Câteva mii de ani mai târziu, după ce Dumnezeu i-a inventat pe englezi și le-a dat limba perfectă pentru a transmite minimul necesar fără absolut nici o emoție, am avut și o denumire pentru asta: shore leave.
Nu că nu ar fi o denumire și în alte limbi, nu le știu eu, nici într-al nostru dulce grai nu știu cum îi spune. Permisie?, permisiune de a merge la țărm? - adică atât de lung încât până o termini de cerut expiră șederea în port. Mă rog, oricum i-ar spune, este cea mai aprinsă dorință a marinarului de când pune piciorul pe navă și, mai ales, este un drept incontestabil.
Bine, în unele porturi este mai ușor de obținut și cât se poate de sigur, în altele la fel de ușor de obținut, dar riști să te trezești într-o cadă cu gheață și mai ușor cu un rinichi, iar în altele absolut imposibil, oricât de mult ți-ar face cu ochiul peisajele frumoase, din diverse motive: că mănânci porc, că ești prea alb sau prea negru, că acum mulți ani niște domni nu au știut să calce pedala de frână la avion și au lovit niște clădiri, mă rog, motive.
Din fericire pentru noi, în Sicilia se poate. Dar doar cu barca, chiar dacă ești la țărm, și doar dacă scrie EU pe tine.
Cum am scăpat că prin urechile acului să fim scoși din mai sus menționata împreunare de litere, mi-am pus rucsacul în spinare, telefonul în buzunar și pașaportul în dinți să nu îl pierd și am sărit pe barcă. Apoi în tren și în altă barcă, să dau mai întâi ocol, prudent, Ortigiei, o insuliță mică în Siracuza.
Acum, dacă n-ați auzit de Siracuza, poate ați auzit de Arhimede. Evrika! Chiar el, omul fără de care n-am pluti și ne-am îneca în propria cadă de fiecare dată când facem baie.
Fondată de greci cam în aceeași perioadă în care romanii răpeau Sabinele pentru că încă nu învățaseră că merge și cu "ti amo", Siracuza era, așa cum o descria Cicero, "cel mai măreț oraș grecesc și cel mai frumos dintre toate". Și a crescut și a prosperat vreme de 500 de ani, timp în care, peste Messina, urmașii lui Romulus erau ocupați să răspândească civilizația cu bâta în toată peninsula italică. Aliați cu cartaginezii lui Hamilcar Barca pentru o vreme în primul război punic, au schimbat alianța când romanii au ieșit învingători, drept pentru care aceștia din urmă le-au mulțumit ucigându-l pe Arhimede și anexându-i la tânăra republică.
Gata istoria, în scris, cel puțin, pentru că de altfel o simți și o vezi peste tot, plimbându-te pe străzile înguste ale orașului, admirând arhitectura. Un oraș în care noul s-a dezvoltat frumos, organic, peste vechi, fără să-l strice sau să îl acopere. Unde oamenii au avut grijă să-și protejeze moștenirea culturală, unde o vilă veche este considerată de lux, fără să aibă nevoie de "multiple îmbunătățiri". Un oraș unde oamenii au învățat să trăiască fără grabă, unde restaurantele se deschid la 7 seara, când e timpul pentru cină, nu merg bucătăriile non stop, în caz că i se face poftă lui Dorel de doi mici cu muștar și o felie de franzelă. Unde vinul se bea la pahar, nu la sticlă. Unde mașinile se târăsc încet în spatele turiștilor, fără claxoane și fără urări de bine familiei. Un oraș care prinde viață seara, când se umplu străzile de oameni, de claxoanele tuc-tuc-urilor care țin loc de taxi, de miros de pizza și de arancine siciliane.
Și-așa, admirând apusul soarelui Siciliei peste portul turistic, cu un gelatto de fistic topindu-mi-se printre degete, am mulțumit în gând acelui prim bărbat care, sătul de copiii mofturoși, a pus un trunchi de copac scobit pe apă și a plecat, deschizând noi orizonturi și desenând harta lumii, în căutarea momentului de liniște oferit de un "shore leave" așa cum trebuie...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
