Mihai Brezeanu: Seba, știu prea bine că ești foarte pasionat de fotbal, că ai practicat sportul la diverse categorii de juniori, cu maximă seriozitate, până la aproape 17 ani, că și acum joci de mai multe ori pe săptămână. Cum te-ai decis, totuși, la finalul liceului, în 1995, pe când fotbalul românesc era pe cai mari, mai ales la nivel de echipă națională, să dai admitere la teatru?
Sebastian Marina: Întâmplător! Nu știam ce să fac. Mă lăsasem de fotbal pentru că se lucra prea mult pe pile. Eu aveam doar piciorul meu stâng. Părinții mei, copiii mei n-au nici o legătură cu fotbalul. Taică-miu m-a văzut jucând fotbal când aveam vreo 25 de ani la un turneu în Sala Sporturilor din Cluj. A venit la mine și mi-a zis: "Măi, copile, dar tu ești foarte bun!". I-am răspuns: "Ehe, salut, prea târziu, acum sunt deja actor profesionist!".
În copilărie, maică-mea m-a tot dus la teatru, mi-a plăcut, mi se părea interesant, dar forța iubirii pentru fotbal a fost mereu mult mai mare. Adevărata întâlnire a mea cu teatrul a fost, evident, în liceu, cum se face. Primul meu prieten a fost Lucian Țion. Ne-am cunoscut când eu aveam trei ani și el patru, la săniuș. Eram vecini, stătea în blocul de vizavi, ne-am împrietenit, părinții noștri s-au împrietenit, am crescut împreună. El s-a dus la liceul de engleză, mie mi s-a părut o idee foarte bună, așa că m-am dus și eu la liceul de engleză. Țin minte că eram într-o zi în clasa 10-a, terminasem orele, eu voiam să mă duc să joc un fotbal cu colegii și el mi-a zis "Hai că fac un spectacol de teatru". Îl rugase nu mai știu care profă'. "Nu vin, mă, că mă duc să joc un fotbal". "Hai, mă, te rog eu frumos!". Până la urmă, m-a convins și m-am dus.
Am făcut un spectacolaș, nu mai știu exact pe ce text. Mi-a plăcut foarte tare, el îmi tot zicea să mă fac actor, eu ziceam că joc fotbal, încă nu mă lăsasem. Am continuat să facem spectacole, am tot jucat, prietenia noastră a devenit tot mai strânsă. Ne-am făcut trupă, se numea Pleosc, mergeam pe la festivaluri pentru liceeni, la Brașov, am luat premiu pentru cel mai bun spectacol pe un text regizat de Lucian și scris de tatăl lui (n.r. poetul, prozatorul, cronicarul teatral și jurnalistul Adrian Țion), el a luat și premiul pentru cel mai bun actor, eu am fost nominalizat, eram foarte fericiți.
Pe când el era a 12-a și eu a 11-a, a venit cu ideea de a pleca în State la facultate. "Excelent, vin și eu!", am zis. "Bun! Eu mă fac regizor, tu te faci actor și într-o zi o să facem un film împreună". Asta a fost ceva ce a devenit o promisiune reciprocă din anii adolescenței. Și-a dat testele de limbă, a aplicat la o universitate și, după ce a terminat liceul, a plecat, urmând ca, în anul următor, să fac și eu același lucru.
Când a venit el în prima vacanță, de Crăciun, țin minte că ne-am întâlnit și i-am zis că eu nu mai plec. Decizia de a nu mai pleca mi-a venit pe moment, nu a fost în urma unui proces elaborat de autoanaliză. M-a întrebat de ce și i-am spus că vreau să fac teatru în România.
Gândindu-mă acum, cred că mi se făcuse frică. Pe atunci nu simțeam frica asta. Poate că era frică să trăiesc departe de ai mei, deși sentimentul ăsta al apartenenței de glie mi-a venit mult mai târziu. La ora aia, îmi doream foarte tare să nu fi trăit în România în copilărie, să nu fi cunoscut partea de comunism pe care am cunoscut-o atât direct cât și prin ochii părinților mei. Trebuie să fi fost ceva inconștient, o teamă, altceva nu țin minte.
M.B.: V-ați ținut promisiunea, ați făcut, până la urmă, filmul împreună?
S.M.: L-am făcut. Chiar în anul în care s-a întors el în țară după 15 ani, în 2009. Mediumetrajul Parastasul lui Viorel nu se mai ține aici.
Anii de facultate: "În primii doi ani, am fost o frunză în vânt"
M.B.: Revenind la traseul tău, te-ai orientat spre Facultatea de Teatru și Film de la Universitatea Babeș-Bolyai.
S.M.: M-am apucat să-mi fac un repertoriu. Nu m-am pregătit cu nimeni. M-am întâlnit de vreo trei ori cu Miriam Cuibus, prin medierea lui Horațiu Mihaiu (n.r. scenograful Horațiu Mihaiu a primit Premiul pentru întreaga activitate în scenografie la Gala Premiilor UNITER 2025), care a fost coleg de facultate atât cu taică-miu, cât și cu maică-mea, și cam atât. M-am dus la admitere cumva la plezneală, fără am un plan B și deloc sigur că voi intra. Dar am intrat și m-am apucat de treabă.
Profii mei, Cristina Pardanschi și Cornel Răileanu, am fost prima lor generație, sunt niște oameni extrem de pasionați, pentru care teatrul este absolutul. Mi-au insuflat și mie asta. Ei doi aveau câteva principii foarte puternice și fixe de la care nu se abăteau niciodată. Din punctul meu de vedere, a face anumite compromisuri care nu te duc în zona ipocriziei, a fi mai maleabil, nu strică. Ei nu erau neapărat rigizi, dar erau foarte credincioși principiilor lor.
Mă duceam să îi văd jucând la Național. Ea a făcut o Nurse Ratched foarte bună în Zbor deasupra unui cuib de cuci (n.r. producție a Naționalului clujean din 1998 în regia lui Marius Oltean). Am văzut-o și în Cântăreața cheală montată de Gábor Tompa (n.r. producție a Teatrul Maghiar de Stat Cluj clujean din 1992), spectacol care mi s-a părut pe atunci uluitor (cred că și acum ar fi excelent) și care pentru mine a fost ceva uau!. Cornel Răileanu juca mai mult și, fiind un actor excepțional, începusem să fac o pasiune pentru el.
În primii doi ani de facultate din patru, eu am fost o frunză în vânt, așa. Eram și îndrăgostit, mi se părea că, de vreme ce foarte multe lume îmi spune că sunt foarte talentat, ajunge. În anul trei, m-am trezit după ce profii mi-au spus "N-are rost, lasă-te. Nu ești de al nostru. Tu știi limbi străine. Ocupă-te de asta". Atunci, în vara dintre anul doi și anul trei, m-am trezit și mi-am zis că vreau să fiu actor de-a adevăratelea. Abia atunci am luat decizia totală că viața mea este asta. După acel moment, pasiunea pentru fotbal a devenit pasiunea pentru teatru.
M.B.: Ai terminat facultatea în 1999. Ai fost coleg de generație cu Radu Afrim. Tu ai devenit student la actorie în 1995, el, la regie, în același an. Ai apucat să joci în spectacole regizat de el în perioada aceea?
S.M.: Doar în Trei surori, versiunea de studenție a lui Afrim, spectacolul cu care a fost inaugurată Casa Tranzit. Noi am creat spectacolul la Studioul Radu Stanca al facultății, dar apoi Csilla Könczei, cea care se ocupă de Casa Tranzit, l-a rugat pe Radu să îl adapteze pentru acel spațiu. Am jucat Solionîi. Toate personajele erau tot timpul la o masă lungă, totul se întâmpla la această masă, cam toate rolurile erau principale, doar că unele aveau mai mult text. Spectatorii stăteau în fața noastră. Cam ca la Cina cea de taină, asta era și ideea.
