Suntem obișnuiți să râdem, de obicei, să ne ascundem în spatele umorului. Când ne punem să "vorbim serios", rezistăm o vreme, apoi unul dintre noi, de cele mai multe ori el, dezamorsează cu o glumă. Și iar râdem și iar ne ascundem.
Îi urmăresc comportamentul. Faptul că suntem într-o cafenea destul de zgomotoasă nu-l deranjează. Deschide aplicația de înregistrare vocală din telefon și pare că acum chiar are chef să vorbească despre el. Iar eu mă bucur, pentru că știu că are multe de spus.
Ada Lupu: Ionuț, mă bucur pentru selectarea ta în programul 10 pentru FILM la TIFF, 2025! Știu cât de mult îți dorești să ai un loc al tău în lumea cinematografiei. Am discutat și am visat împreună, ore în șir, în călătoriile noastre cu trenul, mai ales. Au fost nopți în care plecam imediat după spectacol spre un casting la București, pentru ca noaptea următoare să ne găsească din nou în tren, înapoi spre Iași, încercând să le facem pe toate... Simți că există un "sindrom" al actorului de provincie, în sensul unei stranii senzații că "lumea mare" se află, de fapt, în altă parte decât acolo unde ești tu?
Ionuț Cornilă: Nu știu dacă i-aș spune chiar sindrom. Adică nu mă simt cu nimic inferior unui actor din capitală, dar, într-adevăr, cred că "lumea mare" se află, cumva, în altă parte. Aș zice că există o mică frustrare a actorului de provincie, cauzată de numărul redus de oportunități. Suntem și departe de capitală, ne ia foarte mult să ajungem acolo și se resimte ca o nedreptate imposibilitatea de a ajunge în București ori de câte ori ești solicitat. Mi s-a întâmplat să nu mă pot prezenta la un casting pentru că aveam spectacol(e) în Iași și, probabil, în consecință, relațiile cu directorii de casting s-au mai răcit. Pentru ei disponibilitatea imediată e importantă.
Dar, în ultimul timp, la Teatrul Național din Iași am reușit să creăm o relație de negociere cu direcțiunea și, atunci când suntem invitați să participăm la castinguri sau la filmări, se face tot posibilul pentru a fi ajutați.
A.L.: Așa e! Am observat și eu asta! Am putea spune că suntem privilegiați din acest punct de vedere. Acum, că am învățat să comunicăm și să "cerem voie", am ajuns în punctul în care ne bucurăm de încredere și sprijin. Nu ne mai rămâne decât să demitizăm preconcepția care s-a instalat despre noi în industria filmului - actorii angajați la teatre de stat în provincie au mari probleme cu disponibilitatea. E nevoie de un efort comun, uneori, dar se poate! Întotdeauna se poate!
I.C.: Sigur! La început, nici nu știam cum să gestionăm situațiile astea și eu, de exemplu, aveam tendința să-mi refuz niște șanse, pentru a nu încurca programul teatrului. Acum, așa cum ai spus și tu, comunic și întotdeauna se găsește o soluție. De altfel, am și reușit, atunci când mi s-a oferit șansa de a fi cooptat într-un proiect cinematografic, să mă dedic 100% și să-mi duc treaba la bun sfârșit.
A.L.: Ai interpretat în jur de 55 de roluri pe scena Naționalului ieșean. Ești angajat din 2012, dar ai colaborat cu TNI încă din vremea studenției. Observ o medie de 4 premiere pe stagiune, ceea ce, din start, exclude eventualitatea vreunei perioade de pauză. Te-am văzut jucând o premieră și intrând în noi repetiții a doua zi. Te-am văzut repetând pentru două spectacole în paralel. Te-am văzut implicându-te și în spectacole independente, te-am văzut filmând dimineața în Chișinău și jucând seara pe scena din Iași. Cum reușești?
I.C.: N-o simt ca pe-o corvoadă. Când ești foarte pasionat de ceea ce faci și te interesează foarte tare, nu simți că ai face un efort, ci ești foarte bucuros că ai șansa să cunoști oameni noi, să faci parte din proiecte. Sigur că uneori poate fi obositor, petreci foarte mult timp pe drum, dar satisfacțiile sunt pe măsură. Pentru că, repet: avem șansa, avem norocul să facem ceea ce ne place și ceea ce iubim. Așa că, făcând ceea ce ne place, practic nu suntem obligați să muncim nicio oră în viața noastră.
A.L.: Entuziasmul, înțeleg, te alimentează permanent.
I.C.: Foarte mult! Și eu, fiind un om foarte entuziast și destul de ușor entuziasmabil, mă bucur foarte tare că în toți anii ăștia nu m-au părăsit entuziasmul și pasiunea.
A.L.: E interesant că ai încă atitudinea asta, tu nefiind, totuși, un actor la început de drum. Cum ți-ai păstrat mentalitatea asta? Cum ai reușit să ai răbdare? După 1 an, după 10 ani...
I.C.: Cred că fiind 100% sigur că asta vreau să fac în viață. Eu am dat la facultate la 25 de ani, iar până atunci am încercat să fac foarte multe alte lucruri, tocmai ca să mă conving că tentația către actorie nu e o chestiune de moment sau un vis din ăsta copilăresc legat de faimă sau de alte aspecte iluzorii. În momentul în care am fost absolut convins că asta vreau să fac în viață, entuziasmul a atins cote maxime și se pare că încă se menține acolo.
(Când spune "100% sigur" are ceva din farmecul unui psihopat inofensiv. Mi-ar plăcea să-l văd în rolul unui psihopat. Cred că și lui. De fapt, sigur și lui. 100% sigur și lui.)
A.L.: Simți, în mijlocul acestui ritm haotic că uiți, uneori, să te oprești? Se instalează, din când în când, senzația aceea stranie de risipă? Te copleșește, câteodată, deznădejdea, de parcă ai fugi în gol?
I.C.: Evident că uit să mă opresc și ani în șir nu m-am gândit la risipă. Mă aruncam în absolut orice, cu toată priceperea și cu toată energia, fără niciun fel de economie de sine. În ultimul timp am început să mă gândesc la risipa asta, pentru că începe să se instaleze o oboseală cronică despre care nu cred că e benefică pe termen lung. Și atunci, sigur, înaintând în vârstă, devii mai înțelept și, oricât de rău ți-ar părea, realizezi că nu poți să depui aceeași cantitate de energie la orice proiect.
A.L.: Ai învățat, de-a lungul timpului, să prioritizezi? Presupun că ești deja în punctul în care intuiția și experiența te ajută să-ți dai seama, încă de la primele întâlniri, cam în ce direcție se îndreaptă proiectul. Uneori ești entuziast, alteori poți fi neîncrezător. Ce te face să rămâi, totuși, până la final, în afara obligației tale de actor angajat? Am observat că tu, în orice proiect ai fi, arzi până la capăt.
I.C.: Da! Pentru că îmi spun constant că, indiferent ce mi-ar dicta intuiția, e imposibil să nu găsești ceva bun în absolut tot ceea ce faci sau în toate experiențele pe care le ai. Și atunci caut asiduu părțile astea bune și mă gândesc că, totuși, o să câștigăm ceva, o să rămân cu ceva de la un proiect la altul.
A.L.: Am vorbit despre proiectele din care faci parte, aș fi curioasă să știu cum te raportezi la proiectele din care nu ajungi să faci parte. Crezi în pașii mici? De câte ori, în urma unui casting pe care nu l-ai luat, te-ai bucurat, totuși, de întâlnire? Cum e să te consolezi și să te automotivezi, în mod repetat, cu gândul (uneori iluzoriu) că un regizor care te respinge acum te va ține minte pentru data viitoare? Cum te raportezi la această "dată viitoare?"
I.C.: În teatru nu prea a fost cazul, spre norocul meu, să existe multe castinguri pe care să nu le iau, iar în film castingurile pe care le-am dat și nu le-am luat nu știu dacă au avut durata sau consistența necesară încât să mă bucur de întâlnire. În general, au fost lucruri formale: "Salut, salut, ăsta e textul, mă cheamă Cutărică etc", a durat foarte puțin și, după ce am picat, nici nu m-am mai întâlnit cu regizorul respectiv și nici nu am avut ocazia să primesc un feedback; pur și simplu, m-am gândit că e o etapă firească. Aproape toți actorii povestesc că au picat zeci, sute de castinguri până să ajungă să pătrundă în domeniu. Deci, cu ce aș fi eu mai special? Probabil ăsta e mersul firesc al lucrurilor: ai parte de multe respingeri până să reușești. Situațiile astea ar trebui să te întărească, niciodată nu le-am perceput drept eșecuri. Am învățat de la casting la casting, am încercat, chiar dacă nu mi s-a oferit feedback, să-mi dau singur seama unde nu am fost ok. Știi, uneori se poate întâmpla să îți proiectezi ceva, dar, din cauza emoțiilor, să nu apuci în timpul ăla scurt să te exprimi. Și atunci, cumva, de la o probă la alta încercam să mă perfecționez. Mă gândesc că dacă nu iau, înseamnă că nu mă potriveam cu viziunea regizorului, în niciun caz nu e ceva tragic, viața merge înainte! Bine că sunt castinguri.
(De mințit, nu minte; dar se și autoconsolează. Toți facem asta.)
A.L.: Visezi uneori la întâlniri miraculoase, precum cele ale actorilor americani care au fost "racolați" în filme de pe stradă sau dintr-o cafenea?
I.C.: Cred că mulți dintre noi visăm, cel puțin la început de drum, să avem parte de niște întâlniri care să ne schimbe viața într-un timp scurt. Cu timpul mi s-a mai estompat visul ăsta, dar, undeva în adânc, cred că mai visez puțin la o întâlnire care să producă o chimie atât de puternică încât să genereze niște creații memorabile. Cine știe?
A.L.: Cum e atunci când iei un casting?
