Era o fetiță în care viitorul putea prinde ce contur voia ea, pentru că limitele nici măcar nu existau în dicționar. Ea era Ana din facultate: cu ochii mari și curioși, încerca să-și facă un cuib în toate colțurile din 306 B cu speranța că-și găsește locul, conducea o mașină albastră ca din Fear and Loathing in Las Vegas și mânca italienește. Se îmbrăca ales, dar încă nu își asortase furia cu nuanțele pudrate de pe pantofii ei cu toc de 12. Într-o zi, Ana cea deja înălțată, a început să urle - atunci era Titania dintr-un vis. Și a urlat atât de tare, că a devenit Ana Maria Udroiu.
Ea este femeia care după 16 ani de la terminarea facultății încă își mai pune întrebări, este mereu curioasă (uneori enervant de curioasă), este omul vacanțelor La Dolce Vita, știe tot ce mișcă (teatru, film, modă, muzică, evenimente, festivaluri, expoziții), dansează as if everybody's watching și învață o grămadă de lucruri noi (dacă nu-i folosesc pe moment, zice ea, odată și-odată tot va avea nevoie de ele - serios, cine învață să facă o cafea bună deși tot timpul o bea doar în oraș? - undeva cândva, într-un film poate că Ana va fi barista). Este un om cu o demnitate fantastică și chiar dacă uneori stă cocoșată (da, e o tipă înaltă), are o coloană vertebrală dreaptă ca turlele bisericilor îndreptate spre cer.
Dar dincolo de toate Anele care locuiesc în ea, Ana-actrița este omul mereu pregătit pentru muncă și se ocupă constant de igiena profesională (uneori habotnică, dar "hei"- cum îi place ei să zică - "mă antrenez vocal intens, că ăia de pe Broadway nu vor trilulilu, vor Aretha"). Se dedică meseriei pe care a ales-o, și deși nu tot timpul a fost roz (ba dimpotrivă, mult gri în peisaj), are încăpățânarea asta să o tot facă încontinuu. Și bine face, că are cu ce. E un partener pe care te poți baza, se aruncă-n text ca David în apă, îi place să se joace și îi place să nu știe pentru ca mai apoi să descopere. Vine la timp la repetiții, iar când "se sună de ora 19:00 fix", Ana se transformă.
Ana are mere. Și "dă și la alții", că are suflet bun.
Alina Rotaru: Cum ești tu, Ana de acum, față de Ana din facultate? Au trecut totuși 16 ani.
Ana Udroiu: Mi se pare că sunt altă persoană. Parcă simt că a fost o altă viață. Dar un lucru de care mă țin cu dinții este să rămân un om bun. Și asta m-a bucurat când mi-am făcut niște poze de pașaport (râde) și am văzut pozele și am observat că încă am bunătatea aia în ochi.
A.R.: Și cum te regăsești acum? Ce ți-a adus viața după 16 ani?
A.U.: Simt că am o doză de pragmatism care distruge un pic boemia asta. Dar cred că vine cu realizarea faptului că meseria noastră, până la urmă, e o meserie ca oricare alta. Acum 16 ani aveam o idee foarte boemă despre cum sunt artiștii și despre cum stau ei în balcon și fumează și creează și filosofează. Nu e așa. Un artist este un om care, înainte de toate, își cunoaște foarte bine meseria și mai ales uneltele pe care trebuie să le folosească. Da, pare că i se întâmplă, dar în spatele întâmplatului e multă muncă.
A.R.: Cum te influențează asta?
A.U.: Mă ajută mult această disciplină și structură. Pe de altă parte, mi-e dor câteodată de Ana aia care era cu capul în nori și visa și era idealistă, de Ana care avea posibilitatea viitorului în față. Și mi-e dor de sentimentul ăla pe care îl aveai când erai în facultate că sky is the limit. Nimic nu te oprește să visezi când ești în facultate.
A.R.: Ai spus de ce ți-e dor. De ce nu ți-e dor?
A.U.: Nu mi-e dor de nesiguranță. Eram foarte nesigură și foarte anxioasă. Și acum mai sunt anxioasă.
A.R.: Nu pare.
A.U.: Sunt foarte anxioasă, doar că e o anxietate pe care știu când să o folosesc ca motor și când să o așez frumos pe scaun cât îmi fac eu treaba și apoi să o iau din nou de mână și să mergem înainte. Pe vremea aia, simțeam că nu îmi merit locul, că nu aparțin. Eu rareori am simțit că aparțin cuiva sau unui grup. Și asta a fost suferința mea, că nu îmi găsesc locul. Dar cu timpul, am început să mă împac cu chestia asta și să aparțin sau, după caz, să nu aparțin.
A.R.: Apropo de nesiguranță, îmi aduc aminte că eram la situația comică și tu trebuia să faci Titania. Și în grupa noastră, în viața mea, cât am stat în facultate, eu nu am mai auzit un strigăt mai mare de putere din partea vreunui coleg sau vreunei colege când ai făcut Titania. Pur și simplu erai atât de furioasă și în momentul ăla ai dat drumul la vocea Anei Udroiu. Adică ăla a fost un moment de cotitură pentru că după aceea, tu ți-ai folosit vocea. Ai răbufnit dintr-o furie și toată clasa a amuțit pentru că a vorbit cineva pentru prima oară. Era Ana Udroiu.