M.B.: Cum era Afrim pe atunci?
S.M.: Mult mai zvăpăiat, mult mai puțin răbdător față de cum e azi. Au trecut anii peste el. Mie îmi plăcea foarte tare ce făcea el, deși, nu mai țin minte de ce, o vreme nu voia să mă ia în distribuțiile lui. Nu știu de ce. Până la Trei surori, când prietenul meu Adrian Cucu i-a zis: "Băi, ia-l pe Seba, ce dracu!". Cumva și-a luat inima în dinți, m-a distribuit și după aia am jucat tot timpul la el.
M.B.: Master nu ai făcut, așa-i?
S.M.: Am făcut, dar nu atunci, ci mult mai târziu. Și de regie, nu de actorie. Cu Theodor-Cristian Popescu, la Târgu-Mureș, am absolvit în 2018.
Vara de după absolvire: "Noi ne imaginam că teatrele ar trebui să ne întindă covorul roșu"
M.B.: Ce a urmat?
S.M.: După facultate, îmi doream foarte tare să mă angajez la Teatrul Național din Cluj. Era Dorel Vișan director pe atunci. Din păcate, nu se făceau concursuri, nu erau posturi. Aceasta fiind situația, m-am înțeles cu Rici Balint, cu Adrian Cucu și cu Florin Vidamski, colegii mei de facultate, să mergem cu toții la Târgu-Mureș. Acolo director artistic era Nicu Mihoc, care era foarte bun prieten cu profii noștri de la facultate, venea foarte multe ori la noi la examene, era foarte prietenos cu noi. "Ne-am zis, gata, mergem la Mihoc!".
Înainte de asta, însă, ne-am dus la București, la Gala absolvenților tuturor facultăților de teatru din țară (se numea GATA). Noi, de la Cluj, am jucat Livada de vișini, examenul nostru de licență. După reprezentație, a venit directorul teatrului din Constanța, nu mai știu cine era, și ne-a zis să ne prezentăm la concurs că ne ia pe toți, toată clasa, la Constanța. A fost excepțional că ne-a ținut cinci zile, șase zile într-un hotel (mă rog, ceva de o stea, dar la ora aia n-avea importanță), am stat la plajă, am făcut baie. Drept concurs am jucat celălalt spectacol pe care îl făcusem în facultate, Visul unei nopți de vară. De unde directorul a zis că ne ia pe toți, a angajat-o doar pe Lana Moscaliuc.
E drept, n-am suferit prea mult, pentru că știam că noi patru, eu, Rici, Cucu și Vidamski, oricum n-am fi rămas la Constanța. Nu știu de ce. Sau poate am fi rămas. Habar n-am. Dar întâmplarea ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva nu ni se poate întâmpla și la Târgu-Mureș ceva similar. Noi ne imaginam că teatrele ar trebui să ne întindă covorul roșu și tocmai constatasem că lucrurile nu stăteau tocmai așa.
Ca urmare, Vidamski, Rici și cu mine, alături încă două colege, Wanda Farkas, actriță și în prezent a Teatrului Municipal, și Oana, care acum nu mai profesează ca actriță, ne-am dus la Baia Mare. Rici, Oana, Wanda și cu mine am luat, Vidamski, nu.
Trei zile mai târziu, a urmat concursul de la Târgu Mureș. Conform planului inițial, Rici, eu, Cucu și Vidamski ne-am prezentat. Când am intrat în teatru, un tip, nu mai știu cum arată, dar încă îmi aduc aminte vocea lui, ne-a zis, mie și lui Rici: "Păi, voi nu ați intrat la Baia Mare?". Ca urmare, Vidamski și Cucu au luat, noi doi, nu. Cumva, era fair-play, doar că eu mi-aș fi dorit mult mai mult la Târgu Mureș.
1 an la Baia Mare: "Totul mi se părea o poantă proastă, un vis urât"
M.B.: Și-așa ai ajuns la Baia Mare. Cum a fost?
S.M.: A început să mi se facă dor de fotbal, Mihai:). Cu experiența de acum, după ce am văzut lumea teatrului românesc, cât am văzut-o eu, trebuie să recunosc că nu era catastrofal, nu era sfârșitul lumii, nu eram într-o peșteră. Doar că diferența față de așteptările pe care le aveam atunci și față de ceea ce văzusem la Naționalul de la Cluj, unde începusem să joc pe timpul facultății, era foarte mare. Șocul a fost atât de puternic, încât totul mi se părea o poantă proastă, un vis urât. E drept că oamenii erau foarte ok, nu mi-a făcut nimeni șicane, nu mi-a pus nimeni pastă de dinți pe clanță. Nu pot să mă plâng de ceva anume, doar că simțeam că nu e ăla locul meu. În consecință, după o stagiune, am plecat. Prin demisie.
Cu câteva luni înainte de asta, m-a sunat un coleg de la clasa de regie pe care o absolvise Afrim, Cristi Nedea, cu care eu am colaborat la multe spectacole după ce m-am întors în Cluj. M-a sunat și a zis "Băi, uite, eu am vorbit cu Vișan să montez un spectacol la Național și el m-a întrebat de tine". Eu nici nu îmi imaginam că Dorel Vișan știa de existența mea. Imediat l-am sunat pe Răileanu, i-am povestit convorbirea cu Cristi, l-am întrebat ce crede, dacă să vin în caz că sunt chemat. "Bineînțeles să vii, mi-ar face și mie plăcere, ești nebun?". Recunosc, m-am simțit extraordinar. "Eh, da, acum putem lăsa din nou fotbalul la o parte", mi-am zis. M-am dus la Cluj, m-am întâlnit cu Vișan, am mers la el în birou: "Uite, au plecat de la noi, de la Național, Bodochi, Dorin Andone. Așa că, dacă vrei, am vrea să... ". I-am spus că vreau, dar că sunt la Baia Mare. M-a asigurat că "la sfârșitul stagiunii, rezolvăm". Ce s-a întâmplat la sfârșitul stagiunii? Domnul Vișan nu mai era directorul teatrului.
Despre prietenia cu Richard Balint: "Du-te tu să fii cel mai bun la Oradea și eu mă duc să fiu cel mai bun în altă parte"
S.M.: Relația mea cu Rici Balint era, încă din facultate, foarte specială. Fiind mai mare ca mine cu 4 ani, mi-a fost un fel de model. Nu chiar ca Răileanu, dar un model. Rici era foarte bun. Toți eram buni, dar pentru mine el era special.
Când ne-am dus la Baia Mare, locuiam în aceeași cameră. Printre altele, am jucat împreună în A douăsprezecea noapte, eu eram Malvolio, el, Bufonul (n.r. premieră a stagiunii 1999-2000 în regia lui Sorin Misirianțu). De acolo, el a plecat la Oradea și mi-a zis "Hai și tu! Hai să fim iarăși cei mai buni". "Nu", i-am răspuns, "Du-te tu să fii cel mai bun la Oradea și eu mă duc să fiu cel mai bun în altă parte".
E un actor pe care nu o să încetez niciodată să-l admir. Din fericire, el îmi întoarce aceeași părere. E un respect profesional reciproc. Și suntem și prieteni, în măsura în care distanța poate să ne asigure o prietenie".
1 an la Turda: "Dintre noi doi, doar de mine se va mai auzi!"
M.B.: După Baia Mare, popasul următor, Turda.
S.M.: Ca să nu rămân pe drumuri, am dat concurs și m-am angajat la Turda, de unde am fost dat afară după un an pentru nimic. Pentru nimic. A fost una dintre nedreptățile pe care le-am avut de cărat.
