Irina Ionescu: Ați absolvit Universitatea de Arte din Târgu-Mureș în 1997, la secția Actorie. Cum au fost anii de școală? Ce profesori ați avut? A reușit UAT să vă pregătească pentru "supraviețuire și succes" în meserie?
Silviu Oltean: Am absolvit în 1997, la clasa profesor Constantin Doljan și partea frumoasă era că ne lăsa libertate de creație, ne încuraja să experimentăm, să venim cu idei proprii, iar abia apoi intervenea în dramatizările noastre, ghidându-ne și ajutându-ne să le ducem la un alt nivel. Eram o clasă omogenă, dar foarte diversă ca tipologii, cu fete frumoase și talentate... Băieții erau doar talentați, adică erau mai mult talentați decât frumoși, dar profesorii erau foarte buni și exigenți... Iar noi eram pasionați și dedicați. Au fost ani frumoși, plini de studiu și entuziasm. Eram acolo de dimineața până seara, la cursuri. Școala e foarte bună, are o paletă largă de cursuri și activități, e un izvor de autocunoaștere și dezvoltare personală, e o sursă de formare artistică și de conștientizare a valorilor și aptitudinilor artistice. Dar asta nu e suficient, pentru supraviețuire și succes e nevoie și de șansă!
I.I.: Ați recomanda astăzi Universitatea de Arte din Târgu-Mureș pentru programele sale de formare în artele spectacolului? Știu că militați pentru educația artistică...
S.O.: Da, bineînțeles! Dar, în special, le recomand tinerilor să meargă la teatru și să facă teatru, pentru că teatrul le deschide uși către o lume în care pot afla cine sunt și cine vor să fie. Este arta care oferă omului libertatea interioară de a fi oricine își dorește. Indiferent dacă ne face să râdem sau să plângem, teatrul ne face să simțim, să gândim și să reflectăm. E o formă de eliberare emoțională și spirituală. Teatrul te ajută să te cunoști mai bine și să crești frumos ca om!
I.I.: Privind retrospectiv, ce le-ați spune din postura de mentor - poate - actualilor studenți ai UAT?
S.O.: În primul rând, să se bucure de acești ani frumoși și să fie curioși și dornici să învețe! Actorul trebuie să muncească nu doar cu mintea, ci și cu sufletul, cu vocea și corpul. E responsabilitatea studentului să învețe și astfel să evolueze, nu trebuie să aștepte totul doar de la profesor, chiar dacă profesorul e foarte bun. Importantă este dezvoltarea și formarea lui ca viitor adult responsabil, cu un bagaj bogat de valori estetice și morale.
I.I.: Și celor care se gândesc să urmeze un program de studii la UAT... lor ce le-ați spune?
S.O.: Dacă asta își doresc să facă cu adevărat, asta trebuie să facă... dar să se gândească și la o altă sursă alternativă de venit! (pentru siguranță)
I.I.: În prezent sunteți colaborator al Teatrului Național din București. În special pentru producțiile semnate de Dan Puric... În ce spectacole jucați?
S.O.: În primul rând, vreau să vă spun că Dan Puric e un pedagog excepțional, care mi-a oferit repere esențiale în formarea profesională, în special în domeniul pantomimei. De la el am învățat nu doar tehnici de actorie și regie, ci și o înțelegere mai clară a mijloacelor de expresie. Sunt colaborator al TNB-ului de mulți ani, am jucat în spectacole reprezentative pentru TNB, cu care am reprezentat România în străinătate, spectacole semnate de Dan Puric și Dan Tudor, dar momentan joc doar în spectacolul Călătoria.
I.I.: Dar aveți și o echipă / trupă independentă, Compania 9. Spuneți că vă deosebesc de alte trupe ideile și limbajul teatral... care prinde foarte bine la copii, în primul rând... Este teatrul non-verbal un gen care te acaparează ca actant... este în sine acest gen o bună școală pentru scenă?
S.O.: Ne deosebim de alte trupe prin ideile noastre și prin limbajul teatral specific, care are o rezonanță deosebită pentru spectatori, mai ales asupra copiilor. Teatrul non-verbal are o forță aparte, este un gen care te acaparează complet ca actor, pentru că solicită o exprimare totală prin mișcare, intenție și emoție. Pantomima nu folosește replici, ci gesturi care exprimă emoții, dorințe, senzații și idei. Actorul trebuie să copieze, să imite gesturile, dar și să transmită ceea ce simte personajul, să conțină emoțiile acestuia. Când joci cu emoție, publicul rezonează empatic cu ceea ce transmiți, chiar și fără cuvinte. Mesajul este înțeles pe deplin, iar publicul trăiește sincer ce se întâmplă pe scenă. Vă dați seama cum ar arăta spectacolele de teatru clasic, care sunt doar cu vorbe, dacă ar exista un mai mare accent pe gesturi și mișcare?