A.U.: Da, mereu am avut situații de-a lungul timpului în care am avut acest strigăt. O dorință de a-mi depăși condiția. De a depăși etapa în care eram. Și astea mă caracterizează. Desigur, la temperaturi și în feluri diferite.
A.R.: Și acum care mai e temperatura?
A.U.: Acum temperatura este că îmi doresc să mă întâlnesc cu ceva care să mă provoace. Acum am construit siguranță, am construit o identitate puternică. Am construit o Ana care știe cât poate și cine e și o Ana care încearcă să găsească un soi de echilibru între viața personală și cea profesională.
A.R.: Dar dacă ar apărea ceva care să te provoace, ai fi dispusă să renunți la echilibru preț de un an? Ceva pe plan profesional.
A.U.: Da. Dacă este ceva care arde intens, ceva care îmi suscită interesul.
A.R.: Ai avut vreodată un astfel de proiect pentru care să arzi?
A.U.: Da, chiar ultimele două. Mândrie și prejudecată (un fel de) și Marele Gatsby. Au fost două proiecte care m-au provocat și care mi-au oferit transformarea de care am vorbit mai devreme. La Mândrie..., am avut revelația faptului că ăsta e genul de teatru pe care vreau să îl fac. Nu tot timpul, dar să fie recurent.
Fetele fac o pauză ca să bea puțin ceai și să se înfofolească cu o păturică.
A.U.: Am realizat că acest gen de teatru îmi place foarte mult. Este acel gen complicat (râde).
A.R.: Complicat în ce sens?
A.U.: În sensul în care ce e simplu mă plictisește și îmi pierde interesul. Când zic simplu, mă refer la ceva care nu are o bogăție de mijloace. Îmi plac lucrurile complexe. Îți dau un exemplu: la Mândrie..., trebuie să fac mai multe roluri cu schimbări foarte rapide de costume, trebuie să facem toate manevrele de decor, pentru că nu avem mașiniști în spectacol, trebuie să cânt și să dansez. Adică îmi plac lucrurile 360o. Am atenție distributivă foarte mare și am nevoie să o vărs în ceva. Îmi plac lucrurile care mă solicită din mai multe puncte de vedere. Emoțional, fizic...
A.R.: Spiritual?
A.U.: Și spiritual, pentru că noi am plecat din facultate cu ideea că dacă un spectator rămâne măcar pentru 10 minute cu o idee pe care a cules-o de pe scenă, e un câștig. De exemplu, în ultimul song din Opera de trei parale, ultimul vers zice: "stăpâni pe fericirea voastră să fiți". Pe mine mă emoționează și acum, după 3 ani de la premieră, pentru că îmi dau seama că eu am această putere să influențez oamenii prin această replică. Pare exagerat, știu, dar eu îmi imaginez că un dram din ceea ce spun eu ajunge în subconștientul unui om și a doua zi se gândește "băi, eu totuși ar trebui să fiu stăpân pe fericirea mea".
A.R.: Dar tu faci mai mult pentru tine sau pentru ei?
A.U.: Cred și în vorbele lui Vlad Logigan, care ne-a fost profesor și care ne spunea că orice actor face meseria asta într-un fel mai mult sau mai puțin egoist, pentru glorie. Și cred că ar trebui să acceptăm asta. Gloria poate să aibă mai multe forme. Pentru mine ea este o componentă. Eu fac meseria asta pentru mine, că până la urmă nu sunt un ostaș în slujba țării. Adică nu putem să fim ipocriți să zicem "dom'le, am ales meseria asta pentru public". Da, îmi place ca ceea ce fac eu să mă bucure, apropo de Mândrie..., dar îmi place și că oamenii se bucură de ceea ce îmi place mie.
A.R.: Ești un om care caută să descopere în continuare sau știi deja cum se face?
A.U.: Știu clar un moment, după lucrul la un spectacol în care am zis "băi, eu acum mă simt actor. Deci eu, gata! I completed acting!". Și proiectul următor mi-a arătat contrariul. "Stai acolo un pic în banca ta, că nu e chiar așa". Așa că pe mine chestia asta m-a învățat că oricât de mult aș crede că I completed acting, mereu vor exista situații, proiecte, oameni, regizori, colectiv, care îmi vor da ceva de învățat.
Uite, de exemplu - Marele Gatsby. A fost un proiect în care eu nu mai lucrasem cu oamenii respectivi. Era un teritoriu nou. Nu mai știam pe nimeni din punct de vedere profesional. Personal, da. Am ieșit din colectivul meu de colegi cu care mă obișnuisem și cu care am crescut împreună și până atunci nu-mi dădusem seama de importanța acestui lucru. Și când am intrat într-un alt colectiv, mă duceam în fiecare zi la repetiții cu anxietate pentru că mă gândeam "auăleu, dacă nu o să fac bine? Dacă o să citesc prost?" Eu, om la 34 de ani, adică totuși am lucrat niște proiecte, am trecut prin niște chestii. Eu, omul ăla despre care credeam că sunt super ok, mai ales după Mândrie..., eram gata, I completed acting again. Și m-am trezit în proiectul ăsta în care parcă o luasem de la capăt. Parcă eram Ana aia din facultate.