Am ajuns acolo, am început să jucăm, să facem spectacole. Cinci premiere, în toate am jucat. Mult pentru o stagiune. La un moment dat, o parte dintre actorii teatrului au început să fie nemulțumiți de director. Aveau argumente. Culmea e că erau chiar actorii care mă luaseră foarte mult sub aripa lor și mă primiseră minunat. Datorită lor, mă simțeam, pentru prima dată, prețuit. Era foarte important la 23 de ani să știi că exiști, că cineva îți recunoaște existența. În meseria noastră, nu se întâmplă mereu așa.
La un moment dat, m-au întrebat ce părere am în legătură cu neregulile de care ei îl acuzau pe director. Cred că am dat cel mai bun răspuns, zicând că: "Nu pot să particip la asta acum pentru că ăsta e omul care m-a adus în teatru, nu pot acum să mă apuc să-i dau în cap". M-au înțeles, mi-au zis că nu trebuie să fac nimic, să stau liniștit.
În aceeași perioadă, a fost o ședință cu oameni din Consiliul Local. Fiind foarte aproape de Cluj, cei din Turda, ei se tot raportau la Naționalul de acolo, unde eu jucam, aveam tot felul de colaborări, locuiam încă la Cluj. Așa că le-am zis: "Nu-i corect cum vedeți lucrurile, diferența nu-i așa de mare cum vi se pare, doar la buget și la numărul de angajați stă mult mai bine Naționalul". Toată lumea a fost foarte mirată, în sens pozitiv, că eu am luat așa de puternic apărarea teatrului din Turda, i-am cucerit. Nu spusesem vorbe goale, credeam asta și chiar așa era.
Lucrurile au evoluat, conflictul dintre director și grupul de actori devenise evident, cum tot evident devenise ce urma să se întâmple. Actorii erau foarte uniți între ei, dar niciunul dintre ei nu voia să fie director, așa că au găsit un profesor de limbă engleză foarte pasionat de teatru pe care l-au convins să se înscrie la concurs. Doar că, în ultima zi, surpriză: s-a înscris la concurs și una dintre actrițele din grup. Ceea ce pentru toată lumea a fost un șoc sever, nimeni n-a înțeles care e treaba. Atunci m-am dus la Radu Botar, care este unul dintre oamenii mei dragi din lumea teatrului (n.r. actor în prezent la Teatrul de Nord din Satu-Mare, Trupa Mihai Raicu) și i-am zis: "Doina (n.r. Șoproni) o să mă dea afară". N-avusesem niciun conflict cu ea, eu sunt un tip non-conflictual, fug de conflict cât pot de mult. "Fii serios, cum să te dea afară? Și-ar distruge stagiunea. Joci în toate spectacolele roluri importante", mi-a răspuns Radu. Eram cel mai tânăr și cel mai jucat. A câștigat ea concursul și primul lucru pe care l-a spus în prima ședință de după ce și-a preluat mandatul a fost că nu mi se mai prelungește contractul. M-a dat afară legal.
Mi-a căzut cerul în cap. M-am dus la ea în birou și am întrebat-o de ce a făcut asta. S-a uitat la mine și mi-a zis: "Pentru că așa vreau eu". Fierbeam, dar am reușit să mă stăpânesc și i-am spus doar atât: "Dintre noi doi, doar de mine se va mai auzi!". Apoi am plecat. N-am mai jucat în nici unul dintre cele 5 spectacole, ea a oprit tot, a luat-o de la zero. Din momentul ăla, am devenit șomer. Sau freelancer, dacă vrei. Doar că la ora aia nu exista termenul.
Teatrul Imposibil, colaborări cu Naționalul clujean și al doilea contract la Turda
M.B.: Freelancer la Cluj în 2001!
S.M.: Ce să facă un copil de 24 de ani pe care nu îl știe nimeni? Ce fel de freelancing? Nu exista teatru independent atunci în Cluj. Ulterior, Cristi Nedea a făcut Teatrul Imposibil pe care l-a inaugurat cu un spectacol în care jucam eu și Cucu. Jucam ba prin subsolurile Muzeului de Artă, ba pe la Sala Euphorion a Naționalului, ba pe la Casa Tranzit. Am stat așa doi ani, în care aveam și multe colaborări cu Naționalul. Eram plătit prost, dar îmi puteam permite o chirie și să mă întrețin.
După doi ani, a apărut ceva scandal la teatrul din Turda și Doina Șoproni n-a mai fost directoare. L-au chemat pe Răileanu să preia direcțiunea. Cornel m-a sunat și mi-a zis să vin cu el. Nu voiam. Mi-era groază să mă duc la teatrul ăla. Mă rog, m-a chemat, m-am dus, nu puteam să-l refuz pe Răileanu, care a fost și este încă un om foarte, foarte, foarte important pentru mine, dar nimic din mine nu-și dorea teatrul din Turda. Așa mi-am dat seama că, de fapt, rana e foarte mare. M-am angajat din nou la Turda, unde am devenit, încă o dată, coleg cu Doina. Nu cred că ne-am vorbit deloc în perioada a doua în care am stat acolo.
Răileanu, fiind iarăși foarte atent la conduita și principiile lui, n-a acceptat niciun fel de compromis. N-a știut să înțeleagă niciodată că oamenii dintr-un Consiliu Local n-au cum să înțeleagă filozofia unui artist valoros, el n-a putut să-i înțeleagă pe ei, ei n-au putut să-l înțeleagă pe el și, după un an și jumătate, a zis "Îmi dau demisia, nu mai pot". A fost un proces acolo, el a suferit foarte mult din cauza asta.
Cu o stagiune înainte de acest moment, în vara lui 2004, m-am întâlnit cu Horațiu Mihaiu la o cafea în Cluj. Mi-a zis că tocmai devenise director la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe (TAM) și că m-ar vrea acolo. I-am zis că vin, dar că vreau să mai stau o vreme la Turda că era vorba să vină să monteze Alexandru Dabija. "După aceea, dacă mai e valabilă oferta, vin". Dabija a venit, a făcut Omul cu valize de Ionescu, care e o piesă genială. Răileanu a jucat rolul principal, eu am făcut vreo șapte personaje secundare total diferite între ele, a ieșit un spectacol excelent! L-am jucat, s-a terminat stagiunea, Răileanu a fost împins să își dea demisia, eu am rămas.
Vara lui 2005: "Dacă nu se întâmplă ceva, eu o să mor într-un șanț"
M.B.: N-ai prea avut noroc la directori în primii ani ai carierei.
S.M.: Așa e, n-am avut, startul n-a fost deloc bun. A urmat vacanța de vară dintre stagiuni. Între timp, eu, din punct de vedere al vieții mele personale, mergeam din rău în mai rău. O luasem pe pantă în jos urât de tot. Sumbru totul în jurul meu.
Țin minte că, într-o dimineață, m-am trezit după o beție cruntă, nici nu înțelegeam unde sunt, mă duceam mahmur spre casă și mi-am zis: "Dacă nu se întâmplă ceva, eu o să mor într-un șanț". Simțeam că sunt pe fundul prăpastiei și că n-am nicio șansă să mai ies de acolo. Am ajuns acasă, am făcut un duș și am ieșit pe balcon. Locuiam la etajul 10, aveam un fotoliu pe balcon, era o dimineață minunată de vară, m-am pus pe fotoliu și mi-am dat seama că nu știam ce să fac. Că trebuia să fac ceva, dar nu aveam nici o idee ce anume.
Trei minute mai târziu, m-a sunat Horațiu Mihaiu să-mi spună că se deschisese concurs la Sfântu Gheorghe: "Oferta e valabilă, dacă te mai interesează. Concursul e în septembrie, te aștept". Ce a urmat a fost una dintre cele mai fericite veri de după facultate pe care le-am avut. M-am dus, am luat concursul.