I.C.: E foarte satisfăcător să iei un casting și să simți că ești cumva validat și apreciat. După cum am spus, în teatru nu prea s-a întâmplat să nu iau, spre norocul meu, iar în film sunt o mână de oameni care mi-au dat șanse și de la care am învățat enorm. Primul meu contact cu camera a fost din pură întâmplare, întâlnindu-mă cu un tânăr IT-ist, Octav Chelaru, care, între timp, a ajuns regizor, și chiar unul foarte bun (după părerea mea). Pe atunci, încă nu făcuse niciodată un film, era extrem de pasionat (n-am văzut om mai pasionat de cinematografie ca el) și mi-a propus în Iași să filmăm lucruri. Am făcut un scurtmetraj - eu pentru prima dată în fața camerei, el pentru prima dată ca regizor (deși ai fi zis că face asta de ani buni). Acest scurtmetraj a și fost selectat la TIFF, la Talents Lab și a fost ceva absolut extraordinar și pentru el și pentru mine. Am mai avut cu el câteva exerciții, să le spunem, în cadrul cărora învățam unul de la altul (unul dintre scurtmetrajele lui a fost filmat în casa în care locuiam pe atunci), învățam din lucrul concret cu camera. Sunt, până la urmă două meserii: chiar dacă e aceeași profesie, actoria de teatru și actoria de film se diferențiază din destul de multe puncte de vedere.
Cel mai important om de film pe care l-am întâlnit până acum și care o să rămână important pentru mine este Igor Cobileanski, pe care l-am cunoscut la Iași și care mi-a dat șansa să joc într-un proiect cinematografic. Am lucrat la trei proiecte cu Igor și vreau să spun că am învățat cu el cât n-aș fi învățat, probabil, în luni de zile de studiu. În momentul în care întâlnești un om care să aibă răbdare cu tine, să-ți explice, să lucreze pe actorie extrem de consistent, foarte asemănător cu metoda cu care suntem noi obișnuiți să lucrăm în teatru, e minunat. Comparativ cu castingurile la care mai participasem și care nu durau foarte mult și în care nu stătea nimeni să-ți explice mare lucru, cu Igor lucrurile s-au întâmplat foarte organic. Un regizor care stă mult de vorbă despre personaj, care îți explică foarte precis ce vrea de la tine, asta-i minunat și un mare noroc. Nu știu dacă se întâmplă foarte des asta. Sper că da.
A.L.: Despre Igor pot să-ți spun, din culise, că te consideră o descoperire și e bucuros pentru asta.
I.C.: Și eu mă consider o descoperire a lui și sunt bucuros și recunoscător pentru această șansă.
A.L.: Cred că nu doar noi, actorii, ne dorim să apară un regizor care să ne schimbe viața, ci și regizorii, probabil, își doresc, la rândul lor, să descopere din când în când actori cărora să le dea o șansă nesperată și revelatoare.
Dacă în cazul relației profesionale cu Igor lucrurile se dezvoltă în direcția consolidării acesteia, existând deja o continuitate în ceea ce privește colaborările voastre, aș vrea să știu cum a evoluat legătura cu Octav. Văzând debutul său în lungmetraj, Balaur - un film minunat, după părerea mea, l-am admirat foarte mult pe Alexandru Papadopol, însă, recunosc, mi te-aș fi putut imagina și pe tine acolo; desigur, într-o proiecție mintală, pur ipotetică. Știu că nu ai avut șansa să fii invitat la casting, însă am convingerea că ți-ai fi dorit asta, ținând cont și de faptul că relația voastră (nu doar profesională, voi fiind legați și de o prietenie) este una la care visează mulți artiști. Ați fost acei doi tineri pasionați, compatibili din punct de vedere artistic, care au experimentat și au învățat împreună, visând, pentru viitor, la acei așa numiți "cai verzi pe pereți" care, din fericire, artiștilor le sunt îngăduiți. Vreau să aflu de la tine cum ai gestionat acel sentiment extrem de complex care bănuiesc că este inevitabil într-o astfel de situație. Sunt convinsă că te-ai bucurat enorm pentru reușita lui, însă bănuiesc că undeva, fie și doar în subconștient, te-a copleșit nostalgia acelor ani în care erați buni prieteni. În care te visai și te visa în filmele lui.
I.C.: Discuția e lungă. Pentru o anumită perioadă cât el a stat în Iași, am fost destul de apropiați. După plecarea lui la București, cumva relația noastră s-a răcit (fiecare cu treburile sale). Ne-am văzut la lansarea Balaur în Iași (film care mi-a plăcut mult), am stat foarte puțin de vorbă și sper să avem ocazia să reînnodăm cândva legătura. M-am bucurat foarte mult pentru el, am fost realmente mândru, dar sigur că aveam și o ușoară umbră de nostalgie.
A.L.: Cum ți-ai dat seama că vrei să faci actorie?
I.C.: O, Doamne, Dumnezeule... (Aici îi surprind o doză de duioșie în raport cu el din trecut. Dar îi place și să joace puțin bătrânețea, ca și cum ce urmează să povestească s-ar fi întâmplat cu mult, muuult timp în urmă. Ce e drept, vorbim nu doar de secolul, ci chiar de mileniul trecut.) Când eram mic, fiind din Târgu Neamț, nu aveam un acces generos la cultură. Vedeam filme și, din când în când, mai venea Teatrul Tineretului din Piatra Neamț să joace la Casa de Cultură din Târgu Neamț și mai mergeam la spectacole. Am fost hipnotizat încă de la primul spectacol pe care l-am văzut, a fost ceva magic. M-am îndrăgostit ușor, ușor de lumea asta și am simțit că-mi doresc să fac și eu parte din ea. Apoi, în liceu, am mers doi ani la un festival de teatru în limba engleză la Arad; am și scris o piesă de teatru împreună cu prietenul meu cel mai bun (sigur, la nivelul unor liceeni și asistați de profesori) și, dincolo de faptul că am câștigat niște premii la acel festival, am întâlnit oameni minunați din breaslă și am avut ocazia să primim încurajări din partea unor mari actori, printre care regretații Adrian Pintea sau Radu Beligan. Nici nu-mi dau seama cum am fost, practic, absorbit în lumea teatrului; acum, privind retrospectiv, realizez că acești mari artiști discutau cu noi ca și când ar fi fost de la sine înțeles faptul că vom deveni actori, ceea ce ne-a dat aripi.
A.L.: Dacă n-ar fi existat întâlnirile astea, ai fi avut și alte opțiuni? Ei te-au întors dintr-un alt drum pe care-l plănuiai?
I.C.: N-aveam alte opțiuni în afara îndemnurilor părinților mei. Tata voia să studiez matematică, pentru că, în opinia lui, oamenii de succes erau realiștii. Eu nu sunt o fire realistă absolut deloc. Am terminat un profil mate-fizică ("liceu, cimitir al tinereții mele" :))))), deși eu îmi doream profilul uman, dar acum nu-mi pare rău. Cred că toate lucrurile care mi s-au întâmplat m-au îndărătnicit și mai mult în a face teatru.
A.L.: Cum te-a ajutat matematica?
I.C.: Cred că mi-a structurat gândirea, m-a educat în a-mi controla concentrarea și m-a forțat să apelez mai des la rațional, reușind, astfel, să nu mă las condus doar de partea asta mai visătoare (chiar lunatică i-aș putea spune) a personalității mele.
A.L.: Pare că te-a disciplinat puțin. Ești un actor disciplinat?
I.C.: Da, sunt un actor disciplinat! Îmi place disciplina și-mi place să construiesc pas cu pas până ajung la o formă finală. Și cred că disciplina îți scurtează sau îți eficientizează drumul spre un personaj. În lipsa ei te poți pierde în tot felul de detalii inutile.
A.L.: Tu având, totuși, o structură rebelă! Pe lângă matematică, presupun că și sportul a contribuit foarte mult la formarea ta. Și tu și eu am făcut handbal de performanță și n-am să-ți ascund faptul că, de multe ori, când jucăm împreună, apar acele momente de bucurie în care devin conștientă de întâlnirea sportivilor din noi. Mă refer aici și la spirit de echipă și la fair play și la anduranță și la tot ce a sădit sportul frumos și bun în noi. Profit de paranteza despre sport și o să aduc în discuție un element fundamental comun celor două domenii: concurența. Dacă în cazul handbalului lucrurile erau obiective, în cazul actoriei subiectivitatea este inevitabilă. Cum te raportezi la concurență?
I.C.: Îmi place concurența corectă și concurența în sensul camaraderiei. Detest concurența în care faci tot posibilul să-i pui piedică celui de lângă tine ca să ai un avantaj. Și îmi place foarte mult concurența constructivă, pentru că mi se pare că doar așa poți evolua. Și în prezent mă surprind uitându-mă la anumiți colegi, admirându-i, dorindu-mi să reușesc și eu mai mult. Încerc să observ și să învăț.
A.L.: Ai vorbit despre admirație. Mi se pare că oamenii s-au cam îndepărtat de cultul admirației și mă bucur să ne întâlnim în acest crez comun. Înțeleg că nici tu nu te simți amenințat de concurență, ci motivat, stimulat, provocat.
I.C.: Da! Chiar mă motivează și chiar mă bucur de momentele în care simt admirație față de cei din jur. Îmi place concurența pentru că te obligă să te perfecționezi. În momentul în care ești foarte sigur și într-un loc care nu te stimulează și nu te provoacă, ești în pericol de a deveni autosuficient. Iar asta e foarte periculos pentru profesia noastră. Autosuficiența și gândul că le-ai ști deja pe toate sunt nocive. Descoperim constant și învățăm constant.
A.L.: Cum lucrezi la autoperfecționare? Ce citești, ce filme și spectacole vezi? Ce artiști urmărești? Contează erudiția pentru tine?
