Roberta Antonie: Eu nu am făcut un intro...
Cătălina Romaneț: Bun, așa începe interviul.
R.A.: Dar am o întrebare de introducere.
C.R.: Deci te-ai gândit la un intro...
R.A.: E mai mult o sugestie de început. Printr-o întrebare, bineînțeles. (râd amândouă) Având în vedere că ai mai scris scenarii, cum te-ai descrie ca personaj în scriptul unui film?
C.R.: Cătălina, în paranteză - 27 de ani.
R.A.: Cu ce ești îmbrăcată?
C.R.: Tot am obsesia asta cu șapca în ultima vreme. Deci, probabil, o rochie și o șapcă. Scriptul n-ar începe de la punctul zero, fiindcă dacă ar fi să mă descriu pe mine acum, m-aș descrie ca o sumă de acțiuni care s-au întâmplat deja. Sunt împământenită, ancorată în realitate, curioasă, foarte deschisă și foarte optimistă.
R.A.: Ce faci? Unde ești?
C.R.: Pe un drum spre o pădure. Sau pe o pajiște. Ce interesant... Pentru că am avut, până acum, oportunitatea de a juca eu Cătălina pe mine Cătălina în mai multe proiecte, am putut să mă văd un pic din exterior, fiindcă m-am pus pe tavă și am observat și lucruri care-mi plac și lucruri care nu-mi plac la mine. Și asta m-a ajutat foarte mult să mă conștientizez. În facultate, de exemplu, nu aș fi știut să mă descriu sau doar mă temeam să o fac. Dar acum tot văzându-mă, așa sunt, nu știu...
R.A.: Pentru cei care nu te cunosc, unde te-ai născut și cum ai copilărit?
C.R.: M-am născut în București și am copilărit la bunici în Bârlad. Am avut o copilărie frumoasă, mă jucam cu copiii afară, în fața blocului. Iar când mă întorceam acasă, continuam joaca de una singură. Îmi plăcea să pregătesc un întreg show, scriam poezii, cântece, inventam dansuri și la final, când venea și mama, invitam membrii familiei și păpușile să vadă.
R.A.: Și cum ai ajuns la teatru?
C.R.: Când m-am mutat în București, la opt ani, mama mi-a dat să citesc Formule de politețe de Eugene Ionesco. M-a amuzat foarte tare și le-am propus părinților mei să facem o lectură. Atât de mult mi-a plăcut, încât am continuat să facem asta săptămânal. Când am epuizat textele în trei personaje, am început să le scriu chiar eu. Încă de mică am fost încurajată să explorez și să dezvolt această latură artistică și am început să fac cursuri de actorie și de pictură, iar acasă învățam să cânt la pian și la chitară de pe Youtube. Iată că toate m-au condus spre actorie:)
R.A.: Ce înseamnă pentru tine să fii o actriță completă?
C.R.: Să fii deschisă... la metode, la un nou tip de gândire, la persoane, fiindcă lucrăm cu oameni... să poți să te adaptezi ușor în mai multe contexte de lucru. Asta mi-am dorit să dezvolt la mine, fiindcă pentru mine un actor bun nu este neapărat un actor cu skill-uri, pe astea le poți regla sau chiar învăța prin repetiții, prin lucrul cu regizori, cu alți actori. Pentru mine cel mai important este să ai capacitatea de a te adapta la omul din fața ta, să lucrezi real și să purtați un dialog.
R.A.: Deci nu ține neapărat de partea tehnică sau...
C.R.: Nu... Bineînțeles că e foarte important să te uiți la filme, să citești, să găsești mereu noi metode prin care să livrezi ceea ce ți se cere, însă la fel de importantă e și adaptarea, să înțelegi și să fii deschis noului. Chiar mi se pare important să te echilibrezi cu celălalt.
R.A.: Ce simți că ai acum în tine la 27 de ani și îți dorești să păstrezi toată viața?
C.R.: Optimismul și curiozitatea. Sper să păstrez mereu curiozitatea și dorința asta de a învăța ceva nou, nu de a avea păreri, nu de a avea un "lasă, că știu".
R.A.: Crezi în destin sau crezi că tu îți pavezi calea?