Destinația Sfântu Gheorghe: "Nu mi-a plăcut deloc începutul, nici n-avea de ce"
M.B.: Cum arăta Sfântu Gheorghe când ai ajuns acolo?
S.M.: Ca Slobozia. Era pustiu, un fel de oraș fantomă dintr-un roman de Stephen King, totul era suspect. După primele două săptămâni, mi-am spus "Eu nu pot să stau aici, mă duc înapoi la Cluj". După o vreme: "Mă duc la Cluj să ce? Că de acolo am fugit de mine însumi. Unde mă duc? Să fac ce?". Așa că m-am apucat de treabă la Sfântu.
Primul spectacol, Pescărușul, a fost foarte prost. Nu din vina actorilor, ci exclusiv a regizorului. O să mă întrebi cine era, degeaba îți spun numele, pot să zic X. Un om bun, de altfel, dar la scenă e altă poveste, se cere să fii mai mult decât de treabă.
Între timp, colegul meu de facultate Florin Vidamski, care devenise și el actor la TAM, a fost chemat de cei de la M Studio (n.r. al treilea teatru din Sfântu Gheorghe, pe lângă TAM și Teatrul Tamási Áron (TASZ)) să facă un spectacol în maghiară (deși, în general, profilul lor e de teatru-mișcare). Florin m-a invitat să joc, eu am zis da, deși nu știam dacă o să mă descurc. Știam maghiară cât să fac conversație la bere, dar nici un caz cât să joc într-un spectacol. Și totuși m-am băgat. Numai așa, ca să fac ceva, pentru că nu-mi plăcea, nu-mi plăcuse deloc începutul, nici n-avea de ce. A ieșit un spectacol drăguț, ocazie cu care m-am împrietenit foarte bine cu cei de la M Studio (n.r. Free, adaptare după Pana de automobil de Friedrich Dürrenmatt, în regia lui Florin Vidamski, cu o distribuție formată din membrii ai Ansamblului de Dans Háromszék din Sfântu Gheorghe, Péter Dávid, Attila Nagy, László Szekrényes și István Téglás, din actorii TAM Sebastian Marina și Fatma Mohamed, este primul spectacol din portofoliul M Studio).
Apoi, Horațiu Mihaiu, care se ocupa și de regie, a făcut un spectacol după Magritte, foarte frumos, vizual, cum îi plăcea lui, cu care ne-am plimbat, am început să mergem pe la festivaluri, să ieșim și din țară (n.r. MaMaMAGRITTE, eseu vizual cu texte din Viața pe un peron de Octavian Paler, producție TAM 2006). Cumva, am început să simt vibe-ul ăsta, care e și acum la Sfântu Gheorghe, am început să-mi dau seama că teatrul din orașul ăsta e un loc cool, mișto. Pe scurt, începusem să mă simt bine.
După asta, zdrang, Horațiu își dă demisia! Șoc! De ce? Nu știu exact să spun. Cred că el avea argumente solide, dar, din punctul meu de vedere, nu s-a luptat destul pentru post. Relația lui cu Consiliul Local nu era bună. Și Horațiu, precum Răileanu, e un tip foarte corect, cu abordarea: "Dom'le, noi facem artă, voi trebuie să ne sprijiniți!". Aceeași problemă cu compromisul ca la Cornel. Cel care îți dă banii are în reflex cumva: "Eu îți dau banii, dar am niște pretenții". Fără ca asta să însemne că noi trebuia să găzduim ședințe de Consiliu sau să își facă ei chermezele la noi. Nu, niciodată nu s-a pus așa problema. Cu ceva nu s-au înțeles, e clar. Cu bugetele, cu salariile, nu știu. Cert e că, la un moment dat, i-a ajuns și a renunțat. Din punctul meu de vedere, putea să se lupte mai mult. Din punctul lui de vedere, pe care el îl știe mult mai în amănunt, probabil că a luat decizia justă.
Regula mandatelor de 2 ani la șefia TAM
M.B.: Și a preluat Vidamski.
S.M.: Da. La 31 de ani! Horațiu îl rugase pe el să preia conducerea după plecarea sa. Florin a început ca din tun. Lumea teatrală la nivel național era foarte aproape de noi, foarte alături de teatrul din Sfântu Gheorghe și de directorul său atât de tânăr, cu un elan aparte. După o primă stagiune, s-a întâmplat ceva, nu știu ce, și s-a stricat relația mea cu el. Temporar. Tot în perioada aia el s-a izolat foarte tare, relația cu Consiliul Local era de război, el nu mai participa la ședințele lor, ei nu mai voiau să-l vadă, fiecare cu argumentele lui. Fiind mult prea tânăr și lipsit de experiență, Florin a început să ia decizii greșite în serie, s-a afundat tot mai tare și, la un moment dat, i s-a recomandat că poate ar fi cel mai bine să renunțe, ceea ce a și făcut (n.r. Florin Vidamski a fost manager al TAM în perioada 2007-2009).
Una dintre chestiile foarte bune pe care le-a făcut Vidamski a fost că l-a angajat pe Cristian Ban la TAM, proaspăt absolvent de facultate. În prealabil, o angajase și pe Cristina Milea ca scenograf. Tot în mandatul lui, Radu Afrim a montat De mână (n.r. pe un text de Sofia Freden, premieră 2008) și Lucia patinează (n.r. pe un text de Laura Sintija Cerniauskaite, premieră 2009).
După Florin Vidamski, a revenit Horațiu Mihaiu. Doar că Horațiu a venit după el cu problema veche, a intrat direct în relația cu Consiliul Local pe care o lăsase în 2007. Culmea, și el a stat tot 2 ani, a continuat tradiția nefastă a mandatelor scurte de director. Acest al doilea mandat a fost mai jos ca primul lui mandat sau ca cel al lui Vidamski. S-a încercat un pic politizarea TAM, Horațiu a fost complet împotrivă.
Problema era că, din cauza bugetului mic, noi nu făceam spectacole mari. Evident, fiind tineri, noi, actorii, voiam spectacole mari. Văzusem, în mandatul lui Vidamski, că se poate, apucaserăm să mergem în tot felul de festivaluri, prin Italia, la Torino, prin Portugalia, prin Anglia. De pildă, făcusem, în 2007, Insula, în regia și după conceptul lui Vidamski, teatru non-verbal, jucam Fatma Mahomed, Ioana-Alexandrina Costea, eu și Florin, Horațiu ne-a ajutat cu muzica.
Din păcate, după reîntoarcerea lui Horațiu, nu s-a întâmplat nimic. Absolut nimic. Făceam două spectacole pe stagiune. Impact insignifiant, ajunsesem să avem 6 oameni la reprezentație. Până la urmă, i-au dat note mici la evaluare lui Horațiu, i-au sugerat să își dea demisia și el a plecat. Un nou șoc!
La acel moment, din partea Primăriei, a venit către noi, actorii, mesajul "Băi, găsiți-vă voi un director". Așa că, împreună cu Elena Popa, am început să ne gândim cine ar putea fi, încercând să scăpăm de acest nefericit ritm de schimbat directori la fiecare doi ani și apoi luat de la zero. Din păcate, n-am reușit nimic.
Așa că, a venit Țopa (n.r. regizorul Dan Țopa a fost manager al TAM în perioada 2013-2015). A venit cu un entuziasm foarte mare, care s-a isprăvit după vreo săptămână. Am continuat să facem și mai nimic decât făceam înainte. În mandatul lui, a venit Afrim să facă ceva, n-a ieșit. Ar fi fost un spectacol foarte slab, în primul rând din cauza textului, până la urmă nu l-am scos.