I.C.: Contează mult. E foarte importantă și cred că pentru orice actor ar trebui să fie. Lucrăm cu mintea și cu sufletul, iar sufletul nu cred că poți să ți-l cultivi decât îmbogățindu-ți constant bagajul de cunoștințe și explorând emoții, explorând situații pe care nu ai șansa să le trăiești în viața cotidiană, dar le regăsești în cărți, în filme, în spectacole, în concerte. Îmi plac foarte mult: Jim Jarmusch, Wes Anderson, Pier Paolo Pasolini, Francis Ford Coppola, Martin Scorsese, Lars von Trier, Franco Zeffirelli, Lucian Pintilie... oh... și aici lista e lungă. Sunt fan al filmului românesc din noul val, admir mult creațiile lui Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Igor Cobileanski, Tudor Giurgiu, Cristi Puiu, Radu Jude sau Bogdan George Apetri. Aș putea continua mult și bine, dar risc s-o dau în "pomelnic" și mă abțin, ca să nu par problematic în a găsi măsura (obsesie actoricească).
Ascult multă muzică, citesc destul de mult. Lăsând la o parte literatura clasică pe care presupun că mulți dintre noi am parcurs-o obligatoriu la vârsta când trebuia, am descoperit și "pe cont propriu" autori pe care îi urmăresc. Sunt foarte multe cărți și foarte mulți autori care mi-au rămas în suflet și în gând, dar n-o să enumăr tot; altfel, mai fac un "pomelnic".
Printre autorii mei preferați se numără: Mihail Bulgakov, James Joyce, Guillermo Arriaga, Louis-Ferdinand Céline, Orhan Pamuk, Lucian-Dan Teodorovici și lista poate fi lungă. În ultima perioadă am prins și gustul unor lucrări istorico-jurnalistice, în încercarea de a găsi o logică și un sens în haosul care am impresia că ne înconjoară și o să amintesc de Anne Applebaum - Axa Autocraților sau Henry Kissinger - Diplomația. Uite, acum, de exemplu, citesc Religia Woke de Jean-François Braunstein. Recunosc că nu știam multe lucruri despre acest subiect care văd că ia amploare și în România. Neînțelegând fenomenul, cam asta e zona de lectură care mă interesează acum și în care sunt foarte angrenat.
A.L.: E importantă cultura politică pentru un actor? Ai vorbit despre fenomenul woke. Trebuie să recunosc că mă sperie destul de mult această mișcare, în sensul în care atrage după sine noi practici ale cenzurii.
I.C.: Și discutăm despre cenzură de dragul cenzurii! Mi se pare foarte îngrijorător faptul că se cenzurează orice urmă de creativitate, orice urmă de umanism și se ajunge la un soi de opresiune, dacă vrei. Mi se pare foarte periculos. Așa cum s-au interzis desene animate care, sigur, poate că nu erau politically correct, dar erau minunate și ne stimulau imaginația și ne făceau să simțim, să visăm. A le cenzura doar de dragul de a le cenzura, pentru că unii sau alții cer asta... Știi că în cultura woke nu ți se dă un motiv pentru care te cenzurează: devii, să zicem, rasist doar pentru faptul că ai spus că nu ești rasist, "toți albii sunt rasiști", "biologia este machistă", etc. Mi se pare periculos că această cultură woke s-a născut în universități, unde profesori competenți au fost dați, pur și simplu, afară, au fost anulați, iar asta mi se pare o regresie a umanității. Cu cât înaintăm în tehnologie și în știință am senzația că lumea se rezumă la o anumită elită care-și poate permite și are capacitatea să acceseze informații nepervertite. Restul oamenilor regresează, tocmai din cauza faptului că sunt foarte multe persoane mediocre care, din cauza faptului că nu înțeleg anumite lucruri, le pun pumnul în gură și altora și îi fac să coboare cumva la nivelul lor, contestând știința, contestând cultura, pretinzând că totul se rezumă la o anume egalitate. Dar egalitatea, în loc să tindă la infinit, îți taie aripile. (Aproape se enervează. N-am apucat să menționez că Ionuț e o ființă extrem de pasională.)
A.L.: Nu ți se pare interesant cum niște curente cu structură progresistă, aparent, ajung, de fapt, să se manifeste comunist și chiar fascist uneori?
I.C.: Exact! M-am ferit de termenii ăștia, dar, de fapt, ăștia-s termenii!
A.L.: Și, de fapt, duc doar la cenzură și la discriminarea unei foste majorități privilegiate și ajungi să te simți, poate, vulnerabil ca actor alb, heterosexual în 2025.
I.C.: Sigur că da! Și să te simți ca și cum ai fi acuzat de o grămadă de lucruri pe care nici nu le-ai fi gândit vreodată. Și chiar spre asta tinde cultura woke: bărbatul alb heterosexual este vinovat pentru toate atrocitățile și pentru toate relele din lume.
A.L.: Ai amintit că această cultură a izvorât în universități. Spune-mi, te rog, ai ajuns în punctul în care simți că intri în conflict cu generația mai tânără? Știi că noi, când eram tineri, ne simțeam total neînțeleși și spuneam că niciodată n-o să ajungem ca părinții noștri. Dar simți, totuși, că sunt momente în care te simți ca un uncheș care nu mai înțelege în ce direcție se îndreaptă lumea nouă?
I.C.: Câteodată da, mă surprind devenind omul ăla despre care amintești. Într-adevăr, sunt destule lucruri pe care nu le mai înțeleg și de multe ori mă fură gândul ăsta, că nu se mai face domnule treabă "ca pe vremea noastră". Dar, în general, am contact cu tineri foarte deschiși, open-minded, pe care îi apreciez și, așa cum probabil ei încearcă să învețe de la mine, așa încerc și eu să învăț de la ei. Și încerc să fug de gândul care le respinge felul de a fi.
A.L.: Ce nostalgii ale "vremurilor noastre" ai? Mă refer la atitudini sociale față de cultură, față de actori, poate.
I.C.: Am nostalgia faptului că, atunci când eram mic, cultura era privită cu un soi de admirație și cu un soi de smerenie. Arta era respectată și admirată de toată lumea. Mi se pare că s-a diluat starea asta și lumea începe să devină foarte nepăsătoare. Cred că nepăsătoare și foarte rece, până la urmă, la zbuciumul ăsta al nostru, la munca asta a noastră care consider că uneori, nu tot timpul, e destul de importantă în a pune niște întrebări, în a stârni niște reflecții. Sper să nu se ajungă până-ntr-acolo încât să ne trezim marginalizați sau într-o minoritate lipsită complet de importanță. Adică să devenim, așa, o enclavă de ciudați care au niște gărgăuni în cap.
A.L.: Poate că în timpurile copilăriei noastre actorii erau oarecum privilegiați, datorită faptului că erau unii dintre puținii oameni care se bucurau de vizibilitate. OK, actorii de teatru au pierdut puțin teren în fața televiziunii, mai ales după '90, iar acum suntem "amenințați" de social media. Ce simți când vezi că oricine poate deveni un actor, o persoană publică, de vreme ce oricine poate "juca un rol" pe internet? Oamenii sunt foarte preocupați de make up și rețete culinare, ajung să nu mai aibă răbdare să urmărească o poveste de două ore, poezie pe scenă cu atât mai puțin.
I.C.: Bineînțeles că mă doare și recunosc că nu sunt foarte angrenat în social media. Pentru mine social media s-a oprit la Facebook și Instagram, pe care le am de foarte mulți ani. Le-am accesat și le-am adoptat cu mare bucurie în momentul în care au apărut pentru că mi se părea că ne apropie cumva foarte tare ca oameni și că putem să comunicăm mult mai ușor. Dar am senzația că în ultima perioadă lucrurile au eșuat; s-au dus într-un derizoriu complet în care, într-adevăr, oricine e liber să spună orice, chiar dacă este total nefondat, chiar dacă este total nejustificat. Mi se pare că există o doză imensă de răutate și nu înțeleg de unde vine: de ce atâta ură, de ce atâta denigrare? Orice ar spune cineva, automat se găsesc câțiva oameni care să-l conteste, care să-l contrazică, dar fără argumente. Nu-i un dialog constructiv și bazat pe niște convingeri, cât, pur și simplu, tu ai făcut ceva frumos, iar eu vin să arunc o piatră pentru că... de ce nu.
A.L.: Se spune despre actori că vor să fie iubiți, vor să fie plăcuți; se spune că facem meseria asta dintr-o nevoie de atenție. Ai putea să gestionezi valuri de hate revărsate asupra ta, tu având convingerea că ceea ce faci este bine? Dacă ai fi asaltat de reacții negative, ai merge mai departe, ai ține cont de ele?
I.C.: Cu siguranță aș merge mai departe! Dacă aș avea convingerea că ceea ce fac este bine și ajută la ceva, aș rezista la destule asalturi.
A.L.: Selectezi oamenii de ale căror păreri ții cont? Ai un grup de sfătuitori, de "consilieri", să zicem?
I.C.: Un grup de "consilieri" nu am, dar există oameni de-ale căror păreri țin cont, există oameni pe care îi admir, pe care îi respect și ale căror sfaturi sau cuvinte cântăresc greu pentru mine.
A.L.: Ai mentori?
I.C.: Nu, nu mi-am propus să am mentori. Mi-am iubit și încă îmi iubesc profesoara de actorie la care am terminat, Mihaela Arsenescu Werner - să spunem că, cel puțin în ceea ce privește școala și formarea mea, e cel mai apropiat om de termenul de mentor. Am simțit-o extrem de aproape de mine și de colegii mei și am simțit că vine cu inima deschisă și chiar încearcă să ne dea niște direcții care sunt importante pentru mine și în ziua de astăzi. Vorbesc aici despre muncă, seriozitate, determinare. Dar, în rest, nu am mentori. Sunt foarte mulți oameni pe care îi admir.
A.L.: S-au spulberat mituri sau au căzut statui de-a lungul timpului? Mă refer chiar și la oameni cu care nici n-ai apucat să ai contact.