C.R.: Tu îți pavezi calea. Cel puțin pentru mine așa a fost. Spre finalul facultății tindeam să cred în destin. Stăteam acasă și mă gândeam "ooo, ce-aș vrea să vină destinul și peste mine". Sau norocul sau whatever. Dar cred că îți faci multe lucruri și singur.
R.A.: Sunt în asentiment cu tine.
C.R.: Cred că prin muncă reușești... Eu am picat la facultate în primul an, iar în al doilea an am intrat penultima din listă. Mă gândeam că asta înseamnă că nu sunt o actriță bună și atunci am simțit că trebuie să investesc atât în mine ca om, cât și în mine ca actriță. Am fost într-o clasă cu oameni talentați și asta mă motiva să fiu la nivelul lor. Și muncind, am reușit să mă cresc pe mine. Pe Cătălina care eram înainte să intru la facultate sau în anul întâi, nu ar fi lovit-o destinul... Hahaha.
R.A.: Ce parte din tine n-ai adus niciodată pe scenă sau în film? Ai vreo frică pe care ai ocolit-o în munca ta?
C.R.: În orice caz, nu e ceva conștient. Din contră, chiar m-am expus și m-am asumat, fiindcă am avut această dorință de a nu fugi de mine sau de emoții. De exemplu, în Vampiru' Zombi (regia Sebastian Mihăilescu) mi-am expus povestea personală cu tatăl pe care nu îl cunoscusem. Am lăsat-o să fie, să fiu eu...
R.A.: Și așa ai ieșit la iveală.
C.R.: Și uite, altă chestie... Mi se pare că în viața reală nu ești mereu frumos. Și de asta în film nu mă interesează imaginea pe care o am asupra mea. Asta e controlat oricum de regizor, operator etc. Doar sunt acolo. Ulterior, când mă vedeam pe ecran, observam și niște laturi care nu sunt neapărat plăcute sau care nu-mi plac mie.
R.A.: Deci nu ai o parte din tine care să-ți displacă total și pe care e greu să o arăți.
C.R.: Nu. Și dacă îmi displace, aia e. O voi rezolva la un moment dat, dar asta sunt acum. Și mi se pare mult mai important să te arăți acum, că asta te face pe tine să fii tu, să îți accepți și părțile astea. Acum nu-mi dau seama dacă e ceva ce ascund, cel puțin nu în mod conștient. Mă gândesc cum sunt eu acasă și acum, tu cunoscându-mă, mi se pare că sunt la fel și în societate.
R.A.: Da, așa e. Nu mi se pare că ești o falsă tu când ești în alte contexte sau că ai o identitate alterată când ești cu altcineva.
C.R.: Da, încerc să las cât mai mult din mine și în societate, și la lucru. Evident, poate astăzi, în momentul ăsta, o să ascund ceva, dar n-am simțit niciodată că este voit sau intenționat. Asta am fost eu în momentul ăsta. Mâine... Haha.
R.A.: Știu că ai avut și momente în care te-ai gândit să renunți la tot ce ține de meserie. Ce te-a făcut să continui totuși pe drumul ăsta?
C.R.: Că asta îmi doresc să fac. Nici nu văd posibilitatea de a face altceva. E locul unde sunt eu, unde sunt eu cel mai eu, cea mai autentică și este singurul lucru pe care aș putea să-l fac continuu, să stau la lucru 24 de ore și să nu mă plâng. Adică să fiu acolo prezentă. Și să o fac cu plăcere.
R.A.: Da. Chiar am observat asta la tine.
C.R.: Da?
R.A.: Că nu obosești. E un lucru bun. De câte ori am avut ocazia să lucrăm împreună, te-am simțit mereu acolo, prezentă. Nu mi-ai dat senzația că vrei să fii în altă parte.
C.R.: Ce frumos, Robe. Și cred că am avut noroc și de anumite întâlniri cu oameni care m-au susținut. De exemplu în teatru, primul proiect la care am lucrat a fost monodrama Umami, scrisă și regizată de Teodora Savu. Întâlnirea și lucrul cu Teodora au fost foarte importante pentru mine, a fost o experiență care m-a format, care mi-a dat încredere.
