Șase sute de mile, puțin peste o mie de kilometri, înseamnă mult, în termeni "tereștri", mai mult decât toată România din colț în colț. Deci dacă cineva ne-ar spune să ocolim un loc potențial periculos pe la o mie de kilometri, ne-am simți în siguranță.
Ciudat cum, în lumea mea, a mărilor, pe măsură ce hărțile se micșorează, distanțele cresc. Un voiaj de două săptămâni ia acum o lună jumătate. Îmi pare că peste tot pe unde mergem în lumea asta, este o dronă sau o rachetă, ceva, sau un tip rupt de foame cu un Kalașnikov așteptându-ne.
Și dacă în trecut cei care luau calea mărilor căutau uscatul, astăzi se pare că fugim de el. Când a încetat să mai prezinte siguranță, mă întreb? Când am încetat să cârmim spre țărm și să mergem cât mai departe de el?
Toate sau aproape toate lucrurile care m-au atras către marinărie sunt acum de neatins. Îmi amintesc, acum vreo 17 ani, am prins un voiaj fantastic, cu îmbarcare în Bahamas, un stop mic în Puerto Rico, un uragan care ne-a amestecat toate ideile în cap timp de trei zile - apropo, v-ați plimbat vreodată cu salteaua pe jos prin cameră? Nu? E tare distractiv, vă zic eu. Apoi o vizită în Venezuela lui Chavez, altfel decât o vedeam noi la știri, dar asta e altă poveste, nu mă bag în polemici. Apoi Panama-ul, prima dată pentru mine, ce experiență, Doamne, Chile, apoi strâmtoarea Magellan, încă mai am certificatul de explorator pe care l-am primit de la piloții chilieni. Ce lume, ce sentiment de plutire la începutul tuturor lucrurilor, ce părere de rău că nu aveam cameră foto atunci... Ne înghesuiam atunci prin toate canalele, încercând să facem tranzitarea cât mai lungă, să vedem cât mai mult, ne strecurau piloții ăia printre stânci ascunse puțin sub suprafață și am văzut zeci de epave de toate mărimile și în toate stadiile de degradare. Apoi La Plata, pentru prima dată, porturi cu nume de Toate pânzele sus, San Lorenzo, Rosario, o traversare de Atlantic de Sud care fierbea, India, Marea Roșie, Suezul... un voiaj de "prime dăți" pentru mine.
Pentru asta m-am făcut marinar. Pentru locurile acelea, pentru aventură, pentru emoție. 17 ani mai târziu, stau la birou cu o circulară în față, cu tot felul de zone hașurate pe hartă, marcate "high risk" și cu recomandări de "a se evita", "nu la mai puțin de 600 mile"... și mă întreb... când a luat-o lumea asta așa razna? Cum am reușit, în așa scurt timp, să facem praf lumea asta faină și să reducem mingea asta albastră de 20 mii de mile circumferința la o bilă de bowling?
N-am mai privit o hartă de ceva vreme, calendarul îmi spune cam cât mai avem de mers, și mai e ceva distanță. Dar știu unde suntem, după sârma ghimpată care a răsărit din senin de jur împrejurul navei.
Se pare că nici pe fereastră nu am mai privit de ieri, cel puțin. La modul obiectiv, nu cred că avem de ce ne face griji, suntem departe tare de mal, iar vremea abia e acceptabilă pentru noi, darămite pentru niște bărci mici pline de oameni. Și atunci, mă întreb, pentru ce bătaia asta de cap? Din motiv de asigurare, evident. Pentru navă și pentru marfă, nu pentru noi. Noi suntem așa, un gând secundar. Niște numere. Niște chestii enervante, dar necesare. Pentru noi nici un bonus, nici măcar așa, simbolic, pentru că trecem chiar și razant prin zona asta. Nu că ne-ar păsa, oricum ne-am obișnuit cu genul asta de atitudine. Iar asta e cel mai mare păcat și e periculos. Și asta mă revoltă cel mai tare. Ne-am obișnuit atât de mult cu jugul și cu biciul încât nici nu le mai simțim, nu le mai băgăm în seamă. Au ajuns parte din normal și îmi vine să urlu. Pentru că nu e vorba numai de noi, aici, ci de toți, de cele 7 miliarde jumătate de vite resemnate cu jugul și cu biciul, mulțumite doar să existe, mânate încet dar sigur spre abator. Șapte miliarde jumătate de vite care, dacă ar realiza ce forță reprezintă împreună, ar schimba fața planetei.
Mă revoltă lipsa de reacție, resemnarea, ridicatul din umeri, nedreptatea. Mă doare durerea fiecărui suflet nevinovat. Trăim într-o eră în care avem resursele să îmbrăcăm, să hrănim și să adăpostim pe absolut toată lumea. Și totuși în fiecare zi, mor copii de foame și de boli care n-ar trebui să mai existe. Mor bătrânii, singuri, uitați de semeni și părăsiți de copiii plecați cine știe pe unde prin lume, copii care încearcă să câștige destul pentru o casă în care nu vor sta niciodată, într-o țară în care nu vor mai apucă să se întoarcă.
O lume distrofică în care bărbații sunt nevoiți să se înghesuie într-o barcă mică, fugărind o navă oarecare care s-a rătăcit cumva prin apele lor (doar nu vă închipuiați că pirații ăștia și-au ales "meseria" din plictiseală...) Mor mame cu bebeluși în brațe sub bombe în timp ce restul lumii încearcă să le justifice cumva moartea. Nu există justificare, nu într-o lume "civilizată", evoluată spiritual cum pretindem că suntem. Nici un părinte nu ar trebui să-și îngroape copilul, nici un om nu ar trebui să tremure pentru viața lui, nici un om nu ar trebui să fugă și să își abandoneze viața sub șenilele tancurilor. Și ce facem noi, restul?
Închidem ochii, ne închidem în case, în curți, în noi, ridicăm ziduri, întindem sârme ghimpate, toate în încercarea de a ține afară toată durerea și suferința din jur, fără să realizăm că nu facem decât să devenim proprii noștri prizonieri, într-un univers atât de mic, o bulă minusculă într-o lume atât de mare și care ar putea fi a noastră.
Cândva, nu aveam aparat de fotografiat și nici nu mă prinsese microbul fotografiei. Astăzi am și microb și aparate performante dar tot ce pot să fac e să stau pe o navă si să privesc lumea prin valuri de sârmă ghimpată.
Apusuri înlănțuite.
O, tempora...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