I.C.: S-au mai spulberat, nu zic nu, pentru că, revin la copilărie, în casă la noi, la televizor sau în discuțiile cu ai mei, știam despre Silviu Purcărete, știam de mic copil de Andrei Șerban, de Penciulescu, de Pintilie, de Dabija și de alți regizori români. Am crescut cu imaginea asta extrem de romanțată a faptului că oamenii ăștia sunt, fără a fi doar cei menționați singurele exemple, undeva în niște sfere extrem de înalte în care eu n-o să ajung vreodată. Și iată că șansa a făcut să am ocazia de a lucra cu o parte din ei. Așa că, de cele mai multe ori, statuile astea s-au consolidat foarte tare și am descoperit niște oameni cu adevărat fascinanți, niște munți de cultură de la care am încercat să storc și ultima fărâmă de informație pe care o aveau de împărtășit și să stau în preajma lor, iar în cazul altora, n-am să dau exemple, statuia s-a cam dărâmat, magia aia cu care am crescut s-a spulberat.
A.L.: Cred că asta e ceva inevitabil pentru toți.
I.C.: Sigur!
A.L.: Te uitai idealizând spre lumea asta și îți imaginai că niciodată n-o să ajungi acolo. Ai ajuns, totuși, în locul în care te-ai fi așteptat să trăiești printre zei, dar îți dai seama că, de fapt, nu întreaga lume a teatrului este așa. Ai fost zdruncinat, probabil, s-a răsturnat un univers când ai făcut constatarea asta, dar a trebuit să te adaptezi la realitatea pe care ai înțeles-o abia în momentul în care ai ajuns în mijlocul ei. Cum a fost procesul ăsta de adaptare al fostului copil visător la adultul care se trezește într-o lume pestriță, nu doar ideală?
I.C.: Nu a fost foarte, foarte ușor. În unele cazuri am avut parte de dezamăgiri, atunci când am cunoscut niște zeități, cum le-ai spus, și mi-am dat seama că nu sunt deloc așa cum mi-aș fi imaginat, că nu sunt atât de generoși pe cât aș fi crezut, că nu împărtășesc, iar eu eram doar o rotiță dintr-un angrenaj mare care nu avea nicio importanță, doar trebuia să-și facă rotația. Am avut câteva momente în care am suferit, după care sigur că, așa cum fac și în alte cazuri, mă ridic, mă scutur și-mi zic: "OK, asta este! Îi dăm înainte!" Le dau la o parte și cred că uit foarte repede experiențele negative; nu știu dacă asta e bine sau rău, dar mare parte din ele le uit foarte repede și asta mă face să continui cu oarecare ușurință. Dacă m-ai întreba acum, n-aș ști să-ți spun foarte multe lucruri care ar putea să mă destabilizeze. Probabil că așa sunt construit eu.
A.L.: Cu toate că s-au întâmplat demitizări și căderi de zei, cu toate că te-ai confruntat cu realitatea lumii teatrale în complexitatea ei, tu, totuși, ai continuat să iubești teatrul din tot sufletul. Asta mă face să mă gândesc că nu poate fi vorba decât despre iubire necondiționată - care nu a fost influențată de realitățile ce s-au dezvăluit pe parcurs. Crezi că iubești cu adevărat teatrul, așa cum l-ai descoperit și l-ai înțeles în timp sau iubești foarte mult și iluzia pe care ai avut-o asupra teatrului? Încerci să adaptezi iubirea pentru iluzia din copilărie la realitatea pe care ai descoperit-o, de fapt?
I.C.: Pfaaai, da! Cred că le iubesc pe amândouă. Într-adevăr, există această iluzie, doar că, spre norocul meu, uneori, iluzia aia devine realitate. Și pentru momentele alea absolut magice când ai parte de niște experiențe absolut fabuloase merită orice, după părerea mea. Merită să treci peste orice.
A.L.: Ai 41 de ani. Cum te raportezi la îmbătrânire? Te sperie sau ai învățat să extragi avantajele din acest proces? Te întristează faptul că înaintarea în vârstă atrage după sine imposibilitatea de a mai juca anumite roluri?
I.C.: Despre îmbătrânire nu știu ce să spun, pentru că, deocamdată, nu mă gândesc la asta. Eu mă gândesc la o anumită maturitate, adică am senzația că, în sfârșit, am ajuns la o vârstă matură. Și cred că pentru bărbați, cumva, vârsta asta de 40, pentru actori, în general, e cea mai fertilă. Mai ales, dacă te ajută Dumnezeu și fizicul, poți mima și tinerețea mai fragedă, dar, în același timp, ești și în deplinătatea forței, așa că am senzația că pentru mine e cea mai fertilă perioadă. Am și acumulat suficient cât să pot fi pe deplin conștient cine sunt. Am adunat și cunoștințele și experiența, iar regrete nu prea am pentru că nu m-au atras niciodată junii primi (vorbesc de teatru), deși am jucat vreo câțiva. N-am regrete în sensul în care mi-aș fi dorit să joc un anumit personaj pentru care acum nu mai am vârsta potrivită. Sunt destul de împăcat la capitolul ăsta, sunt OK.
A.L.: Crezi că fiecare actor are timpul său? A venit timpul tău?
I.C.: Da, cred că fiecare actor are timpul lui și mi se pare că în cazul meu lucrurile s-au întâmplat așa cum trebuia. Am dat la teatru la 25 de ani și mă simțeam cumplit, mă simțeam destul de ciudat la început. Toți colegii mei având 19 ani, la început îmi percepeam vârsta ca pe un handicap. Dar uite că acum sunt convins că tot ce s-a întâmplat cu viața mea până la 25 de ani a cântărit enorm în profesia asta. Aveam o înțelegere mai profundă, aș putea să spun, asupra lucrurilor și asupra a ceea ce studiam și încă din facultate mi s-au deschis ușile larg în mai tot ce mi-am propus. (Am senzația că ființa lui inundă încăperea. Și eu simt că timpul lui este acum)
A.L.: Simți că devine din ce în ce mai greu să te ascunzi, în sensul în care omul care ai devenit începe să iasă la suprafață tot mai mult în ceea ce faci? Simți că asta se întâmplă în avantajul tău?
I.C.: Da! Simt că iese la suprafață și că, da, asta e în avantajul meu. Pentru că, fără a suna a laudă, cred că am devenit un om destul de echilibrat.
A.L.: Crezi că echilibrul unui actor cu sine însuși influențează felul în care acesta joacă? Pentru că îmi vine greu să cred că o persoană care nu se autocunoaște și care nu se înțelege pe sine ar putea înțelege un personaj. Tu cum stai la capitolul ăsta?
I.C.: Cred că am ajuns să mă cunosc foarte bine și atunci îmi permit să mă arunc în anumite zone. Cred că e un deserviciu făcut ție să nu încerci să ajungi la un anumit echilibru. Pentru că dezechilibrul s-ar putea să te ajute o dată, la un anume personaj, făcându-te să pari mai interesant, dar pe termen lung nu văd cum ai putea funcționa ca actor, tu fiind un om dezechilibrat. Nu cred că ar fi sănătos.
A.L.: Pe de altă parte, în teatru există această minunată oportunitate a compoziției, care în film nu prea se regăsește. Actorii sunt selectați majoritar în amploi, însă aș vrea să știu ce ar însemna pentru tine să primești un rol de compoziție în film.
I.C.: Ar însemna enorm și aș fi dispus să fac sacrificii mari pentru așa ceva. Nu știu, aș fi dispus de la a-mi scoate dinți până la a face tot felul de transformări majore de look. Îmi place foarte mult și mă tentează foarte tare și, dacă mi s-ar oferi ocazia, da, cred că aș putea! (Știam că e "nebun", dar nu m-aș fi gândit că și-ar scoate dantura!)
A.L.: Știu că "piticul tău pe creier" e să joci Richard al III-lea. De ce Richard?
I.C.: Din perspectivă actoricească, mi se pare unul dintre cele mai ofertante personaje. În altă ordine de idei, cred că am atracția asta, fascinația asta a răului și apropo de ce se întâmplă în jurul nostru, din ce în ce mai pregnant și din ce în ce mai prezent și mai vizibil, mă interesează foarte tare. E o sete de putere pe care recunosc că nu o înțeleg. De ce să renunți la liniștea unui trai decent, împăcat, iar pentru putere să fii în stare să calci literalmente peste cadavre? Am fascinația asta de a înțelege resorturile a ceea ce pare de neînțeles. Printr-un astfel de personaj mi-ar plăcea să-mi pun la încercare toate posibilitățile mele actoricești și, totodată, cred că aș descoperi foarte multe și despre mine. Consider că spectacole și filme pe acest subiect sunt necesare, în sensul în care pot constitui importante semnale de alarmă.
A.L.: Se spune despre actor că trebuie, dacă nu chiar să-și iubească personajul, măcar să-l înțeleagă. Ce ne facem cu personajele pe care nu reușim să le înțelegem? Creăm o logică paralelă față de care păstrăm, totuși, o anume detașare?
I.C.: Cred că asta e. Adică, cel puțin la mine, când se întâmplă să nu rezonez cu ceea ce joc, dacă nu înțeleg sau nu simt psihologia personajului, încerc să mă detașez cumva și merg pe mâna regizorului care știe să mă conducă. Nu s-a întâmplat prea des.
A.L.: Negociezi cu regizorul sau mergi după el, cu capul înainte?
I.C.: Dacă am ce negocia, negociez. În general, am foarte mare încredere în oamenii cu care lucrez, dar e satisfăcător să-mi aduc și eu tușa personală asupra unui personaj: suntem oameni vii, avem și noi sentimentele și părerile noastre și cred că rezultatul final cel mai productiv constă într-un spectacol în care viziunea regizorală se împletește cu propuneri din partea actorului. Se poate ajunge în situația în care să descoperim împreună lucruri la care nici unul, nici celălalt nu ar fi ajuns de unul singur, iar asta e fascinant și frumos și uimitor, de cele mai multe ori.
A.L.: Și dacă nu se poate negocia?
I.C.: În general, sunt docil și merg pe mâna regizorului. Dacă nu se poate negocia, îmi găsesc plăcerea în a-mi asuma cât mai bine și mai natural ce se cere de la mine.
A.L.: Este actoria doar o experiență mimetică sau și una spirituală?