R.A.: Și când te-ai simțit cel mai curajoasă, nu doar legat de meserie, ci și în viața ta?
C.R.: Cel mai curajoasă... cred că la Gala HOP. Cred că acolo, fiindcă simțeam că nu am nimic de pierdut. Eram pe premisa "ok, e posibil să nu lucrez niciodată în teatru", it's fine. Doar vreau să fiu acolo. Și cred că atunci am fost cel mai curajoasă din punctul ăsta de vedere, că mi-am permis să fiu eu. Ție când ți se pare că am fost cel mai curajoasă? Că-s curioasă.
R.A.: Nu știu dacă e un moment clar definit, dar cred că atunci când ai ales să nu asculți părerea celor din jurul tău. Și mi se pare că ai fost foarte curajoasă că te-ai definit tu pe tine și nu ai lăsat pe altcineva să te definească, chiar dacă în jurul tău mulți oameni nu te susțineau sau nu te vedeau. Niște oameni care erau în momentul acela figuri importante pentru tine, pentru noi. Ai avut curajul să mergi la alt master, să încerci ceva total nou. Nu era neapărat un drum pe care îl știai, chiar dacă mai filmaseși. Și odată cu decizia asta, ai schimbat tot. Tu ai ales cine să fii. Nu ți-au impus alții. Știi? Era foarte ușor să pici în neîncrederea celor din jur.
C.R.: Da, așa e.
R.A.: Ăsta mi se pare mie un act... de curaj. Atunci ai făcut cele mai mari schimbări.
C.R.: Da.
R.A.: Și alegeri. Ai fost și la Sarajevo (Talents), ai avut deschidere spre tot felul de proiecte, chiar și zone pe care nu le cunoșteai, nu știai neapărat cum funcționează, cum ar fi ONG-ul pe l-ai deschis.
C.R.: Și de care ne ocupăm împreună. Ai dreptate, totul pornise de la faptul că voiam să fiu implicată în cât mai multe proiecte și eram speriată de viitor. Mereu mi-am dorit să demonstrez prin muncă și am vrut să-mi arăt că pot, că se poate.
R.A.: Ai învățat să păcălești partea din tine care te sabotează?
C.R.: Nu. N-am învățat deloc să păcălesc.
R.A.: Nu?
C.R.: Nu.
R.A.: Hahaha. Cum te sabotezi?
C.R.: Devin timidă. Și, din păcate, nu mă ajută. Adică nu e o latură drăguță a mea. Nu zici: a, ce drăguț, e timidă. Nu!
R.A.: Da, nu poți să te arăți pe tine așa cum ești.
C.R.: Exact.
R.A.: Și ai avut vreun rol pe care l-ai simțit ca fiind catarctic?
C.R.: În scurtmetrajul Mirunei Minculescu, Mama. Acasă. Paradis. Era printre primele proiecte în film în care jucasem și era inspirat dintr-o poveste personală. Acolo mi-am asumat pentru prima oară și această latură nu foarte drăguță a mea. Fiindcă și laturile tale bune și laturile tale rele te construiesc pe tine ca om. Și noi suntem unici prin această sumă de bun și rău.
R.A.: Cum te-ai întâlnit cu filmul?
C.R.: După ce terminasem anul I la facultate, am avut ocazia să joc într-un lungmetraj. Era prima oară când filmam. A fost foarte intuitiv totul, fiindcă nu aveam deloc experiență în film. Întreaga echipă de filmare m-a încurajat să continui pe acest drum și mi-a plăcut atât de mult experiența, încât am zis: asta vreau să fac! La această filmare am cunoscut-o pe Miruna Minculescu, cu care am lucrat ulterior. Ea era studentă la master-ul de regie film, iar eu terminam licența de actorie. Era un moment de cumpănă pentru mine, fiindcă nu primeam deloc încurajări pe partea de teatru, însă atât ea, cât și profesorii ei m-au susținut foarte tare. Am lucrat împreună la scurtmetrajele Fragmentări și Mama. Acasă. Paradis, care mi-au adus ulterior alte proiecte. Am continuat studiile de masterat în Arta Actorului de Film din cadrul Universității "Ovidius", din Constanța, pe care le-am finalizat în 2023. În 2024 am participat la Sarajevo Talents, unde m-am bucurat să întâlnesc și colegi de generație din alte țări.