Din fericire, Țopa a avut inspirația să îi cheme pe Ana Mărgineanu și pe Peca Ștefan și așa am făcut, în 2014, Sfântul din Sfântu Gheorghe, un spectacol excelent. Pe bază de documentare realizată la nivel local, Peca a scris o poveste complet originală, în care erau inserate foarte multe realități ale orașului. Am crezut sincer că, în fine, ăsta va fi momentul când se va revitaliza totul. Am început să mergem iarăși la festivaluri, lumea ne băga în seamă, spectatorii veneau iarăși la teatru. E drept doar la spectacolul ăsta. Au apărut însă probleme. Țopa i-a chemat pe Ana și pe Ștefan să facă spectacolul neștiind dacă îi va putea plăti. Și, în primă instanță, nu a reușit. A fost super complicat, a ieșit scandal mare. În fine, până la urmă, a reușit să-i plătească. La un moment dat, Țopa a obosit și a zis că pleacă. După doi ani, bineînțeles:).
Concursul de management din 2015 și cele două sutimi diferență: "Mi s-a rupt sufletul când am văzut rezultatul"
M.B.: Din 2015, blestemul mandatelor manageriale de 2 ani la TAM s-a rupt și Anna Maria Popa aniversează în 2025 10 ani în fruntea teatrului. Concursul din 2015 a fost câștigat de Anna cu doar 2 sutimi în fața contracandidatei Alexandrina Ioana Costea, actriță a teatrului și soția ta. Cum te-ai simțit atunci, când Ioana a pierdut o luptă atât de strânsă?
S.M.: Cum am simțit personal sau cum am simțit pentru Ioana? Sunt două cărări. Înainte de orice, trebuie să descriu un pic contextul de atunci.
În anii aceia, era un tip, consilier local, Mădălin Guruianu, fiul unei actrițe acum la pensie, Duța Guruianu. El era foarte apropiat de noi și, de câte ori pleca cineva din conducerea teatrului, mă întreba dacă nu vreau să fiu director. Eu ziceam constant nu. El insista, eu răspundeam că nu-mi doresc și că faptul că sunt pe scenă n-are nici o legătură cu managementul.
Între timp, cum la Sfântu Gheorghe nu se prea întâmpla nimic, eu am început să plec. Colaboram cu Oradea, cu Târgu Mureș, cu Replika, în București, cu Târgoviște. Într-o zi, eram la București și repetam la un spectacol (n.r. 11.1/EchoPoint, pe un text de Rajiv Joseph, în regia lui Sebastian Marina - "Povestea acestui spectacol ar trebui să fie subiectul unui alt interviu. Am băgat toți banii familiei în producția lui, s-a jucat un weekend întreg într-o vilă care i-a aparținut lui Carol al II-lea, aveam 20 de oameni în distribuție, nu știam dacă pot să-i plătesc. Am reușit, până la urmă, din bilete. Îl jucam pe 7 ori pe seară, erau scene foarte scurte pe care spectatorii le parcurgeau în ordine cronologică") când la Sfântu a avut loc o ședință a colectivului teatrului cu reprezentanți ai Consiliului Local. Era pe vremea când manager interimar era colega mea, Mona Codreanu. După ședință, în care actorii fuseseră iarăși rugați de cei de la Consiliul Local să desemneze pe unul de-ai lor promițându-i sprijinul pentru a fi director, Ioana m-a anunțat la telefon: "Nimeni n-a zis nimic, toată lumea stă și se ascunde pe după vișini și atunci am zis că mă bag eu". I-am răspuns: "Te rog mult, mai gândește-te până dimineață și, printre gânduri, amintește-ți de ce am refuzat eu de fiecare dată. Dacă mâine dimineața ești în continuare hotărâtă să candidezi, eu merg cu tine până la capăt". Dimineața următoare a zis că merge înainte. Buuun.
A început să studieze management, să își scrie proiectul, copiii noștri (n.r. Andreas și Christof Marina) erau mici, plângeau noaptea și țin minte că, la un moment dat, i-am zis Ioanei: "Te rog frumos să-mi promiți că, dacă vei fi noul director al teatrului, căsnicia noastră nu va avea de suferit".
Pe Anna, contracandidata ei, n-o cunoșteam deloc, abia cu ocazia concursului am aflat că e din Sfântu Gheorghe, nu știam nimic despre ea. Ne-am zis (o parte dintre colegi) că e ceva necurat la mijloc. Într-un fel, a și fost. La proiect, prima probă, Ioana a obținut cam cu jumătate de punct mai mult. Apoi, însă, la a doua probă, interviul, comisia a stat foarte mult, mult prea mult să delibereze, pentru ca, la final, media să iasă cu cele două sutimi în favoarea Annei. Problema era că era o încâlceală totală, implicații politice, în fine, lucruri care nu aveau sau nu ar fi trebuit sa aibă vreo legătura cu TAM sau cu teatrul în general.
Am stat de vorbă cu niște prieteni, care au putut vedea mai obiectiv situația, și ei ne-au spus că singura chestie pe care o puteam face pentru a trage semnalul de alarmă este să contestăm concursul, ca apoi sa vedem dacă sunt și alte persoane sau entități implicate în toată aceasta poveste extrem de neplăcută. Am făcut asta, s-a iscat vâlvă, au fost câteva conferințe de presă. Bineînțeles, Anna a crezut că avem ceva împotriva ei. Norocul cel mare a fost că ea și-a dat seama rapid de situația în care ne aflam cu toții și mi-a scris un mesaj pe Facebook că nu știa că se va ajunge la măgăriile la care s-a ajuns și că mai bine se retrage. I-am răspuns: "Anna, în realitate, nimeni n-are nimic cu tine. Înțelege că lucrurile stau altfel, sunt mult mai profunde, tu nu vezi decât ceea ce te lovește pe tine".
Ce s-a întâmplat e că, la concurs, Anna a fost favorizată cu speranța că va întoarce niște favoruri după aceea. I-am explicat chestia asta, i-am scris un mesaj foarte lung, spunându-i că n-avem ceva împotriva ei, ci împotriva celor care provocaseră această vâltoare, ea a înțeles și mi-a spus foarte clar: "Eu vreau să fiu directoarea teatrului. Nu mă interesează să fac jocurile nimănui, nu sunt afiliată politic, nu mă interesează decât teatrul". După asta, ne-am întâlnit, am discutat super deschis toate problemele și ea apoi s-a dus și a semnat contractul de manager.
Ca să răspund, în fine, la întrebarea ta, mi s-a rupt sufletul când am văzut rezultatul concursului. Pentru că știu că Ioana și-a călcat peste niște principii de dragul teatrului. După ce Anna și-a preluat mandatul, Ioana a luat copiii și s-a dus câteva săptămâni la Târgu-Mureș, la mama ei, să-și revină. Acum, însă, privind lucrurile în perspectivă, mă bucur că n-a câștigat. Atunci, însă, mi s-a rupt sufletul. Ioana a suferit din pricina nedreptății, dar acum n-are nici o treabă acum pentru că ne-am putut vedea noi de viața noastră, iar lucrurile au început să meargă bine foarte rapid.
M.B.: De-a lungul mandatelor ei, Anna ți-a dat vreo clipă senzația că răspunde la comenzile cuiva?
S.M.: Nici vorbă. Dimpotrivă. 120% nu. Avem o relație minunată. Încă de atunci, de altfel, din momentul când am stat față în față și am spus tot ce aveam de spus, Anna a avut inteligența, inclusiv emoțională, să înțeleagă că tot ce voiam noi era să facem e artă. Fără șopârle. Cât știm noi de bine. După prima ședință în calitate de director, m-a întrebat: "Ce trebuie să fac ca să fim ok?". "Nu asta contează Anna, noi suntem deja OK. Întrebarea este ce trebuie să faci tu ca să fii un director bun. Dacă îmi dai voie, îți zic două lucruri. Unu, dacă ai senzația că vei putea să faci totul singură, ai pierdut meciul. Doi, ai încredere în Consiliul Artistic, în niște oameni care pot să te ajute".