I.C.: Pentru mine este (sau mi-aș dori să fie) o experiență spirituală de fiecare dată, pentru că lucrăm cu sufletul, până la urmă. În afară de creier și de mai știu eu ce mijloace, există și o doză de spiritualitate foarte mare. În teatru avem și vorba aia: "când se pogoară îngerul", iar atunci, în afară de ceea ce se vede, se întâmplă și niște lucruri extrasenzoriale care pur și simplu magnetizează sala. (Îmi place la nebunie când "comicul clasei" vorbește despre îngeri. Am uitat să subliniez: Ionuț e alcătuit din contraste.)
A.L.: Înțeleg din ceea ce-mi spui că teatrul nu poate fi doar tehnică, ci și sensibilitate.
I.C.: Trebuie să fie multă sensibilitate! Cred că tehnica ar trebui să vină în sprijinul sensibilității, în a o ordona și a o face accesibilă spectatorilor. Apelând doar la tehnică și ignorând sensibilitatea, cred că devii ca un soi de păpușă, un robot, formă fără fond.
A.L.: Apropo de roboți, vreau să te întreb dacă te simți amenințat de inteligența artificială.
I.C.: Nu mă simt amenințat. Cred că, cel puțin la momentul în care suntem, nu există ceva care să înlocuiască emoția umană sau care s-o reproducă în așa măsură încât să ne simțim amenințați.
A.L.: Jucăm sau suntem?
I.C.: Aș prefera să fim mai mult decât să jucăm. Uneori e imposibil, dar, de cele mai multe ori, încerc să fiu și apoi să joc. Jocul e cireașa de pe tort a personajului care devii. Noi, oamenii, și în viața cotidiană mai jucăm, uneori chiar prea mult sau prea gros.
A.L.: E de ajuns ca publicul să simtă sau trebuie să simți și tu?
I.C.: Eu cred că trebuie să simți și tu. E vital și cred că de asta meseria noastră e atât de specială, cel puțin în ochii noștri. Aici și este greutatea, pentru că nu e ușor să simți, iar în laboratorul ăsta al nostru numai Dumnezeu știe cum se petrec nopțile noastre, visele noastre, gândurile noastre ca să ajungem să redăm anumite lucruri.
A.L.: Ți se întâmplă uneori să uiți că, de fapt, nu ai trăit o anume experiență de viață? Să ai senzația că este experiența ta doar pentru că ai jucat-o de foarte multe ori la teatru și pentru că știi foarte bine cum se simte?
I.C.: Da, da, da! Chiar mi s-a întâmplat asta concret! Nu știu cum să dezvolt chestia asta, dar mi s-a întâmplat să trec prin experiențe pe care, de fapt, nu le trăisem, dar le jucasem la teatru și să am senzația că mi s-au întâmplat realmente mie și atunci să-mi zic că am fost acolo, că știu care e treaba.
A.L.: Ești de acord că experiența de viață, capacitățile intelectuale, cunoștințele, inteligența emoțională te definesc și ca actor? Mai ai timp să corectezi stângăciile trecutului? Ce simți că ai reușit să acumulezi până acum și ce simți că ți-a scăpat?
I.C.: Nu mă gândesc foarte des la stângăciile trecutului pentru că nu consider că am cum să le corectez. Mulțumesc Domnului, nici nu consider că am foarte multe! Adică, în general, am fost adeptul principiului că mai bine să-ți pară rău de ceva ce ai făcut decât de ceva ce n-ai făcut. De corectat, sigur, încerc să corectez tot felul de lacune în cunoștințe, să mai învăț o limbă străină...
A.L.: Cât de repede înveți o limbă străină?
I.C.: Destul de repede, cred! Cu engleza stau destul de bine, e limba care mi-a plăcut cel mai mult, deși suntem francofoni. Limba franceză mă cam sperie, nu știu de ce, deși Franța e una dintre țările mele favorite, alături de Spania. De exemplu, în Spania am fost de vreo 3, 4 ori și de curând, chiar vara trecută, mergând cu prieteni, m-am trezit că, la nivel de conversație, am început să mă descurc destul de bine, fără a studia, fără a lua cărți sau a sta cu dicționarul în mână. Asta mă face să cred că prind destul de repede.
A.L.: Deci te imaginezi jucând într-un film pentru care să înveți în timp record o limbă străină!
I.C.: Cred că da, pot să învăț destul de repede. Am și ureche muzicală, ceea ce ajută.
A.L.: Ce abilități speciale mai ai?
I.C.: Conduc, merg pe bicicletă, cânt, pot călări, am practicat destul de multe sporturi. Cu dansul am o relație mai rece, din cauza unui anume simț al penibilului - deși știu să dansez, mi-e puțin frică. De înălțime nu mi-e frică, am lucrat câțiva ani la înălțime.
A.L.: Cu instrumentul nostru, corpul, cum negociezi?
I.C.: Corpul încerc să-l păstrez cât de mult posibil tânăr și în formă, să zicem așa. Merg la sală, ceea ce făceam și în liceu, după care am făcut o pauză destul de mare, merg cu bicicleta mult, patinez...
(Îi vine să râdă când spune că patinează. Cred că s-a simțit puțin cam ca la casting. Mea culpa!)
A.L.: Îți vine vreodată gândul că te-ar putea trăda corpul? Sau că s-ar putea întâmpla o nenorocire, un accident care să te incapaciteze și să nu mai poți continua? Ai soluții de rezervă?
I.C.: Da, e o frică; nu e pregnantă, dar există teama că, dacă nu am grijă, s-ar putea să mă trădeze corpul. Și, ca să ajung și la următoarea ta întrebare, nu am o plasă de siguranță. Adică îmi dau seama că m-am focusat atât de mult pe pasiunea asta cu actoria încât de foarte, foarte mult timp nu m-am gândit și nici nu mă gândesc că aș putea să fac altceva. Sigur că, dacă, Doamne ferește, s-ar întâmpla, aș găsi ceva de făcut; adică nu m-aș teme că aș muri de foame, dar prefer să nu mă gândesc la asta.
A.L.: Știu că te tentează scrisul. Mi-ai spus tot în tren.
I.C.: Da, mă tentează, îmi place, dar mi-e foarte frică. Am făcut-o de câteva ori. În singurătatea apartamentului meu mai am momente când mai scriu câte un catren, câte o poezioară, câte o povestioară... În ultima perioadă mă gândesc foarte des la asta și am început să-mi structurez niște lucruri, dar cu pași foarte mici, cine știe, poate ca în viitor să încerc să scriu ceva complet. Am și vreo două povestioare de scurtmetraj, să zicem, mi-ar plăcea să scriu și o piesă de teatru; proza îmi place, de poezie mă feresc. I-am scris Ioanei (Aciobăniței) câteva poezii, dar rar; sunt foarte timid în ce privește scrisul, am o mare nesiguranță și tot timpul revin; indiferent ce scriu, revin. Am impresia că e o prostie, că s-a mai spus, că nu e formulat cum trebuie...
(E modest! E de ajuns să petreci o noapte în tren cu Ionuț ca să-ți dai seama...)
A.L.: În afară de Ioana, ai mai arătat cuiva ceea ce scrii?
I.C.: Nu! În liceu am scris piesa de teatru despre care ți-am zis mai devreme și aia e singura la care există o filmare. Acum, privind retrospectiv, sunt mândru de asta, însă mi se pare foarte naiv textul.
A.L.: E firesc. Mulți autori își regretă debutul. Crezi că actoria limitează într-o oarecare măsură, dat fiind faptul că există multe aspecte care nu depind de noi sau care ne condiționează?
I.C.: Cred că noi încercăm să ne găsim libertatea în interiorul ramei. Cumva, de foarte multe ori, eu chiar reușesc să găsesc libertatea asta. Adică nu m-am gândit de pre multe ori că sunt constrâns, că sunt instrumentalizat sau legat de mâini și de picioare. Găsesc libertatea și plăcerea în chenarul, în perimetrul trasat de regizor. Când acesta (regizorul) are o lume fabuloasă, mă simt bine să fac parte din ea.
A.L.: Crezi că nevoia ta de a scrie, cu toată frica pe care o ai, poate fi dintr-o dorință, fie și numai subconștientă, de a mai ieși din când în când din chenarele trasate? Vrei să-ți trasezi uneori și propriul chenar?
I.C.: Posibil, nu m-am gândit. Cred că este, dacă vrei, un fel de a cocheta și cu alte forme de exprimare: hai să vedem și alt drum, să vedem cum ar funcționa! Cred că la asta se rezumă, în definitiv, la a vedea cum îți mai poți explora creativitatea.
A.L.: Ce ar însemna ratarea pentru tine? Dar succesul?
I.C.: Ratarea pentru mine ar însemna să nu mai fie posibil să-mi practic profesia. Cât despre succes, nu m-am gândit niciodată concret la ce înseamnă succesul. Într-un anumit fel de a vedea lucrurile, cred că am, cumva, succes, cel puțin în teatru, cel puțin unde sunt acum. Sigur că nu e ceva răsunător, dar sunt cumva mulțumit și îmi doresc mai mult. Succesul îl resimt atât timp cât pot să-mi fac profesia, să-mi manifest pasiunea, să cunosc oameni și să joc. Și, Doamne ajută, să filmez!
A.L.: Deci tu interpretezi succesul într-o cheie personală, îl asociezi cu un sentiment al împlinirii, independent de recunoașterea celorlalți.
I.C.: Sigur că împlinirea asta presupune și a avea ce mânca, a nu trăi de pe o zi pe alta.
A.L.: Barometrul, însă, e în mâna ta, nu în exterior.
I.C.: Sigur că da! N-am tânjit niciodată și nici nu m-am confruntat vreodată cu valuri de admiratori, ca să știu cum e și să ajung să-mi doresc asta. Sigur că mă bucur foarte tare când mă recunoaște lumea pe stradă sau când cineva mă atenționează când beau o bere la miezul nopții într-un pub și-mi spune: "Domnu' actor, vedeți că aveți spectacol mâine și venim să vă vedem!" E măgulitor și e frumos.