R.A.: Cum e pentru tine să fii actriță independentă în contextul politic, economic și artistic de acum?
C.R.: Este greu, dar nu imposibil. În momentul în care am deschis ONG-ul Asociația Dadart, mi-am dat seama că dacă ai dorința de a face ceva, poți să faci oricând ceva. E greu fiindcă trebuie să faci mai multe meserii într-una singură. Facultatea nu te învață ce înseamnă să fii artist independent și cred că dacă ar trebui ceva schimbat la sistemul pe care îl avem în facultate în momentul actual, ar fi integrarea unui curs în care să ți se explice ce înseamnă un artist independent și ce oportunități ai după finalizarea studiilor. Pentru că nu te aștepți să însemne asta. Mi-am și ales artiști pe care să-i urmăresc, pe care îi apreciez foarte tare și care au devenit un model pentru mine, care asta făceau. Adică un regizor, nu era doar regizor. Era artist. Un muzician, un compozitor, nu era doar compozitor. Un actor nu e doar actor...
R.A.: Adică nu te limitezi doar la o anumită pătrățică.
C.R.: Exact. Să încerci să fii un pic peste tot. Așa mi se pare că evoluezi.
R.A.: Și ai pasiuni sau lucruri pe care îți place să le faci dincolo de actorie?
C.R.: Da, recunosc că... În ultima vreme pentru că am fost așa prinsă, nu mi-am mai dezvoltat sau n-am mai aprofundat anumite pasiuni. În 2024 am fost prima oară la karting și mi-a plăcut foarte tare. Am pornit ultima că nu-mi mergea mașina și am scurtat fiecare curbă cu jumătate de secundă. Am ajuns prima în final. Mi-am dat seama că îmi place să fac asta. E ceva pe feeling, știi? Chiar ești acolo, totul e milimetric.
R.A.: Nu știam că îți place.
C.R.: Da. Îmi mai place să citesc, să pictez pe haine, să cânt la pian și mi-ar plăcea să încerc sporturi extreme.
R.A.: Există vreo întrebare la care te tot întorci, chiar dacă nu i-ai găsit răspunsul?
C.R.: Știi ce zice Eugen Ionesco? La finalul oricărui de ce există un de ce la care nu va exista răspuns. Da, cred că am foarte multe întrebări la care nu am răspunsuri.
R.A.: În ce momente ai simțit că ai existat cu adevărat, cu totul?
C.R.: În fiecare zi, din chestii absolut banale. Eu am miopie, am -1,50 și când ne făcea control la școală, eu rupeam foile ca să nu vadă mama că trebuie să port ochelari. Eu vedeam mereu lumea blurată. Și atunci când mi-am pus prima dată ochelari în clasa a 10-a și am văzut frunzulițele copacilor... a fost un moment care m-a făcut să realizez ce înseamnă acum, să trăiesc acum, să mă uit acum la lucruri. Și uneori par un pic aeriană din cauza asta.
R.A.: Acum am o altă întrebare. Simți că e nevoie să devii cineva sau să te-ntorci la cine ai fost?
C.R.: Nu, să devin cineva. Nu aș vrea niciodată să mă întorc la cine am fost. Mie îmi place cum sunt acum și eu niciodată nu m-aș întoarce nici cea de ieri. Adică mi se pare că în fiecare zi e ceva nou și asta e mișto să integrezi, știi?
R.A.: Deci e o căutare constantă.
C.R.: Da, fiecare experiență te formează într-un mod mai frumos. Chiar dacă e o experiență neplăcută, te formează într-un mod mult mai bun față de cum ai fost înainte. Aș vrea mereu să-mi asum noul. Că viața se întâmplă acum. Ai un moment de acum cu care nu o să te mai întâlnești niciodată. Și asta mi se pare valoros. De asta cred că mi-am ales și meseria asta. E o meserie în care te cauți, te găsești, te pierzi. Dar e mișto drumul ăsta. Și mi-am ales această meserie pentru că totul se întâmplă de la sine.