I.I.: O pledoarie foarte puternică pentru teatrul non-verbal... E și normal, venind din partea dvs. Dar aș vrea să ne întoarcem la statutul de independent, de antreprenor... Ceea ce vă lipsește, spuneți dvs., sunt resursele financiare și competențele de marketing și promovare. În aceste condiții, cum reușiți să supraviețuiți ca trupă / companie?
S.O.: Am supraviețuit până în pandemie. Acum suntem împrăștiați, dar spectacolele există, avem costumele, recuzita - tot ce ne mai lipsește este o sală de teatru! De aceea ne-am înscris cu trei spectacole, la proiectul Deschis de la Teatrul Masca. Se pare însă că nu eram compatibili. Am fost refuzați, deși ne încadram perfect în cerințele lor, așa credeam. Le-am citit din nou, mai atent, și le-am propus un nou proiect, dar fără succes. Cred că am înțeles greșit deviza lor: "Aici se visează la schimbare". Le-am spus în schimb că și eu visez demult la schimbare și dacă își doresc cu adevărat o schimbare majoră, ar putea include în repertoriul lor spectacole adresate și persoanelor cu deficiență de auz; o inițiativă concretă de incluziune, prin teatru non-verbal, care transmite emoție și sens, fără cuvinte. Din păcate, proiectul Deschis pentru noi a fost... "Închis"! Am lucrat câțiva ani și cu elevi cu deficiențe de auz, iar pentru ei pantomima era o joacă, o bucurie, un mod natural de a se exprima. Îi ajuta enorm să comunice fără cuvinte și să-și descopere creativitatea. Am făcut mici spectacole împreună și am văzut cât de important ar fi ca pantomima să fie integrată ca materie în școlile speciale. Din păcate, instituțional se face prea puțin pentru acești copii. Ar merita mult mai mult, din considerație pentru potențialul și sensibilitatea lor. E important ca incluziunea să fie reală, nu doar declarativă. Ar fi esențial să se integreze în școli cursuri de comunicare non-verbală, pantomimă, dans, teatru gestual, care să le dezvolte expresivitatea, încrederea și capacitatea de a comunica dincolo de cuvinte.
I.I.: N-aș vrea să intru într-o polemică privind repertoriul Teatrului Masca, dar poate că "schimbarea" în cazul lor înseamnă exact contraponderea teatrului de gest... Revenind la activitatea dumneavoastră, câte spectacole reușiți să prezentați într-un an? În ce condiții financiare?
S.O.: N-am făcut un calcul exact, dar sunt foarte puține spectacole pe an... Iar despre condițiile financiare? Nici nu vreau să-mi amintesc. E greu, uneori chiar descurajant. Spectacolul Fluturi și oameni, care a obținut Marele Premiu la Festivalul Internațional de Teatru pentru Copii "100, 1.000, 1.000.000 de povești" în 2012, este un spectacol plin de simboluri și mesaje profunde. Cu toate acestea, nu am reușit să-l jucăm decât de aproximativ 70 de ori. Premiera a fost la Sala Rapsodia, unde l-am și jucat, apoi a trebuit să părăsim incinta și l-am jucat la Teatrul Odeon, unde ne-a primit doamna Dorina Lazăr și îi mulțumim pentru gestul dânsei. Am jucat acolo un an de zile, cât era încă director! Pe urmă, fiind un spectacol cu 11 actori în distribuție, aveam nevoie de o sală mare și de un spațiu adecvat pentru depozitarea recuzitei, dar n-am găsit. Nu ne permiteam să plătim chiria unei săli, așa că, ani la rând, am vorbit cu toți directorii care s-au succedat la TNB în speranța obținerii unei săli. Le ofeream, fără să cer un ban, spectacole create și gândite pentru toată familia (Fluturi și oameni și Curcubeul poveștilor), verificate la public, gata montate, cu recuzită, costume, lumini, muzică, totul de-a gata, doar să se joace ca să bucure copiii, dar din păcate, domnii directori au avut viziuni diferite asupra repertoriului teatrului, motivând că au deja un spectacol pentru copii. Era vorba de teatru interactiv pentru copii, proiect coordonat de domnul Marian Râlea (pentru care am tot respectul), un proiect inițiat de Fundația Abracadabra, în parteneriat cu TNB. Cu toate că le-am explicat că ceea ce le propuneam erau spectacole autentice, deja testate cu succes în fața unui public variat, au preferat să rămână la unicul spectacol pentru copii din repertoriul teatrului, jucat de ani buni, fără să dea o șansă unei alternative proaspete și diferite. TNB este o instituție bugetară care ar trebui să fie un reper cultural, care să răspundă nevoilor publicului actual și să fie preocupată de toate formele teatrale, de la clasic la contemporan, de la teatru vorbit la cel non-verbal, de la teatrul-dans la musical și alte forme de exprimare artistică, pentru a oferi o experiență cât mai variată și interesantă spectatorilor.
