Eu nu fac excepție, am "îndosariat" o mulțime de nemulțumiri la viața mea. Dar nu am crezut niciodată că o să ajung să mă plâng de meseria mea. "Fă ceea ce iubești și nu va trebui să muncești o zi în viața ta", zice o vorbă. Am crezut că sunt unul din cei fericiți din punctul asta de vedere... marinăria, așa grea cum este ea, mi-a plăcut, m-a atras. Iubesc marea, am mai spus-o și am mai scris-o de multe, multe ori. Dar privind înapoi, în ultimii ani, la tot ce am trăit, la tot ce am scris, realizez că ceva s-a schimbat. Că m-am plâns destul și mă întreb, ce s-a schimbat? Eu sau marinăria?
Aseară, la careu, comandantul începuse să îi explice unei cadete niște proceduri. Din toate cuvintele folosite, cred că mai mult de jumătate erau "must", "mandatory", "not allowed", "required" și tot așa... și m-am trezit gândind cu voce tare "marinăria asta obișnuia totuși să fie faină". S-au oprit amândoi și s-au uitat lung la mine, așa că am simțit nevoia să mă explic.
Am început să fac meseria asta acum 25 de ani. Pe atunci, lumea părea mai mare și mai prietenoasă. Porturile erau accesibile, cheiul era chei, oricine putea merge la mal, fără restricții, atâta vreme cât mai era cineva la bord să răspundă la telefon, vorba vine. Adică am fost în porturi unde de la motoare cel puțin mai erau trei oameni la bord, la punte tot atâția, iar restul de 25 erau la oraș. Nu există termenul de "dry-ship", adică aveam voie să avem bere, vin la bord. Existau politici anti-drog, anti alcool, dar ISM-ul (International Safety Management system) era încă tânăr și ceva mai relaxat. Ne permiteam și câte un barbecue din când în când, chiar dacă eram ca și acum, pe tancuri petroliere. Cu toții eram conștienți de riscuri și ne comportam că atare.
Am destule povești, cât pentru o carte, numai din primii 9 ani de mare... cum să spun, am dansat hora românească cu un colonel din miliția Chinei comuniste. În mijlocul străzii. În timp ce aprinsesem două cutii de artificii și oprisem traficul.
Apoi, a apărut ISPS-ul (International Ship and Port Facility Security system), din același loc din care ne-a venit și gumă de mestecat și obezitatea, și lucrurile au început să o ia la vale. Lumea a început să se micșoreze, porturile sunt mult mai puțin accesibile, învoirile se "întâmpla" să se suprapună cu câte o inspecție, așa că ne puneam poftă în cui, înghițeam în sec și așteptam să plecăm acasă ca să mai simțim și noi pământ sub tălpi.
Peste noapte, nu mai eram în siguranță nicăieri, sau cel puțin asta ni se inocula constant. Teamă, mereu teamă. Războiul împotriva terorii, pentru noi însemna un lanț greu legat de picioare. Aceiași oameni cu care ieri stăteam la glume, ne îmbrățișam că prietenii și schimbam numere de telefon, azi voiau să ne arunce în aer. Berea a dispărut, vinul la fel, grătarele și ele. Harta lumii s-a redus considerabil și încă se mai micșorează. Iar viața la bord se rezumă la cabină, lucru la motoare, sala de sport și cam atât. Mai erau câteva locuri în care puteam ieși, dar apoi pandemia a venit și ne-a liniștit de tot. Toate în numele siguranței și securității și a sănătății și mai știu e ce.
Și cu toate astea... coliziuni încă se întâmplă, incendii, naufragii... marinarii încă își pierd mâini, picioare sau viața pe nave. Acum două voiaje am făcut covid în primele două zile la navă, iar voiajul acesta am zăcut o săptămâna, în plină traversare de Atlantic, probabil tot cu prostia aia de virus. Așa că, atunci când toate măsurile restrictive, interdicțiile, toate codurile și regulile implementate pentru a "preveni" evenimentele astea nu reușesc să facă asta și singurul lucru pe care-l reușesc este să ne aducă din ce în ce mai aproape de statutul de sclavi la galere, întreb din nou: ce s-a schimbat? Eu sau marinăria? Am dreptul să mă plâng?
Mă rog, hai să revin într-o notă mai optimistă... era un clip pe internet, cu un bărbat, orb, cu o pancartă pe care scria "sunt orb, ajutați-mă", sau ceva în genul, și nu prea avea succes, până în momentul în care o copila se oprește lângă el, îi schimbă textul și, brusc, toți trecătorii încep să lase bani in cutiuța lui. Când o întreabă ce a scris, ea ii spune că același lucru, dar cu alte cuvinte.
Nu știu care era lecția acolo, dacă era ceva legat de cum ne exprimăm, de marketing, de cum știm să ne "vindem" ca să avem succes... sincer nu știu asta. Și nici nu contează, la urma urmei, oricât de mulți bani ar fi făcut, tot nu ar fi putut să vadă ziua aia minunată.
Sunt lucruri pe care nu le putem cumpăra. Lucruri neprețuite, care ne-au fost date ca să putem să ne bucurăm de lumea asta mare și frumoasă și pe care le luăm așa, ca pe ceva normal, firesc și pe care le irosim ca niște inconștienți, pe lucruri artificiale.
Sincer acum, câți dintre noi mai ridică ochii din telefon să privească Cerul? Și fără să-i facă o poză pe care să o pună pe social media, caption "privește Cerul"?
Nu zic că e ceva în neregulă cu fotografiatul, la urmă urmei asta fac și eu, dar sunt mult mai multe momente pe care le-am păstrat pe retină decât am împărtășit pe social media. De când o plimbare în natură nu mai e doar o plimbare ci un adevărat scenariu, cu scene, tranziții, stop cadre și muzică epică pentru oameni care au fost în același loc ieri? O cină intimă nu mai e intimă dacă nu e împărtășită cu X urmăritori. Copii care își trăiesc copilăria cu mai multe camere care le urmăresc fiecare mișcare decât Truman în The Truman Show. Nici un prim sărut nedocumentat, nici o prima floare, nici o atingere, nici un zâmbet, nimic păstrat doar pentru noi. Trăim într-o lume imaginară unde noi suntem centrul atenției iar restul lumii abia așteaptă să vadă care e următoarea salată pe care o mâncăm.
Am substituit privitul cu vizualizările, zâmbetul cu un emoji, ascultăm vântul sau ploaia în audio-uri scurte aruncate peste imagini din ultimul concediu... ne-am digitalizat toate simțurile și ne-am izolat de exterior... lumea reală a devenit doar recuzita pentru următoarea postare... nebunie... ce încerc să spun e că trebuie să existe o limita între ce trăim și ce alegem să împărtășim. Uneori poate că trebuie să ne oprim și să realizăm cât de norocoși, de bogați suntem. Cum sunt eu acum.
Pentru că este o zi minunată, iar eu POT să o văd...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