A.L.: Merită sacrificiile pe care le-ai făcut în viața personală în numele profesiei?
I.C.: Cred că da! Dacă ar fi să iau lucrurile de la capăt, cred că aș lua aceleași decizii și, în mare măsură, aș urma același drum. Într-adevăr, profesia asta a noastră te face, mai mult sau mai puțin, să sacrifici pe plan personal destule. Dar cred că merită.
A.L.: Am observat că nu prea poți spune nu. De ce?
I.C.: Nu prea pot spune nu pentru că foarte multă vreme mi-a fost frică să fac asta, din dorința de a demonstra că pot. Și, spre exemplu, chiar dacă erau proiecte în care intuiția îmi spunea că nu sunt tocmai ce mi-aș dori, cred că sunt puțin idealist din punctul ăsta de vedere și întotdeauna am crezut că, având suficientă dedicare, dăruire, pasiune, poți transforma ceva banal sau ceva în care nu crezi neapărat într-un lucru măcar decent. Din frica de eșec nu spuneam niciodată nu, pentru că mă simțeam cumva dator să accept tot pentru a demonstra că vreau, pentru a demonstra că sunt în stare. (Și când, cu tot optimismul lui, nu iese și nu iese nimic suferă aproape fizic. Uneori mi se pare că are "sindromul salvatorului" în raport cu proiectele "bolnave incurabil". Dacă e să recunoaștem că suntem într-o barcă spartă, Ionuț va recunoaște ultimul din trupă).
A.L.: Ai dat o șansă fiecărei șanse care a venit spre tine!
I.C.: Sigur că da! Și cred că și acum mi-e foarte greu, într-adevăr, să refuz. Am citit multe interviuri ale actorilor de la Hollywood care povestesc despre cum citesc un morman de scenarii și aleg numai ceea ce le șoptește lor, ceea ce înseamnă ceva pentru ei. Eu întodeauna am considerat, cel puțin în teatru, că e o mare provocare să accepți un proiect în care nu te regăsești neapărat și să lucrezi atât de mult cu tine, încât să ajungi să te integrezi și, cine știe, poate chiar să iasă ceva de calitate.
A.L.: Nu ne putem preface că nu observăm diferența de traiectorii ale actorilor în ceea ce privește teatrul și filmul. Pe scenă, ai nevoie de ani, de multe roluri pentru a căpăta vizibilitate. Filmul circulă mai mult și, mai ales, filmul nu se casează. Ar fi o contradicție să pretindem că actorul nu vrea să fie văzut. Face parte din definiția noastră. Cât contează vizibilitatea pentru tine? Îți face vocea mai relevantă? Dacă ai fi celebru, cum ai folosi această celebritate?
I.C.: Contează vizibilitatea, contează destul de mult pentru un actor. Dacă aș fi celebru, cred că aș folosi asta pentru a atrage din ce în ce mai multă lume în sălile de spectacole, în sălile de cinema. Cred că m-ar fi responsabilizat și mai mult, dacă e posibil să fiu mai responsabil decât acum, față de ceea ce fac, să spun, prin intermediul unor povești, prin intermediul unor filme, prin intermediul unor spectacole, anumite lucruri în calitate de om, de cetățean. Aș fi responsabil față de atenția care mi s-ar acorda, față de mesajul pe care îl transmit - care de multe ori poate fi divertisment, dar există și cazuri în care o voce sonoră poate servi în a spune lucruri serioase, lucruri importante.
A.L.: Ne-am dus departe, în scenarii utopice, dar se știe că actorii sunt niște visători. N-aș vrea să minimizăm tot ce ai reușit până acum. Ești foarte îndrăgit de publicul ieșean, ești apreciat în cadrul breslei și de către critica de specialitate. Dar știu că drumul tău până aici nu a fost unul facil. Dimpotrivă! Ce m-a impresionat enorm la povestea ta de viață e că te-ai dus să-ți rupi spatele, cărând câțiva ani geamuri prin Londra. Ai avut, în tinerețe, gândul frustrant că nu te-ai născut în locul potrivit sau chiar în familia potrivită? Știu că maturizarea te-a împăcat cu tine însuți și cu cei din jur. Însă, la început, când te-ai trezit pe cont propriu, când a trebuit să faci mari eforturi doar pentru a te putea înscrie la o facultate de profil, ce te-a făcut să mergi mai departe?
(Zâmbește. Un zâmbet de învingător. E o poveste de care știu că e mândru. Are și de ce!)
I.C.: Da, drumul n-a fost facil! Pentru ai mei a fost un șoc atunci când le-am spus la finalul liceului că vreau să fac actorie. Eu fiind un om care făcea multe activități extracurriculare, dar nestatornic, probabil au crezut că e o toană a adolescenței. Fiind dintr-un oraș mic precum Târgu Neamț, neavând niciun fel de artist în familie, nu înțelegeau. Acum înțeleg atitudinea lor, dar atunci a fost ceva destul de tragic. În fine, m-am împăcat cu ideea de a nu avea susținerea părinților și am întrebat niște colegi la ce facultate se înscriu. Astfel, mergând după ei, m-am trezit student la agronomie, în Iași. Dorința de a pleca de acasă o resimțeam demult, chiar și în timpul liceului doi ani am studiat la Piatra Neamț. Simțeam nevoia de independență, de a pleca de acasă, de a mă desprinde de un oraș în care nu aveam cum să evoluez.
A.L.: Ai dat examen pentru agronomie?
I.C.: Da, am dat ceva din matematică, ceva basic. Universitatea se afla în capătul Copoului și într-o zi am văzut un afiș prin care Teatrul studențesc Ludic anunța înscrieri pentru doritori. Am mers, am dat casting și am luat. Eram pregătit, pentru că, în timpul liceului, în secret mi-am făcut un repertoriu pentru a da admitere la actorie. Am o soră cu 9 ani mai mare decât mine care era în Iași și mi-a plătit pregătirea cu o regretată actriță a Naționalului, Ada Gârțoman. Am intrat cu brio la Ludic și, uite așa, am făcut doi ani de agronomie, jucând, în paralel, la acest teatru studențesc. Facultatea era o limbă străină pentru mine, nu prea frecventam cursurile, am promovat cu chiu cu vai primii doi ani, dar, în cele din urmă, am avut revelația faptului că timpul trece, iar eu - vreau, nu vreau - o să devin inginer horticol. Mi-am dat seama că îmi va fi și mai greu să fac după asta o facultate vocațională, mai ales din cauza taxelor. În cele din urmă, am abandonat agronomia și am decis să plec în Londra, împreună cu prietenul meu cel mai bun, să facem rost de bani. Fiind pasionat de limba engleză și dorindu-mi de când eram copil să ajung pe acolo, am plecat fără să stau prea mult pe gânduri. Am ajuns în Londra cu gândul de a sta maximum trei luni și am stat trei ani. Am lucrat în construcții, pentru că nu aveam alternativă, lucrurile fiind mult mai stricte pe atunci, iar pentru a lucra în alt domeniu întâmpinai o mulțime de obstacole birocratice. Am găsit primul job într-un ziar. Gândește-te că în 2007 nu erau smartphone-uri, așa că noi călătoream prin Londra folosind harta! Când am ajuns la adresa indicată de angajator am realizat că era vorba despre Shakespeare Globe. Am lucrat câteva zile acolo: trebuia să ajut la demontarea unor decoruri care se casaseră. Aveam lacrimi în ochi când am realizat unde am ajuns; am luat asta ca pe un semn. Am reușit să intru și să văd spectacole acolo, ajutându-mă un mașinist cu care m-am împrietenit. A urmat o perioadă în care atât eu, cât și prietenul meu am schimbat mai multe joburi și ne-am ajutat reciproc. (Lacrimi în ochi am și eu acum.)
În cele din urmă, ne-am dus într-o dimineață la sediul central al Home Office, unde am trecut niște controale de securitate ca în filme și le-am zis ălora că noi suntem doi români care vor să lucreze legal în Londra. Se uitau la noi ca la extratereștri. Ne-au dat să completăm niște formulare, privindu-ne circumspect și, peste două luni, ne-am trezit cu permis de rezidență și drept de muncă (doar în construcții și agricultură). Așa am ajuns noi să lucrăm complet legal în domeniul construcțiilor: montam niște geamuri de 120 de kg, lucram de multe ori la înălțime și am adunat bani pentru facultatea de teatru. În timpul ăsta, mergeam săptămânal la teatru, cumpăram bilete scumpe, mergeam la filme, până când mi-am dat seama că etapa asta intermediară din viața mea trebuie să se încheie. Am dat admitere la actorie în Iași, oraș de care mă îndrăgostisem încă din timpul studenției la agronomie, iar prietenul meu s-a îndreptat către București. Acum el este actor în sectorul independent. Am mai plecat și ulterior în Anglia, în timpul vacanțelor de vară, și am mai adunat bani pentru a reuși să și terminăm facultatea la care am visat și pentru care am muncit atât de mult. Între timp s-au împăcat și părinții mei cu ideea și au început să mă susțină.
A.L.: Crezi că părinți ca ai noștri, oameni simpli, cum spun ei, doar se temeau, de fapt, foarte tare de instabilitatea (nu doar financiară) pe care o presupune această meserie?
I.C.: Da! Gândindu-mă acum, chiar îmi dau seama de panica din capul lor din momentul în care m-am dus să le spun că vreau să fac teatru, deși nu aveam nicio legătură, nu aveam nicio educație în privința asta. Cu siguranță s-au gândit, ca orice părinte normal la cap, că n-o să am niciun viitor, nicio șansă. Pe atunci, actoria era considerată un domeniu extrem de elitist. Era binecunoscut faptul că pentru patru locuri în facultate candidau 30 de tineri sau mai mulți. Era firesc să nu-ți inspire prea multă încredere perspectiva unei cariere în actorie. Dacă atunci condamnam mentalitatea părinților, îmi dau seama că acum nu mai am niciun fel de problemă. Înțeleg, un om normal, modest, dintr-un oraș mic, cum era tatăl meu, devora cinematografia, mergeam împreună să vedem filme; tata avea în casă o colecție întreagă de cărți poștale cu actori celebri, dar de aici și până la a-și vedea fiul actor... cale lungă.
