat, și uitarea naște necunoaștere, și din necunoaștere se naște teamă, iar din teamă agresivitatea asta cu care tratăm tot... de la animale la semenii noștri, de la ultimul fir de iarbă la un copac, apele, munții, tot, părem determinați să ne distrugem casa asta, singura casă pe care o avem, cu inconștiența unui copil lăsat singur acasă cu acces la sertarul cu chibrituri.
Poate într-o zi o să ne aducem aminte, sper să nu fie prea târziu. Poate într-o zi nu o să mai am nevoie de mamutul de oțel, și nu o să mai pornesc în călătoria de 8 mii de mile cu vreun nod în gât. Poate în ziua aia, albatrosul meu o să-mi vorbească într-un grai comun, al Pământului pe care trăim cu toții. Poate în ziua aia o să-mi aduc aminte cum să zbor și eu.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