Noul TAM: "Exact ca la fotbal, victoriile aduc victorii"
M.B.: Când ai simțit că TAM-ul, în noua versiune, decolează cu adevărat?
S.M.: Au fost mai multe etape. Cred că prima s-a numit spectacolul Catincăi Drăgănescu Orb de mină, pe textul lui Csaba Székely (n.r. premieră 2016, coproducție TAM - Teatrul Independent Osonó), montat pentru prima oară în limba română. Acela a fost și continuă să fie singurul spectacol de când sunt eu la TAM, de 20 de ani, la care la fiecare reprezentație a trebuit să trimitem oameni acasă pentru că nu mai aveau loc în sală. Cu liste de așteptare, puneam pernițe, puneam băncuțe și tot erau prea mulți doritori. După aceea, a fost Zbor deasupra unui cuib de cuci (n.r. premieră 2018, în regia lui Eugen Gyemant). Și acum ne mai întreabă lumea de ce nu îl mai jucăm, e marea durere a colegului Costi Apostol. După aceste două borne, a fost mai ușor pentru că trupa a început să simtă că se poate. Exact ca la fotbal, victoriile aduc victorii.
Una dintre cele mai mișto stagiuni a fost 2021-2022 când am făcut Richard III (n.r. regia Eugen Gyemant), Dispariții (n.r. regia Cristian Ban, pe textul lui Elise Wilk) și Blasted (n.r. regia Bobi Pricop, pe text de Sarah Kane), toate spectacole foarte-foarte mișto. Între timp, au fost și Dragonul de Aur al Catincăi Drăgănescu (n.r. premieră 2019, pe textul lui Roland Schimmelpfennig) sau Nu chiar 1918 al lui Cristian Ban, tot pe text de Csaba Székely, care a avut premiera în ziua Centenarului. Am avut succes și cu spectacolul montat de Dabija, pe un text mai puțin cunoscut de Alecsandri, Doi morți vii (n.r. premieră 2020).
"Noi, la TAM, știm programarea regizorilor cu care vom face spectacole până în 2029. Din punct de vedere al managementului, sper să nu plece niciodată Anna. Totuși, dacă s-ar întâmpla asta, acum teatrul are notorietatea necesară pentru ca un nou manager să ducă lucrurile mai departe în sus, nu în jos."
Cea mai frumoasă indicație regizorală, cel mai mare compliment, factorul Afrim: "Acest monolog este de aplauze în picioare la Odeonul de la Paris"
M.B.: Mă uitam că tu, cu Eugen Gyemant, lucrezi cu o frecvență de 3 ani. În 2024, ați făcut Henry Johnson la Metropolis, pe cel mai recent text al lui David Mamet, și De treci codrii, co-producție TAM - Godot pe textul lui Elise Wilk, în 2021 a fost Richard III și în 2018 Zbor deasupra unui cuib de cuci. E regizorul tău favorit?
S.M.: E printre ei. Mai sunt Cristi Ban, Bobi Pricop. Pe Radu Afrim îl așez într-o categorie specială, el e foarte dificil, uneori, nu neapărat pentru mine, eu lucrez foarte bine cu el, însă nu e ușor. Cu Cristi Ban e foarte ușor să lucrezi, de exemplu. Cu Eugen nu e atât de ușor să lucrezi cum e Cristi, cu Bobi am lucrat foarte bine, cu Catinca, la Orb de mină, a fost minunat, pe când la Dragonul de aur a fost foarte complicat (e drept, și spectacolul era teribil, istovitor), cu Ana Mărgineanu eram ca frații, ne înțelegeam dincolo de cuvinte. E foarte greu de ales.
Adevărul e că dacă nu era Afrim în viața mea, eu nu eram nici jumătate din ce sunt azi. Că ținem sau nu cont cât de greu a fost la lucru în anumite momente, că sunt sau nu sunt eu de acord cu anumite lucruri, adevărul este că îi datorez câteva salturi profesionale mari de tot. Mi-amintesc când am regizat eu primul spectacol și colega mea, Claudia Ardelean, m-a întrebat cum e, i-am răspuns: "Știi, în 70% din cazurile în care îl înjuram pe Afrim, el avea dreptate". E bine pentru actor să vadă și cealaltă parte a baricadei pentru că imensitatea responsabilității unui regizor n-are nici o legătură cu cea a unui actor. Să fii actor e simplu, frate, în comparație cu a fi regizor.
În facultate, când m-a luat în Trei surori, eram în curte, la o țigară, și mi-a zis: "Ești marea mea surpriză". Vorbele alea au contribuit la decizia mea finală de a vrea să fiu actor.
Afrim este cel care mi-a dat cea mai frumoasă indicație de regie pe care am primit-o eu vreodată. De-a lungul anilor, am primit foarte multe indicații, extrem de inspirate, care m-au uluit uneori, dar ce mi-a zis Afrim la De mână îmi face și acum pielea de găină. În text, era acest personaj Peter, căruia Afrim i-a spus Petronel, care din scriitură părea, asta și pentru că personajele celelalte se comportau cu el în sensul ăsta, părea un tip ușor înapoiat mintal. Nu era însă clară treaba. Când am citit prima dată textul, eu nu mi-am dat seama de chestia asta. La prima lectură, Afrim ne-a zis că piesa e destul de comică, că are și o latură socială și că se bazează pe talentul actorilor și pe umorul lui Seba. După prima lectură, mi-am dat seama că singurul personaj care nu era comic era al meu. Când ne-a chestionat dacă avem întrebări, i-am spus "Nu te supăra, Radu, cam unde vezi tu că ar trebui să-mi exercit umorul pe care te bazezi? Că n-am nimic!".
Era un copil abuzat constant care lui Radu i se păruse că avea un pic de retard, îmi zicea să mă uit la Forrest Gump, doar că mie nu mi se părea așa. Am început să lucrăm, și, la un moment dat, după repetiție, mi-a spus: "Seba, te rog frumos să ai grijă de personajul ăsta pentru că acest copil nu e un retardat, acest copil este un înger pe care nu îl iubește nimeni și care îi iubește pe toți. Cu cât mai tare te urăsc ei, cu atât mai tare îi iubești tu". M-am pișat pe mine, nu mi-am revenit toată noaptea. Dimineața, la șapte, eram singur în teatru, repetându-mi singur momentele, imaginându-mi partenerii, repetând singur până la ora zece ca să fiu ok.
Tot el, tot Radu mi-a făcut, tot cu ocazia lui De mână, unul dintre cele mai frumoase complimente din cariera mea. Aveam un monolog foarte, foarte greu și nu știam cum să-l fac. De cu seară, mi-a zis să-l învăț că la zece a doua zi urma să îl repetăm. M-am dus pe la opt și nu știam ce să fac, n-avem nici o idee. Monologul era clar, nu era nimic abstract, dar mi se părea că zic doar cuvintele. La un moment dat, mi-a venit o idee. Când a venit Radu, i-am spus "Am o propunere pentru monolog și pentru asta aș vrea să stau cu textul în mână". "No, lasă-mă cu minciunile astea că tu iar îmi zici că ai învățat textul când de fapt nu l-ai învățat, când o să-l înveți, vezi că ți-l tai", a izbucnit Afrim. Am insistat și, până la urmă, a acceptat. Am spus monologul și s-a lăsat liniște. A fost o liniște pe care n-o să o uit niciodată. Într-un final, Radu a zis: "Acest monolog este de aplauze în picioare la Odeonul de la Paris. Ne vedem diseară". Petronel din De mână e și azi, pentru mine, unul dintre cele mai grele (era să mă despart de Ioana în timpul repetițiilor) și bune roluri din cariera mea.
