Uneori, lipsurile ne învață să apreciem așa cum trebuie fiecare dar pe care îl primim. Când tot ce ai la dispoziție sunt 5 minute în 3 luni de zile, înveți să spui doar ce e mai important, doar lucrurile care contează. Nu existau pauze, nu există loc de "și... ce mai zici". Acele câteva minute erau, trebuiau să fie hrană sufletului nostru, aer pentru următoarele zile lungi de tăcere.
Apoi, lucrurile au evoluat. Telefoane mobile, mail, apoi internetul, telefoanele "inteligente", comunicarea a devenit atât de facilă, atât de la îndemână, încât uităm ce înseamnă să comunicăm efectiv. Nu mai știm ce să spunem, nimic nu mai pare atât de important încât să trebuiască să fie spus acum, nu când știm că există mereu "mai târziu".
De vreo câteva zile, internetul nostru nu mai merge. Când ești o țintă în mișcare, și nu zic doar înainte, ci și azvârlită în toate părțile de val și vânt, aparent e mai dificil să te nimerească semnalul de la sateliți... se mai întâmplă.
Nu știu dacă vă puteți închipui cum este. Acasă e mai simplu, nu ai internet, deschizi televizorul, pui mâna pe telefonul fix și suni dacă vrei să știi ce îți mai fac cei apropiați, sau te urci în mașină și mergi până la ei, întotdeauna există o modalitate.
Dar aici... sunt puține lucruri care ne ajută să ne luăm mintea dintre table și fiare și mașinării zgomotoase și fierbinți, să uităm pentru câteva clipe unde suntem, cât de mici și vulnerabili suntem în mijlocul întinderilor albastre, să nu mai simțim loviturile neobosite ale valurilor imense care ne aruncă de colo-colo ca pe niște jucării și fac din fiecare pas o provocare și o luptă pentru echilibru. Și unul din lucrurile astea, cel mai important de fapt, este legătura cu cei dragi. Pentru mine, cel puțin, câteva cuvinte sunt de-ajuns, și-mi sunt pe rând busola, vântul în pânze, puterea și curajul, speranța.
În unul din voiaje, nu mai știu care, am dat peste un velier într-o zi. Nu la propriu, ne-a trecut prin tribord, gonind cu toate pânzele sus spre o furtună de care noi ne îndepărtăm. Evident că o vreme după aia, toate discuțiile s-au învârtit în jurul lui și, inevitabil în jurul "aaa, vremurile bune de altădată". Au trecut câțiva ani de atunci, dar realizez că aud din ce în ce mai des chestia asta: "ce bine era atunci..", în orice context, nu numai când e vorba de mare și mă îngrozesc. E ca un sport, global, trăitul în trecut. Și nu numai acum, nu cred că a existat o perioadă în toată istoria omenirii când cineva a spus "abia aștept următorii zece ani, cred că o să fie cei mai buni", sau măcar "ce vremuri faine trăim". Cred că fiecare generație a crescut, trăit și murit cu ideea că societatea este în declin, că înainte era mai bine cumva, indiferent ce argumente li se prezentau. "Sigur, avem medicamente acum, dar înainte nu le trebuiau, că erau oamenii mai sănătoși"... întotdeauna găsim un motiv, o justificare pentru a romanța trecutul, în timp ce suntem complet orbi la prezent. Nu putem vedea unde suntem și încotro ne îndreptăm, dacă privim în permanență peste umăr, înapoi. În cele din urmă o să dăm cu capul de un stâlp, un copac, ceva.
Sigur, uitându-ne înapoi la viața noastră, în mod cert vom găsi momente mai bune decât prezentul. Acum 5 ani sau 10, dar și atunci ne uitam înapoi și suspinam după alt "acum 10 ani"... și tot așa, putem merge înapoi până în burtă mamei, probabil singurul moment când ne-am simțit în siguranță, ocrotiți, izolați de lumea de afară, cu ochii strânși, hrăniți, fără griji.
Este normal, la urma urmei, să vrem să ne simțim în siguranță, să avem un loc al nostru, un sanctuar unde să ne știm ocrotiți de toți și toate atunci când simțim că nu mai putem, că lumea asta e prea mult. Dar nu putem să ne întoarcem mereu înspre trecut, pentru că în felul asta nu ne mai trăim prezentul și nu ne mai putem construi un viitor.
Mă uit în jur, numai apă, cât vezi cu ochii. Ultima insulă am lăsat-o în urmă ieri, de acum am 10 mii de mile de apă înainte. Zece mii de mile de necunoscut. Cum ar fi să facem cale întoarsă doar pentru că avem un ghimpe în inimă, pentru că nu știm ce ne așteaptă? Poate din acest motiv omenirea stagnează, pentru că privim cu toții înapoi. Poate că este timpul să realizăm că suntem toți responsabili pentru prezent. Că trecutul e doar o lecție și că singurul mod în care ne vom simți permanent în siguranță este să făurim un viitor sigur, nu pentru noi, dar pentru cei care vin după noi. Pentru ca ei, cel puțin, să nu trebuiască să spună "era mai bine înainte", ci singurul mod în care să se întoarcă spre trecut este cu recunoștință.
"O societate devine măreață atunci când bătrânii plantează copaci în a căror umbră știu că nu vor apucă să stea niciodată" spune un proverb grecesc. Poate că e timpul să începem să plantăm...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