A.L.: Tatăl tău fiind cinefil, dar respingând ideea ca tu să încerci o carieră în actorie crezi că descrie un om pe care visul tău îl copleșea? Poate, de fapt, atât de mult admira lumea asta, încât nici nu îndrăznea să te imagineze pe tine ca fiind parte din ea?
I.C.: Da, posibil. Cred că era ca și cum un om care a trăit toată viața în creierul munților și-ar dori să devină chimist. Era ceva în total contrast cu ceea ce au trăit ei până în momentul ăla, ceva șocant și de neimaginat. Îi înțeleg acum, îi privesc cu mult drag. Pentru ei, visul meu era ceva aproape imposibil. Le-am demonstrat contrariul.
A.L.: Crezi că au învățat părinții tăi de la tine să își dea voie să viseze, să îndrăznească?
I.C.: Nu i-am întrebat niciodată, dar sper că da și sper că prin puterea exemplului le-am demonstrat că, indiferent de unde ai veni, indiferent ce s-ar întâmpla, în momentul în care ai un țel, în momentul în care îți dorești cu adevărat ceva, dacă muncești, poți să-ți depășești condiția. Asta mă bucură și sper ca și pentru ei să fie ceva special.
A.L.: Sunt acum părinții tăi mândri de tine?
I.C.: Acum sunt extrem de mândri de mine, vin și îmi văd spectacolele și, în continuare, pentru ei este un mister cum am reușit eu să ajung aici. Mă privesc cu admirație pentru că am avut determinarea să îmi urmez visul, în ciuda tuturor factorilor potrivnici, și să ajung să trăiesc din asta.
A.L.: Care crezi că sunt dezavantajele, dar și avantajele de a fi crescut într-o astfel de familie modestă?
I.C.: Cred că dezavantajele constau în faptul că poate ar fi fost altfel dacă aș fi avut mai mult acces și ceva mai devreme la ceea ce mă interesa, la cultură, la teatru. Iar avantajele cred că sunt cele care rezidă din a fi crescut într-un oraș tihnit, într-un oraș cu oameni simpli, într-un oraș calm. Și am avut parte de educația aia nepervertită de un oraș mare în care ai tot felul de tentații și tot felul de oameni pestriți și unde ți-e foarte ușor, dacă ai scăpat cumva busola, s-o iei pe drumuri greșite. Pe când acolo, vorbind de Humulești, vorbind de păduri, am avut o copilărie à la Ion Creangă, să-i spun așa. Ceea ce, cumva, cred că mi-a și dat determinarea asta și felul ăsta de a răzbi, echilibrul ăsta care provine din faptul că mă trag dintr-o familie iubitoare, simplă, caldă și dintr-un loc pitoresc.
(S-a emoționat. Și eu.)
A.L.: Trăind în Târgu Neamț, simțeai că orașul îți este neîncăpător? Că îl epuizezi prea repede?
I.C.: Am simțit, și încă repede. Undeva prin gimnaziu am început să simt faptul că-mi doresc mai mult de la viață și că nu pot obține acolo ceea ce-mi doresc. Simțeam că destinul meu trebuie să fie ceva mai mult decât a rămâne acolo, a urma un liceu, eventual căsătorie, copii, a mă așeza la casa mea. Întotdeauna am simțit că vreau mai mult, că pot mai mult, că trebuie să văd mai mult, să învăț mai mult și să mă dezvolt mai mult.
A.L.: Odată ajuns în Iași, ai avut, cu siguranța, senzația unei lumi mai mari, cu oportunități mai multe. Cum te raportezi la Iași acum? Începe să te strângă, măcar din când în când? Sau îl găsești încă ofertant și motivant?
I.C.: Iubesc orașul ăsta în continuare foarte tare și sunt extrem de mulțumit de punctul în care mă aflu profesional, ca actor de teatru. Simt că mă strânge un pic din punct de vedere al oportunităților, al celor din afara Teatrului Național din Iași. Din punctul ăsta de vedere, da, mi-aș dori mai mult. Dar, în rest, sunt exact la fel de îndrăgostit de Iași ca atunci când aveam 12 ani. Mi se pare un oraș frumos, mă simt bine aici, mă simt acasă.
A.L.: Ești legat de Iași iremediabil sau, cu toată durerea pe care ai simți-o și cu toată recunoștința pe care o ai, ai fi dispus și la alte variante și la alte locuri de existență?
I.C.: Aș fi dispus și la alte variante doar dacă ar fi o schimbare care chiar să însemne ceva pentru mine, pentru viitorul meu. Nu mi-am pus niciodată problema plecării. Sigur, repet, dacă aș avea o oportunitate de a crește, aș putea să fac pasul ăsta, păstrând, desigur, contactul cu Teatrul Național din Iași care este acasă pentru mine.
A.L.: Unde este lumea mare, de fapt?
I.C.: Nu știu! Nu știu unde e lumea mare, încă o mai caut. Hai să spunem că lumea mare poate fi în capitală, sau, mă rog, o lume mai mare decât cea în care mă aflu acum. Dar lumea mare nu știu unde e. E peste tot. Peste tot și nicăieri. (Aici îi cam vine să râdă de mine, că m-am apucat să-l întreb de lumea mare, dar știe că eu am apucături poetice și tolerează situația în care l-am pus. Se ține serios, deși sunt convinsă că i-au trecut prin minte câteva variante de glume pe subiectul lumea mare.)
A.L.: Dar lumea ta interioară? Unde e? Dacă ar fi să transpui în imagini, ce-am vedea dacă am putea privi nemijlocit în sufletul tău?
I.C.: Niște păduri, niște munți... Deși îmi place foarte tare mediul urban, cred că lumea mea interioară a rămas, așa, într-o hoinăreală sălbatică. Cu siguranță ar fi un peisaj montan; nu idilic, feeric, tropical, ci montan. Dacă închid ochii și ar fi să mă duc într-un loc în care să fiu cu adevărat liniștit, muntele e ceea ce mă atrage foarte tare.
A.L.: Și e populat locul ăsta sau ești singur acolo?
I.C.: Nu-i singurătatea aia de sihastru. E populat, dar nu e aglomerat.
A.L.: Dacă la 20 de ani strigai în gura mare: "pot să mor de foame, pot să mă conteste toți, eu vreau să fiu actor", cum răsună acum în tine ecourile acelei mentalități?
I.C.: Răsună bine! Cred că orice tânăr trebuie să aibă doza asta de rebeliune. Pentru a crește, pentru a te găsi, pentru a înțelege cine ești, ce vrei de la tine, ce vrei de la viață, e nevoie de o doză de rebeliune constructivă. Trebuie să treci peste niște obstacole, tu singur, cu forțele tale, pentru a căpăta încredere în tine, pentru a-ți da seama ce-ți place, ce nu-ți place. Eu n-am crezut pe nimeni pe cuvânt, întotdeauna a trebuit să mă conving singur. Am fost copilul ăla căruia dacă-i spuneai să nu pună mâna în sobă, punea mâna în sobă tocmai pentru că i s-a spus să nu pună mâna, dintr-o curiozitate nebună. Acum nu mai sunt chiar așa de radical, pentru că nu cred că-mi mai permit luxul de a spune că pot să mor de foame, vreau să merg în stânga. Totuși, vine o vreme când trebuie să-ți asiguri un anumit nivel de confort, de siguranță, nu mai poți alerga chiar după cai verzi pe pereți așa ușor ca la 20 de ani.
A.L.: Dar proiectele nu le prioritizezi niciodată după criteriul financiar.
I.C.: Niciodată nu am prioritizat după criteriul financiar și nici n-aș face asta vreodată! Pentru un proiect în care cred sunt dispus să lucrez și pro bono.
A.L.: Azi ai 41 de ani, ai o relație stabilă cu Ioana de 5 ani și locuiți în chirie. Ioana joacă la Ateneul din Iași, tu la Teatrul Național. Din când în când, colaborează și Ioana cu Naționalul. Uneori jucați împreună. Cum e să fiți parteneri pe scenă?
I.C.: Mă bucură foarte tare să fim parteneri pe scenă și mi-aș dori chiar să avem proiecte mai consistente. Am jucat împreună în niște spectacole, dar n-am avut niciodată niște partituri care să ne permită sa ne confruntăm foarte mult. E bine, îmi place, mă uit cu mult drag la ea, încerc să o sfătuiesc cât de bine pot, ajutându-mă de ce am învățat eu până în punctul ăsta. Procesul ăsta al învățării este unul reciproc; de multe ori învăț și eu de la ea și mă bucur că am găsit un om care are aceeași ardere ca a mea. Este exact la fel de pasionată, iubește exact la fel de mult ceea ce face și muncește mult. Iar asta ne apropie foarte tare: pe lângă faptul că suntem îndrăgostiți unul de altul, suntem amândoi foarte foarte îndrăgostiți de teatru și de actorie și de tot ce înseamnă spectacol.
(S-a emoționat din nou. Și eu.)
A.L.: Merită momentele de fericire pe care le trăiți fiind împreună într-un spectacol toate sacrificiile din viața cotidiană? Cum se descurcă financiar un cuplu de actori?
I.C.: Ne descurcăm, aș zice, OK. Nu suntem bogați, nici nu murim de foame; pentru momentul în care suntem e satisfăcător. Sperăm la mai bine, dar e în regulă.
A.L.: Mi-aș dori să încheiem cu speranțe și planuri pentru viitor. În afară de Richard, mai ai alte roluri pe care ți le-ai dori? Anume tipologii, poate?
I.C.: Nu am! Chiar nu am dorințe din astea. De Richard am vorbit, dar, în rest, nu am. Să fie orice, cu condiția să mă provoace, să fie ofertant, să fie greu, să fie consistent!