Cvasi-debutant în film la 48 de ani: "Dacă s-ar face un serial foarte bun, gen Game of Thrones, m-aș duce, man!"
M.B.: Te roade faptul că ești cine ești în teatru și că participi la un program destinat cvasi-debutanților în cinema?
S.M.: Nu. Mi se pare amuzant. Eu nu mă simt nici atât de în vârstă pe cât sunt, nici nu mă simt atât de cunoscut pe cât probabil sunt, nici nu am senzația că sunt un mare nume în lumea teatrului. Pe scurt, nu mă deranjează deloc. Ba, dimpotrivă, cred e un avantaj foarte mare. M-am întâlnit cu câțiva dintre cei care vor fi la 10 pentru FILM în TIFF 2025 și a fost minunat să le văd respectul, să îl aud pe unul dintre băieți felicitându-mă pentru Richard III-ul pe care a venit special la Sfântu Gheorghe să îl vadă.
M.B.: Să spunem că, până acum, tu ai apărut în Katalin Varga (regia Peter Strickland, 2009), Despre oameni și melci (regia Tudor Giurgiu, 2012), Box (regia Florin Șerban, 2015), în mediumetrajul lui Lucian Țion, Parastasul lui Viorel nu se mai ține aici (2010), și într-o producție americană cu zombies care s-a turnat la București, Return of the Living Dead: Rave to the Grave, în 2005. N-ai făcut mai mult cinema până acum pentru că nu te-a interesat sau pentru că n-ai fost chemat?
S.M.: Pentru că n-am fost chemat. Deși nu pot să neg filmul, pentru că n-am încă atâta experiență încât să spun că nu-mi place, ar fi o ipocrizie, simt totuși că teatrul e pentru mine. Totuși, dacă s-ar face un serial foarte bun, gen Game of Thrones, m-aș duce, man! Aș vorbi cu Anna, mi-aș lua concediu fără plată un an și m-aș duce. Ca experiență, mi-aș dori foarte mult, pentru că simt că este ceva care îmi lipsește și în care aș vrea să sondez foarte tare.
M.B.: Visezi să lucrezi cu un regizor anume?
S.M.: Cristi Puiu. De altfel, am fost foarte aproape să joc în Sieranevada rolul principal. Rămăsesem trei actori în faza finală a casting-ului pentru rolul pe care avea să îl joace Mimi Brănescu. Când am aflat că nu am fost ales eu, am zis că nu o să fiu în stare niciodată să văd filmul. A trebuit însă să-l studiez la masterul de regie de teatru. Theodor-Cristian Popescu avea o idee: "Hai să ne uităm la filme și să vedem ce aduce regia de film și ce ar putea aduce regia de teatru". L-am văzut și e filmul meu românesc preferat. M-a uns pe suflet. Mi-a plăcut de am murit.
M.B.: Dintre regizorii de afară?
S.M.: Până acum vreo 10 ani, aș fi spus Jim Jarmusch. Îmi place foarte tare. În continuare, e foarte sus pentru mine Jarmusch. Dar acum a apărut Yorgos Lanthimos. În visele mele cele mai spectaculoase, mi-ar plăcea măcar să-l cunosc. La fel pe Haneke.
M.B.: Actori? De cinema, de teatru.
S.M.: Îmi plăcea foarte tare Octavian Cotescu din titanii vremurilor apuse. Dintre cei de acum, îmi plac actorii care fac meseria din plăcere. De pildă, Alex Potocean. Costi Apostol. Marius Turdeanu. Bogdan Nechifor de la Excelsior. Joaquin Phoenix. Jonathan Pryce. Și n-am zis de actrițe.
O actriță britanică extraordinară e Hayley Atwell. Sau Amanda Plummer. De la noi, îmi plăcea enorm Olga Tudorache. Și Irina Petrescu. Iar mai de acum, Cerasela Iosifescu. Sabrina Iașchevici. Cristina Juncu și Eliza Păuna. Sau, de la noi din TAM, Oana Jipa. Despre soția mea nu spun, ca să nu îmi aud vorbe, hahaha....
Sigur că-mi place și Tom Hardy. Cui nu-i place Tom Hardy? Mi s-a tot zis că aduc cu el. Pavlu îmi place de asemenea foarte tare. Faptul că am jucat cu el, în Henry Johnson, e foarte important. Cu Pavlu am lucrat, vai de mine și de mine, excelent!
Problema cu actorii de acum, de fapt, nu problema, ci raportarea la Pavlu, Vasluianu sau Vlad Zamfirescu, de pildă, e că nu pot să îi văd cum îi vedeam pe Cotescu sau pe George Constantin. Ăsta e și unul din motivele pentru care mi-e foarte greu să văd film românesc. Pentru că îl văd pe ecran pe ăla cu care am băut o bere la un festival acum trei zile. Sigur, dacă e foarte bine făcut filmul, uiți de asta. De pildă, asta mi s-a întâmplat cu Levente Molnár în Son of Saul.
Actor într-un spectacol bucureștean: "În Henry Johnson, am cel mai greu text pe care a trebuit să-l zic în viața mea"
M.B.: Ai pomenit de mai multe ori de Henry Johnson, premiera din 2024 de la Metropolis. Cum a fost experiența asta bucureșteană?
S.M.: În momentul în care urma să am premiera la Metropolis, la București, a fost un alt sentiment. Adică, na, eram la București. S-a întâmplat să am și cel mai greu text pe care a trebuit să-l zic în viața mea, vreodată. Și țin minte că îmi ziceam: "De ce a trebuit acum? De ce tocmai la București?".
Am jucat în suficient de multe festivaluri, și aici, și în străinătate, unde erau mize. Când ne-am dus cu Richard III la Craiova, de exemplu, și știam că sunt cei de la Tiger Lilies în sală, care îmi plac enorm, miza, pentru mine, automat era foarte, foarte mare. Totuși, la Metropolis a fost diferit. A contat foarte mult felul în care am lucrat cu Vlad Zamfirescu și cu Șerban Pavlu, care au fost excelenți. Nu mi-au dat nici o secundă senzația că vor să le arate ei ăstora din provincie, lui Costi Apostol și mie, cine sunt ei. Dimpotrivă. Cu Pavlu, de exemplu, am făcut cunoștință acum și trei secunde mai târziu vorbea cu mine ca și cum ne știam de o sută de ani.
Familia: "Cu mine n-ai mari probleme, sunt un tip de treabă. Am însă două condiții"
S.M.: După un revelion, la puțină vreme după ce am ajuns la Sfântu Gheorghe, i-am zis Ioanei că vreau să-mi petrec viața alături de ea. Am început să discutăm ce presupune asta. Eu am spus cam așa: "Cu mine n-ai mari probleme, sunt un tip de treabă. Am însă două condiții: aș vrea ca niciodată alcoolul să nu devină o problemă, sub nici o formă, și aș vrea să nu mă pui vreodată să aleg în teatru și altceva". Ea nu mi-a pus nici o condiție.
M.B.: Ți-ar plăcea ca și băieții voștri să facă teatru? Să nu uităm că ei au jucat alături de tine în Richard III: Andreas a fost Prințul Edward și Christof Ducele de York. Cum de altfel, mișto coincidență, fiul prietenului Richard Balint, Robert, joacă alături de tatăl lui în Richard III montat de Andrei Măjeri în 2025 la Oradea.
S.M.: Nu mi-ar displăcea deloc și i-aș ajuta cât aș ști eu de mult. Bineînțeles că, atunci când erau mai mici, voiau să se facă actori, după care a venit perioada în care nu mai voiau asta, acum, când au 12 și, respectiv, 14 ani jumătate, nu știu să-mi răspundă la întrebarea ce vor să se facă. Eu, totuși, suspectez că vor merge spre partea artistică.