I.I.: Repertoriul unui teatru, mai ales național, are o linie estetică, un program artistic în spate... Ideea de "teatru pentru toți", de "bazar" teatral... În plus, au trecut 13 ani de la premiul luat de spectacolul dumneavoastră în festivalul organizat de Teatrul Creangă... Nu am văzut spectacolul și n-aș vrea să deviem într-o discuție cu multe necunoscute... Aș vrea să ne întoarcem la activitatea dumneavoastră de antreprenor. În privința marketingului și promovării, ați încercat să vă perfecționați? Sunt foarte multe cursuri disponibile... resurse online... cărți...
S.O.: Eu și colegii mei din Compania 9 am încercat să ne ocupăm singuri de promovare, dar fără prea mare succes. Doi dintre noi au urmat chiar și un master în marketing, însă am realizat că nu e suficientă pregătirea teoretică - promovarea eficientă necesită un anumit simț, o intuiție aparte și mai ales, omul potrivit. Din păcate, nu l-am găsit. În plus spectacolele noastre, având distribuții numeroase, nu sunt concepute să fie jucate oriunde, ci necesită condiții tehnice și spațiu adecvat - sunt create pentru scene de teatru, nu pentru spații improvizate.
I.I.: Ca să supraviețuiți în plan personal, aveți colaborări și în zona figurației speciale, reclamelor, dublajelor, filmărilor pentru videoclipuri... Ați reușit să trăiți doar din actorie sau au fost și perioade în care a trebuit să aveți joburi alternative?
S.O.: Da... până acum am reușit să rămân în zona artistică, dar ca independent e foarte greu să faci artă și să trăiești doar din asta. În urmă cu ceva timp mă chemau la diverse reclame și îmi ofereau niște sume infime, susținând că e doar o zi de filmare. Îi refuzam politicos, încercând să le explic că ei nu mă plătesc pentru o zi de "lucru‟, pentru acel moment de 30-60 de secunde eu am muncit ani de zile ca să dobândesc abilitățile necesare pentru a face un personaj credibil, adevărat și convingător; și pentru cunoștințele și abilitățile noastre, care se concretizează în crearea unui personaj, trebuie să fim plătiți corespunzător. Spun asta și pentru colegii mai tineri, care sunt uneori nevoiți să participe la filmări pentru niște sume infime, dar așa se întâmplă dacă nu avem un sindicat eficient pentru artiștii freelanceri.
Ce ne lipsește? Legi clare pentru statutul artistului independent, ca în alte țări europene. Un sindicat activ și dedicat actorilor freelanceri, care să le apere drepturile reale (contracte, asigurări, acces la fonduri, protecție legală). Dar revenind la întrebare, se trăiește foarte... greu; mulți artiști trăiesc cu dificultăți financiare... Poate părea că tot acest "chin" face parte din soarta lor, arta le aduce, totuși, o satisfacție sufletească. Dacă nu faci parte dintr-o structură teatrală de stat, nu ai relații, nu faci politică, nu ești "în sistem", nu beneficiezi de niciun sprijin real din partea autorităților. Am colegi care, pe banii lor, au reprezentat România la festivaluri internaționale și au câștigat premii importante, fără să primească vreo susținere, nici înainte, nici după. Mă refer la Paul Cimpoieru și la Ana Pepine, care s-a călugărit între timp. Din păcate, valoarea nu doar că nu este încurajată, ci parcă se dorește a fi ascunsă, ținută în umbră, departe de lumină, tocmai pentru a nu deveni un reper de comparație. Asta a lăsat loc mediocrității să se extindă și să cuprindă nu doar teatrul, ci toate structurile societății. Mulți colegi au fost nevoiți să se reorienteze profesional, chiar să plece din țară, dar sufletul le-a rămas, totuși, la teatru și la România. Nu e târziu niciodată să te reinventezi!
I.I.: Ați avut roluri și la teatrul radiofonic... Exact opusul teatrului non-verbal... Vă place teatrul radiofonic?
S.O.: Cum să nu-mi placă?! E un gen care... la prima vedere sau auzire, îți solicită doar vocea (pare ușor), doar că, mă repet, în spatele acelei voci e foarte multă muncă. Pe lângă o ureche muzicală pentru ritm și intonație, mai ai nevoie de o dicție clară și articulare bună, control vocal (ton, intensitate, ritm) și nu în ultimul rând, trăire emoțională. Toate genurile de teatru au frumusețea lor, corpul nostru nu e doar un instrument, e o adevărată orchestră! Poți rămâne la teatrul clasic cu vorbe sau poți să te perfecționezi într-un alt gen teatral și să-ți educi mintea și trupul, care are o paletă largă de posibilități. Poți să înveți: dansuri populare, canto, balet, arte marțiale, step, pantomimă, pian ș.a. și să folosești toate aceste abilități în actorie, pentru a da viață unor personaje memorabile.