A.L.: Ce speri să se schimbe în viața ta după ce te întorci de la TIFF?
I.C.: Mi-aș dori să cunosc oameni și oamenii să mă cunoască pe mine. Mi-aș dori foarte tare să fac mai mult film. Pentru că mă pasionează, îmi place foarte tare. Mi se pare cu totul altă "mâncare de pește" față de teatru și mă atrage. Cam asta! Dacă aș avea șansa să cunosc oameni noi, să lucrez în proiecte noi, ar fi extraordinar.
A.L.: Dacă ar fi să privești asupra întregii tale cariere, selectarea în programul 10 pentru FILM unde s-ar situa?
I.C.: E un vârf, dacă pot să spun așa, a venit la momentul oportun, când chiar cred că sunt destul de pregătit. Mă bucură foarte tare și mă onorează foarte tare. (Are privirea unui copil curios și neînfricat în fața a ceva necunoscut. Mi-e clar: a rămas același idealist de la 20 de ani. Sper ca nimeni să nu-i răpească vreodată darul ăsta al idealismului.)
Data nașterii: 3.05.1984
Studii: Universitatea de Arte George Enescu, Iași, secția actorie, clasa Prof. Dr. Mihaela Arsenescu-Werner, Conf. Dr. Doru Aftanasiu
Roluri în teatru: Sergiu - În container de Constantin Cheianu, regia: Radu Ghilaș - 2010; Mirele - Dawn-Way (Oameni slabi de înger. Ghid de folosire) de Oleg Bogaev, regia: Radu Afrim - 2011; Elio - Fluturi, fluturi... de Aldo Nicolaj, regia: Liviu Manoliu - 2011; Voijn - Povești de familie de Biljana Srbljanovic, regia: Vlad Cepoi - 2011; Barmanul, Clientul, Complicele cartoforului, Predicatorul, Duhovnicul - Edmond de David Mamet, regia: Vlad Massaci - 2012; Egeu - Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, regia: Radu Afrim - 2012; Irod - Iașii în carnaval de Vasile Alecsandri, regia: Alexandru Dabija - 2012; Hitler, Chaplin - Hollywood Mirage de Ion Sapdaru, regia: Ion Sapdaru - 2013; Fadinard - Pălăria florentină de Eugène Labiche, regia Silviu Purcărete - 2013; Vanek - Golem, un spectacol de Alexander Hausvater - 2013; Hamletmachine de Heiner Müller, regia: Giorgos Zamboulakis - 2013; Cucu Vereșteanu - Onorabili în direct de Nicu Volovăț, regia: Sorin Militaru - 2014; Tarelkin / Kopîlov - A murit Tarelkin! regia: Ovidiu Lazăr - 2014; Wangel - Femeia mării de Henrik Ibsen, regia: Radu Afrim - 2014; Tartuffe - Tartuffe de Molière, regia Vlad Massaci, 2014; Nae Cațavencu - O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, regia: Mircea Cornișteanu, 2015; Doctorul - Variațiuni pe modelul lui Kraepelin de Davide Carnevali, regia - Alexandru Dabija, 2015; Bois - d'Enghien - Colivia de Georges Feydeau, regia - Cristian Hadji-Culea, 2015; Fiul - Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt, regia - Claudiu Goga, 2015; Și acum de Sabine Harbeke, regia - Olivia Grecea, 2015; Cristian - UNU + UNU..., scenariul și regia Lucian Dan Teodorovici, 2016; Billing - Un dușman al poporului de Arthur Miller (adaptare după piesa lui Henrik Ibsen), regia - Claudiu Goga, 2016; Eugenio - Cafeneaua de Carlo Goldoni, regia - Silviu Purcărete, 2016; Maș, actor - Goldberg Show - Facerea lumii și alte întâmplări, după Variațiunile Goldberg de George Tabori, regia Mihai Măniuțiu, 2016; Fiul - Măcelăria lui Iov de Fausto Paravidino, regia Radu Afrim, 2017; Mosafir, țăran - Chirița în provinție de Vasile Alecsandri, regia Ion Sapdaru, 2017; Doctor Hinkfuss - Astă-seară se improvizează de Luigi Pirandello, un spectacol de Ovidiu Lazăr, 2018; El - Piele și cer de Dimitré Dinev, regia: Radu Ghilaș, 2018; Miron/Serghei - Teatru de război de Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Cristian Hadji-Culea, regia: Cristian Hadji-Culea, 2018; Happy - Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller, regia - Claudiu Goga, 2018; Ținuturile joase, adaptare de Mihaela Panainte după Herta Mȕller, regia: Mihaela Panainte, 2018; Un dolce far niente (adaptare după Vilegiaturiștii de Maxim Gorki), regia Catinca Drăgănescu, 2018; Titus Andronicus - Titus Andronicus de William Shakespeare, regia: Charles Muller, 2019; Petrică - Acasă la tata de Mimi Brănescu, regia: Claudiu Goga, 2019; Max - Dispariții de Elise Wilk, spectacol-lectură, regia: Irina Popescu-Boieru, 2019; Străinul - Orașul cu fete sărace, după Radu Tudoran, regia Radu Afrim, 2020; 2020 Vid și Co-vid, producție online pe Scena 5, regia și scenariul - Irina Popescu Boieru, 2020; Profesorul - Trei, adaptare scenică de Teodor Corban, Constantin Pușcașu și Ionuț Cornilă după Trei pe un balansoar de Luigi Lunari, regia - Teodor Corban, 2020; Regia spectacolului lectură Cochilii de Radu Popescu, 2020; Gottfried - Libertate la Bremen de Rainer Werner Fassbinder, regia Florin Caracala, coproducție Teatrul Național Iași, FaPt - Fabrica de Artă și Producție Teatrală Iași și Centrul Cultural German Iași, 2021; Trei piese triste după Maurice Maeterlinck, regia Radu Afrim, 2021; Teodoreanu, moșier bogat - Acum râde printre lacrimi veselul Alecsandri, regia Irina Popescu Boieru, 2021; Sandu Napoilă - Alecsandri's Garden, scenariu teatral de Ovidiu Lazăr după Cânticele de Vasile Alecsandri, un spectacol de Ovidiu Lazăr, 2021; spectacol-lectură Lecție de jurnalism fără ipocrizie de Matei Vișniec, regia Radu Ghilaș, 2022; Avocatul Târșă - Domnul Vulpe, de Larry Gelbart, regia Cristian Hadji-Culea, 2022; Săndel Amaicii - Masaj, scenariu și regie Radu Afrim, 2022; Andréa - Antonin Artaud. Familia Cenci, regia Silviu Purcărete, 2022; Parsons - 1984 de George Orwell, o adaptare de Robert Icke și Duncan Macmillan, regia Claudiu Goga, 2022; Brécourt - Molière. Improvizația de la Versailles, un spectacol de Ovidiu Lazăr, 2023; Soțul Lysistratei - Lysistrata, dragostea mea de Matei Vișniec, regia Zalán Zakariás, 2023; Miluță, Tatăl, Sorin, Barbu, tatăl Ninei - Antologia dispariției după proză feminină contemporană de Ștefania Mihalache, Anca Vieru, Lorina Bălteanu, Ruxandra Burcescu, Lavinica Mitu, Simona Popescu; scenariu, regie, univers sonor, filmări - Radu Afrim, 2023; Ducele - O tragedie veninoasă după Women beware women de Thomas Middleton, regia: Silviu Purcărete, 2024; Preotul - De dinaintea amintirii după David Vann, regia: Florin Caracala, 2024; Serghei Șoigu - Haga de Sasha Denisova, regia: Cristian Hadji-Culea, 2024; Spectacol-lectură Apartamentul de Aurel Andrei, regia Irina Popescu-Boieru, 2024; Un vecin - Zi de bucurie de Arne Lygre, regia: Radu Afrim, 2024; Iordache - Dʼale carnavalului de I. L. Caragiale, regia: Claudiu Goga, 2025.
Roluri în film: Interlop - Profesioniștii (scurtmetraj), regia: Tudor Botezatu, 2014; Sebi - Fals pozitiv (scurtmetraj), regia: Octav Chelaru, 2014; Preotul - Ocupat (scurtmetraj), regia: Octav Chelaru, 2015; Proprietarul - Greieri (scurtmetraj), regia: Lucian Dan Teodorovici, 2015; Instructor parașutism - Las Fierbinți (serial PRO), regia: Dragoș Buliga, 2019; Manu - Drum bun tăticule (scurtmetraj), regia: Bianca Sescu, 2019; Ofiter - Bani negri (serial HBO), regia: Daniel Sandu, 2020; Ofițer - Vlad (serial PRO), regia: Igor Cobileanski, 2021; Marin - Comatogen, regia: Igor Cobileanski, 2025; Administrator spital - Nebunul, regia: Igor Cobileanski, 2025; Alexei Cioroian - Șacalii (serial), regia: Igor Cobileanski, 2025.
Actorii selectați la ediția 2025 a programului 10 pentru FILM la TIFF, 2025 sunt: Smaranda Caragea (Teatrul de Comedie, București), Eduard Chimac (Teatrul Excelsior, Teatrul Metropolis, Teatrul Municipal Lucia Sturza Bulandra, Centrul Cultural ARCUB, Teatrul Mic, Teatrul Masca, București), Ionuț Cornilă (Teatrul Național "Vasile Alecsandri", Iași), Sebastian Marina (Teatrul "Andrei Mureșanu", Sf. Gheorghe), Alina Mișoc (REACTOR de creație și experiment, Cluj Napoca), Oana Mogoș (Teatrul Dramatic "Fani Tardini", Galați), Dorottya Nagy (Teatrul Național Târgu-Mureș - Compania Tompa Miklós), Dan Pughineanu (Teatrul Excelsior, București), Cătălina Romaneț (Teatrul Apropo, Teatrelli, București), Ana Udroiu (Teatrul Excelsior, București). (Citiți interviuri cu toți actorii selectați pentru program, făcând click pe numele lor din lista de mai sus.)
Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2025.