R.A.: Și ultima întrebare: există vreo întrebare la care ți-ai fi dorit să răspunzi și pe care eu m-am gândit să o pun?
C.R.: Ai gândit așa bine întrebările, încât chiar nu cred că mai am. Dar am eu o întrebare pentru tine: pot să atașez și o poză cu noi două?
R.A.: Da. Mulțumesc că te-ai gândit la mine să facem interviu.
C.R.: Și eu îți mulțumesc că ai acceptat. Și-ți mulțumesc pentru prietenie.
Data nașterii: 13.03.1998
Studii: UNATC, București - actorie, licență; Universitatea "Ovidius", Constanța - actorie de film, master
Proiecte în teatru: Umami, scris și regizat de Teodora Savu, Casa Kerim, 2023 / Digital Freud, regia Norbert Boda, Teatrul Apropo, 2024 / Viață bună, regia Theodor Cristian Popescu, Teatrelli, 2024 / Noi. Lupii, regia Horia Suru, Teatrul "Jean Bart" Tulcea, 2025
Proiecte în film - lungmetraj: Polina - rol principal, Gata oricând, regizor Sergiu Prodan (2023) / Cătălina - rol principal, Vampiru' Zombi, regizor Sebastian Mihăilescu (2026) / Diana - rol principal, Harakiri, regizor: Adrian Sitaru și Vlad Popa (2025)
Proiecte în film - scurtmetraj: Fiica - rol secundar, Fragmente de familie, regizor Roxana Pop (2018) / Cătălina - rol principal, Fragmentări, regizor Miruna Minculescu (2022) - TIFF - Mențiunea specială a juriului zilelor filmului românesc pentru scurtmetraj & Anonimul IFF - Premiul Publicului pentru Cel mai bun scurtmetraj românesc / W - rol principal, V&W, regizor Ioana Ionescu (2021) / Anastasia - rol principal, Trei cărări, regizor Ana-Maria Lupașcu (2021) / Nina - rol principal, Nina, regizor Laura Lacher (2022) / Cătălina - rol principal, Mama. Acasă. Paradis., regizor Miruna Minculescu (2024) / Maia - supporting role, Apeluri nepreluate, regizor Andreea Păiș (2024) / Sara - rol principal, If I float / Dacă voi pluti, regizor Bogdan Alexandru (2024) - Karlovy Vary International Film Festival, Sarajevo Film Festival - în competiție / Actrița - rol principal, Somnul, regizor Sebastian Mihăilescu (2025) / Gabi - rol principal, Prima zi de școală, regizor Adrian Sitaru (2026) / Secretara - rol secundar, Pană de vulpe, regizor Vlad Popa (2025) / Vânzătoarea - rol secundar, Alișveriș, regia Vasile Todincă (2025) - Cannes festival - La semaine de la critique
Altele: A participat la programul Sarajevo Talents în 2024, a fost câștigătoarea Marelui Premiu și al premiului 1/10 pentru FILM la TIFF la Gala HOP 2024, face cursuri de dans contemporan.
Actorii selectați la ediția 2025 a programului 10 pentru FILM la TIFF, 2025 sunt: Smaranda Caragea (Teatrul de Comedie, București), Eduard Chimac (Teatrul Excelsior, Teatrul Metropolis, Teatrul Municipal Lucia Sturza Bulandra, Centrul Cultural ARCUB, Teatrul Mic, Teatrul Masca, București), Ionuț Cornilă (Teatrul Național "Vasile Alecsandri", Iași), Sebastian Marina (Teatrul "Andrei Mureșanu", Sf. Gheorghe), Alina Mișoc (REACTOR de creație și experiment, Cluj Napoca), Oana Mogoș (Teatrul Dramatic "Fani Tardini", Galați), Dorottya Nagy (Teatrul Național Târgu-Mureș - Compania Tompa Miklós), Dan Pughineanu (Teatrul Excelsior, București), Cătălina Romaneț (Teatrul Apropo, Teatrelli, București), Ana Udroiu (Teatrul Excelsior, București). (Citiți interviuri cu toți actorii selectați pentru program, făcând click pe numele lor din lista de mai sus.)
Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2025.