Muzica, regia, viitorul: "Profesional, exist doar pe scenă"
S.M.: Odată cu venirea în Sfântu Gheorghe, m-am schimbat mult. M-am liniștit, m-am maturizat brusc. Teatrul ăsta m-a făcut actorul care sunt. Până la Sfântu Gheorghe, doar m-am încălzit, m-am antrenat. Am devenit foarte, foarte serios în munca mea, în meseria asta. Tentații din exterior nu prea mă interesează. Am rămas la pasiunile mele: fotbal și teatru.
M.B.: Și muzica?
S.M.: Cu muzica, povestea e cam așa. Acum câțiva ani, am avut o perioadă în care m-a pocnit o depresie profundă din cauza unor întâlniri cu oameni neprielnici care m-au dărâmat. N-are legătură cu ce am povestit despre Cluj, cu vara aceea când m-a sunat Horațiu Mihaiu. Atunci eram un golan, un pârlit. Acum, am luat un ciocan în cap, de fapt, mai multe, când m-așteptam mai puțin.
În perioada aceasta, Marius (n.r. muzicianul Marius Popa, soțul Anna Mariei Popa) a fost lângă mine. El a avut ideea: "Auzi, nu vrei să tu transformăm noi durerea asta în ceva creativ?". Așa a apărut trupa noastră, Mazing, și piesa care e pe YouTube și care a fost și pe la ceva radiouri, Shakespeare was wrong. Mai avem și altele. N-am ajuns încă să realizăm un album.
Mi-ar plăcea să fac mai mult în domeniul muzicii. Anul trecut, de pildă, am făcut Așteptându-l pe Ulise, spectacolul-concert pe muzica Cristinei Juncu pe care îl jucăm din când în când la Nottara. Urmează să facem Așteptându-l pe Orfeu, cu aceeași echipă plus încă un muzician - Nidal.
M.B.: Cum e cu regia? Am citit undeva că ai premiu pentru regie.
S.M.: La Festivalului Internațional al Tinerilor Regizori Theater Networking Talents (TNT) de la Craiova am primit Premiul Juriului Elevilor în 2018 pentru Sub apă de Carmen Ella Greenhill. Am montat spectacolul la Teatrul Matei Vișniec din Suceava, ca dizertație pentru programul de master regie de la Târgu-Mureș pe care l-am urmat între 2016 și 2018.
Cea mai bună formă de a mă exprima eu, ca să mă simt eu, eu, e, însă, pe scenă, când joc. Ăsta este și motivul pentru care nu am devenit regizor, ceea ce fac majoritatea actorilor care încep să monteze sau care studiază regia. Eugen Jebeleanu, de pildă. Am și avut o discuție cu el. El mi-a spus că nu mai simte să joace, eu i-am răspuns că, profesional, exist doar pe scenă.
M.B.: Am văzut vreo două interviuri în care ai zis că dream job-ul tău când erai tânăr era să lucrezi la Naționalul de la Cluj. Acum mai e?
S.M.: Nu.
M.B.: De ce?
S.M.: Pentru că viața mi-a oferit altceva. Acum nu mă văd nicăieri altundeva decât la Teatrul Andrei Mureșanu. În 2025, Anna împlinește 10 ani în funcția de director al TAM, Costi Apostol tot 10 ani de când e în trupă, eu și Ioana câte 20 de ani, Mona Codreanu, 30 de ani. Ar fi frumos să marcăm într-un fel asta.
Data nașterii: 11.04.1977
Studii: Universitatea Babeș-Bolyai Cluj, Facultatea de Teatru și Film, Programul de studii actorie, Studii de licență (1995-199), Clasa Cristina Pardanschi, Cornel Răileanu
Roluri în teatru (selecție): Benny - Oameni obișnuiți după David Lindsay-Abaire și și Neil LaBute, regia: Vlad Masacci - 2025; Senatorul - Lina de Alexandra Felseghi, regia: Adina Lazăr - 2024; Ulise - Așteptându-l pe Ulise, spectacol-concert de Cristina Juncu - 2024; Gene - Henry Johnson de David Mamet, regia: Eugen Gyemant - 2024; Împăratul - De treci codrii de Elise Wilk, regia: Eugen Gyemant - 2024; Sile Gurău - Mobilă și durere de Teodor Mazilu, regia: Cristian Ban, 2023; Tarik - La ronde de Yann Verburgh, regia: Eugen Jebeleanu - 2023; Tipul cu câinele - Cum s-a măritat maimuța și-a luat casă și a găsit fericirea în Orlando bazat pe povestiri de Chuck Palahniuk, regia: Dragoș Mușoiu - 2023; Torvald - Nora 2. Casa păpușii de Lucas Hnath, regia: Andreea Vulpe - 2022; Ian - Blasted de Sarah Kane, regia: Bobi Pricop - 2022; Max & Rainer - Dispariții de Elise Wilk, regia: Cristian Ban - 2022; Richard al III-lea - Richard III de William Shakespeare, regia: Eugen Gyemant - 2021; Soțul profesoarei - Consimțământ de Evan Placey, regia: Radu Afrim - 2021; Nacho - Grădinărit uman de Rodrigo García, regia: Andrei Măjeri - 2021; Egor - Doi morți vii de Vasile Alecsandri, regia: Alexandru Dabija, 2020; Unul dintre asiatici - Dragonul de aur de Roland Schimmelpfennig, regia: Catinca Drăgănescu, 2019; Primarul - Nu chiar 1918 de Csaba Székely, regia: Cristian Ban - 2018; McMurphy - Zbor deasupra unui cuib de cuci după Ken Kesey, regia: Eugen Gyemant - 2018; Chiriac - O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, regia: Cristian Ban - 2017; Florin (polițistul) - Orb de mină de Csaba Székely, regia: Catinca Drăgănescu, 2016; Tipul de la patinoar - Lucia patinează de Laura Sintija Cerniauskaite, 2009; Petronel - De mână de Sofia Freden, regia: Radu Afrim, 2008; Roluri multiple - Omul cu valize de Eugen Ionesco, regia: Alexandru Dabija, 2004; Malvolio - A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, regia: Sorin Misirianțu, 2000.
Roluri în film: Actorul de teatru - Box, regia Florin Șerban, 2015; Sebi - Despre oameni și melci, regia: Tudor Giurgiu, 2012; Tinu - Parastasul lui Viorel nu se mai ține aici (mediumetraj) - Lucian Țion, 2010; Cumnatul lui Gergely - Katalin Varga, regia: Peter Strickland, 2009; Alex - Feedback (scurtmetraj), regia Sorin Misirianțu, 2006; Dartagnan - Return of the Living Dead: Rave to the Grave, regia: Ellory Elkayem, 2005.
Actorii selectați la ediția 2025 a programului 10 pentru FILM la TIFF, 2025 sunt: Smaranda Caragea (Teatrul de Comedie, București), Eduard Chimac (Teatrul Excelsior, Teatrul Metropolis, Teatrul Municipal Lucia Sturza Bulandra, Centrul Cultural ARCUB, Teatrul Mic, Teatrul Masca, București), Ionuț Cornilă (Teatrul Național "Vasile Alecsandri", Iași), Sebastian Marina (Teatrul "Andrei Mureșanu", Sf. Gheorghe), Alina Mișoc (REACTOR de creație și experiment, Cluj Napoca), Oana Mogoș (Teatrul Dramatic "Fani Tardini", Galați), Dorottya Nagy (Teatrul Național Târgu-Mureș - Compania Tompa Miklós), Dan Pughineanu (Teatrul Excelsior, București), Cătălina Romaneț (Teatrul Apropo, Teatrelli, București), Ana Udroiu (Teatrul Excelsior, București). (Citiți interviuri cu toți actorii selectați pentru program, făcând click pe numele lor din lista de mai sus.)
Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2025.