I.I.: Ca regizor, ați montat - relativ recent, 2023 - un spectacol la Teatrul Național din Târgu-Mureș, Jap-jap / Poc-poc, care este încă în repertoriu. Pornește de la povestea lui Dănilă Prepeleac... este și un spectacol în care folosiți limbajul non-verbal?
S.O.: "Da, asta era și ideea!", cum spune Dănilă Prepeleac. Am găsit împreună cu Paul Cimpoieru (coregrafia) și Alina Pențac (scenografia) soluții scenice foarte diferite față de ceea ce se face, de regulă, în teatrul românesc. Spectacolul urmărește transformarea personajului principal dintr-un antierou naiv într-un individ care, prin ingeniozitate și intuiție, reușește să învingă Răul. Deși pornește de la o poveste clasică, spectacolul este adus într-un registru contemporan, prezentând în fața publicului o formă teatrală care combină dialogul cu expresivitatea teatrului gestual - pantomimă, dans, ritm și muzică - un gen artistic rar întâlnit pe scenele instituționalizate din România.
I.I.: Ați făcut - la un moment dat - și un spectacol de teatru cu deținuți, la Jilava. Cum ați lucrat cu ei? Cum ați descrie, per total, experiența?
S.O.: Cum să vă spun? Au fost două lumi paralele care totuși s-au întâlnit într-un punct comun, numit teatrul! Spectacolul se numea Intrarea liberă! Nu am lucrat pe un text, am mers pe improvizație și le-am propus diferite momente, povești de viață, mai triste și mai vesele, din care am ales ce le plăcea lor mai mult. A fost o experiență benefică pentru ei și cred că le-a rămas la suflet acel spectacol! Mi-a plăcut mult să lucrez cu ei pentru că erau foarte curioși și interesați, era biletul lor de evadare într-o altă dimensiune, o altă lume; le-am arătat niște elemente de pantomimă și le-am explicat că nu e greu să le facă, trebuie doar să fie atenți și "să fure"... mișcarea. Au râs, aveau simțul umorului și au prins foarte repede ce le-am arătat, erau talentați. Cred că nu întâmplător jucau foarte bine!
I.I.: În CV-ul dumneavoastră am văzut și că ați prezentat un spectacol în Peștera Bolii (Petroșani). În ce context a avut loc? Un spațiu nu doar atipic, dar și impropriu... mă gândesc...
S.O.: Da, am prezentat în 2011, pe "scena" subterană din Peștera Bolii, spectacolul Când brazii înfloresc, dramatizare după povestirea cu același nume din volumul Povestiri petrilene al lui I.D. Sîrbu. A fost parte dintr-un proiect cultural menit să integreze Peștera Bolii într-un circuit cultural național. Cred că a fost primul spectacol din România jucat într-o peșteră. Acțiunea poveștii se petrece într-o mină, iar spațiul în care am jucat, o peșteră adevărată, a dat credibilitate poveștii. Decorul era deja acolo, natural, rece dar ușor luminat. Se auzea și un vuiet care părea să vină din adâncuri, iar povestea a devenit atât de credibilă încât spectatorii, oameni ai locurilor, profund emoționați au aplaudat cu lacrimi în ochi. În limba minerilor sintagma "brazii înfloresc" înseamnă că presiunea din galerie e atât de mare încât stâlpii trosnesc, se desfac în așchii, semn că urmează prăbușirea minei. Un titlu metaforic, dar și un avertisment venit din adâncuri.
I.I.: Nu v-am întrebat, dar ar mai trebui spus despre cariera dvs. de până acum...
S.O.: Ar fi multe de spus. Vă spun în câteva cuvinte că am muncit mult, am învățat multe, dar nu am învățat să mă promovez și cel mai important e că nu am învățat (și nici nu mi-am dorit) să fiu oportunist, tupeist, servil, agresiv, mitocan sau lipsit de bun-simț. Prin ce am făcut, împreună cu colegii mei din Compania 9, nu am vrut și nu m-am gândit să demonstrez nimic, mi-am dorit să fac ceva pentru spectatori, ceva care să rămână în urma mea, care să bucure, să emoționeze și să dea speranță.
I.I.: Și pentru viitor?
S.O.: Mă gândesc de ani buni să fac un film. Dar nu mă gândesc mult la viitor, prefer să mă bucur cât pot de mult de prezent: de natură, de prieteni, de familie și de viață! "Nu trăi în trecut, nu visa la viitor, concentrează-ți toate eforturile asupra prezentului." - Gabriel García Márquez