Știu, era o chestie "politică", pe vechimea mea de mecanic secund putea promova oricine, oricând, fără să apară observații la vreo inspecție mai amănunțită, dar astea sunt detalii tehnice. Plus că nici nu eram prea blond, și chiar dacă aș fi fost nu se vedea, că părul meu rămăsese undeva prin 2001 și nici ochi albaștri nu aveam - iar în compania în care lucram atunci astea erau atuuri puternice. De fapt, dacă am fi fost cu vreo 70 de ani în urmă în compania aia, aș fi ajuns să sap cu târnăcopul tuneluri pe la Peenemunde, pe undeva. Google dacă nu știți, nu intru în detalii.
Dacă aveți senzația că a fost ușor pentru marinarii români să lucreze în companiile străine și să se facă remarcați, mai gândiți-vă. Respectul ni l-am câștigat cu sudoare, cu profesionalism, cu seriozitate, nu în baza nu știu cărei moșteniri genetice și asta doar pentru că ne născusem de partea greșită a cortinei și veneam cu stigmatul secerei cu ciocan.
Revenind, m-am bucurat. Luptasem, efectiv, pentru ce știam că merit și în sfârșit obținusem. Gata cu munca fizică, nu mă mai trezeam cu urme de segmenți pe spinare și nu mai duceam acasă în haine mirosul de motorină care rămânea cu lunile, indiferent de câte ori le spălam. Aveam timp și pentru mine, vedeam Soarele și eu. Sigur, aveam responsabilități mai multe, făceam mai mult o muncă de birou, dar oricând mă simțeam copleșit, puteam urca un rând de scări până pe comandă, admiram un răsărit, un apus, și mă linișteam.
Aparatul foto îmi era nelipsit, iar relația mea cu marea, privită prin obiectiv, evolua frumos. Aveam libertate de mișcare, aveam timp să fiu și șef mecanic, jos în mașină, aveam timp și pentru munca mea de birou, hârțoage nu erau așa multe, aveam timp să fiu și fotograf iar marea... marea îmi era mereu acolo, disponibilă, gata să-mi pozeze.
Dăm înainte 12 ani și nu mă mai recunosc. Nu știu când anume, pe drum, funcția asta a devenit așa de aglomerată. Cred că totuși s-a întâmplat treptat, ca în povestea aia cu broasca pe care dacă vrei să o fierbi de vie, nu o arunci direct în apa clocotită, ci o pui în oală și încălzești treptat apa. Cumva, cândva, cineva a aprins focul, metaforic vorbind, și acum m-am trezit fiert de viu. Ori asta, ori Pământul a început să se învârtă cu mult mai repede și ziua nu mai are 24 de ore.
Între 5 rapoarte zilnice cu consumuri și parametri de funcționare, cel puțin 10 mailuri toate "urgente" și asta numai până în prânz, apoi un milion de alte fișe de completat, am încetat să mai fiu șef mecanic. La motoare ajung jumate de oră dimineața ca să vadă ai mei că încă mai trăiesc și apoi înapoi la cabină. Am dezvoltat o relație nesănătoasă cu scaunul meu care îmi știe mai bine corpul decât mi-l știu eu. Și dacă nu ar fi oglinda care să-mi zică altceva, aș crede că sunt o secretară - pardon, assistant manager - de primărie, între doua vârste, nervoasă în permanență și cu artrită.
Cât despre fotografie... sunt zile când simt că am nevoie de terapie de cuplu cu aparatul meu foto. Apusuri pozate prin ferestre sau în grabă, de pe puntea de comandă, înainte să alerg la motoare pentru manevră... Răsăriturile am uitat cum arată pentru că nu știu cine le-a pus așa devreme.
Și totuși, în acele rare momente când reușesc să fiu doar eu cu ea, cu doamna mea albastră, uit. Și de rapoarte, și de tabla asta fierbinte care îmi tremură mereu sub picioare, și de zgomot, și de distanță... toate se topesc și nu rămân decât eu. Cu mine, cu țărmul Algeriei, al Siciliei, cu orizontul aprins peste care se fugăresc norii și cu marea mea, care mă suportă de un sfert de secol. Și căreia îi voi fi mereu recunoscător.
Mai trag un cadru, zâmbesc, închid aparatul și plec la cabină. Sunt gata pentru o noua zi...
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
