Comparând cu celelalte, unde trebuia să zbor câte două zile până în celălalt capăt de lume, astea sunt practic în curte la mine. Un zbor scurt și pac, sunt la navă. Odihnit, relaxat, gata să mă apuc de treabă.
Așa că atunci când mi-a venit voiajul, m-am urcat frumos în autobuzul de noapte de la Suceava până la Otopeni, doar 8 ore, am așteptat cuminte acolo 4 ceasuri avionul care să mă ducă la Atena, apoi încă 6 ceasuri pentru următorul avion care să mă ducă la Tirana. Aparent nu există un zbor direct de la noi la Tirana și dacă ar fi fost, probabil aș fi fost singurul pasager.
Ajung eu la Tirana, iau o piatră în gură, că deh, prima dată în Iliria, dau de șoferul care trebuia să mă ducă la navă - apropo, asta în alt oraș, la vreo trei ore cu mașina - șofer care mă ia într-o română aproape impecabilă și-mi zice că mai așteptăm două fete din echipaj, doar 5 minute. După trei sferturi de ceas, două cafele și trei drumuri la toaletă cu tot cu geamantan, apar și fetele, cu câte două geamantane fiecare plus bagaje de mână... deci mergem la mașină.
Logic, mă opresc lângă un minubus, dar Luca, șoferul, îmi face semn că nu, dispare puțin și apare cu un Golf 4 pe care îl parcase probabil după roata bus-ului, că nu-l văzusem inițial. Două geamantane în portbagaj, 3 în mașină, fetele peste bagaje, eu în față cu rucsacul foto în brațe și câteva înjurături în română mai târziu, pornim.
În trombă, cu scârțâit de pneuri, claxoane, pe trotuare, oameni care fug înapoi în aeroport, Range Rovere care țipă ca niște fetițe speriate, în fine, ieșim pe șosea, 130 la oră, Luca bagă a doua, butonează ceva pe sistemul media, se uită la mine și-mi zice "de la mine pentru tine și pentru tot ce iubești tu"! Și BUM, Florin Salam sau alt mezel, nu-i știu că nu mănânc carne. Sonorul la maxim, geamurile deschise la fel, că aerul condiționat e pentru fătălăi, ce mai, mergem în stil. Abia am timp să realizez că Albania are autostrăzi și că nu e o țară urâtă deloc.
Mergem regulamentar, la 5 centimetri de aia din față, cu flashuri și claxoane, iar singura dată când am dat peste un semafor și mă bucuram că mai încetinim destul cât să expir și eu, trece o ambulanță și Luca al meu se ia după ea, printre mașini, așa că rămân tot cu plămânii plini. I-aș fi zis să o lase mai încet, dar asta însemna mai mult timp cu mezelurile, înțelegeți dilema, așa că am zis Doamne ajută, am strâns mai tare rucsacul foto în brațe și am răbdat. După o oră jumate am terminat și drumul de trei ore, aproape am călcat un polițai care stătea ca nesimțitul într-o intersecție unde se lucra și încerca să dirijeze traficul.
Mă dau jos din mașină la poarta terminalului, Luca mă strânge în brațe ca pe un frate, eu încerc să-i mulțumesc dar iese doar o bolboroseală, acolo. Scuip piatra, e mai bine, zic mulțumesc, la revedere, Tatăl Nostru și, după încă vreun kilometru prin terminal, câteva sărituri peste furtunuri, țevi și câteva bălți de apă cu ulei și motorină, ajung în sfârșit pe navă.
Și dacă nu ar fi mocheta de altă culoare, aș putea să jur că e aceeași ca ultima dată. Aceeași canapea incomodă pe care dorm când ne bălăngăne Mediterana, chitara e tot acolo, același calculator, aceleași hârțoage care mă așteaptă, omniprezentele icoane cu Sf. Nicolae, le preiau pe toate în câteva ore doar, că doar am venit odihnit și relaxat.
Europa, practic în curte la mine. Douăzeci și patru de ore fix din ușa autobuzului până în ușa cabinei.
Semnez de primire, strâng mâna șefului care pleacă, nu vreau să îl țin prea mult, știu cum e când arzi să pleci acasă, mai ales mă gândesc că îl așteaptă Luca la poartă. Îi urez drum bun și un călduros "de la mine pentru tine și pentru tot ce iubești tu", mă arunc pe canapea și închid ochii.
Oooooooooff, viața meaaaaaaaaa...