A.R.: Doar că altfel.
A.U.: Da, dar părți din Ana aia începeau să iasă la suprafață. Și mă gândeam "ce s-a întâmplat? Nu am lucrat cu mine atâta timp? Nu m-am chinuit atâta? N-am dat atâția bani la terapie?!"
A.R.: Și cum ai depășit situația asta?
A.U.: Păi am reușit cu uneltele pe care eu le-am învățat de-a lungul anilor. De exemplu, am învățat de la colega și prietena mea Maria Alexievici - dom'le, când nu știi de unde să începi, te duci, îți iei scena pe care ai lucrat-o și ți-o faci acasă de 10 ori și vezi, poate îți vine o idee. Repeți și repeți, asta e tot ce poți să faci. Să înveți textul ăla foarte bine, să îți repeți scena aia până la refuz, până când știi exact ce ai de făcut, să îți înveți textul pe mai departe și a doua zi vei fi pregătit. Și atunci, o parte din anxietatea aia se mai diminuează.
A.R.: Da, dar mai devreme ai folosit cuvântul "pregătită". Eu, în toți anii ăștia de când te cunosc, am observat că ești un om pregătit, indiferent de rezultat. Îmi aduc aminte că în facultate ne invitau directorii de casting să ne facem fișa, care era ceva foarte străin, dar tu, spre deosebire de noi toți, ai fost întotdeauna brici. Adică ai fost fata cu dosarul. Sau, de exemplu, ai preferat să investești bani din banii tăi în aparatura pe care ți-ai pus-o acasă. Adică ți-ai cumpărat lumini, aparat foto, cameră, tot, în așa fel încât chiar și pentru o probă pentru reclamă tu să fii cu un picior înainte.
A.U.: Da, cred că trebuie să fii pregătit și asta am învățat-o de la o fată care lucra în publicitate. Eram într-o discuție cu ea, acum vreo 8-10 ani și îi spuneam că am totul pregătit, poze, CV-uri etc și, cu toate astea, nu mi se întâmplă. Și ea mi-a spus: "asta e jocul. Tu nu trebuie să aștepți feedback imediat. Tu trebuie să te pregătești pentru joc, să ai toate uneltele, ca atunci când vine momentul, tu să știi ce ai de făcut". Și de atunci mi-am dat seama că pregătirea asta trebuie să fie ca un fel de inerție. Trebuie să fii mereu pe fază, și nu mă refer numai la materialele din portofoliu, ci să fii mereu conectat.
A.R.: Și cum ești tu conectată?
A.U.: Păi, cel mai simplu e să te conectezi prin a merge la teatru, a merge la film, a cunoaște cine a făcut filmul x, cine a făcut sunetul la filmul y, cine a făcut imaginea. Să înveți industria. Că dacă tu vrei să faci parte dintr-o industrie, tu trebuie să o înveți. Despre ce e vorba? Care este algoritmul ei? Cum funcționează? Deci, pe lângă faptul că trebuie să ai totul pregătit, poze etc, tu trebuie să știi cu ce se mănâncă industria din care tu vrei să faci parte. Și oricum, să nu ne imaginăm că industria asta e atât de mare. Până la urmă, vorba lui Dinică: "câteva mese".
A.R.: Ești pregătită pentru film?
A.U.: Ana din prezent îți va răspunde: "băi, I was born ready. Eu și mâine dacă mă suni, mă trezesc la ora 5 cu mare bucurie și fac și lucrez și învăț și propun orice".
Ana din facultate, care încă este acolo, ar zice: "da, dar dacă nu sunt încă pregătită?"
A.R.: Dar filmul e pregătit pentru Ana cea explozivă care arde dacă găsește ceva interesant?
A.U.: Cred că și Ana din facultate și cea de acum ar avea același răspuns. Ele au rămas la fel de idealiste și visătoare și pot să spun cu toată inima: da!
A.R.: Apropo de pregătire: ai studiat și în Londra, la East 15 Acting School. Cu ce te-a ajutat?
A.U.: Da, am făcut un master pe actorie și de acolo se trage o parte din schimbarea mea. Pentru că acolo am învățat ce înseamnă disciplina și rigurozitatea. M-a ajutat să îmi lărgesc un pic orizontul, să văd cum e în industria din Vest, să am deschiderea asta și acum. Și cred că dacă aș merge acolo la un festival sau pentru vreun proiect, aș ști ce e de făcut. Pentru că, după cum am învățat, this is the game.
A.R.: Bănuiesc că nu au fost doar creveți, bănuiesc că ți-a și picat greu la stomac.
A.U.: A fost prima dată când plecasem de la părinți și a trebuit să mă descurc pe cont propriu. Acum când mă uit în spate, la 21 de ani eram totuși un copil. Din punctul ăsta de vedere a fost o provocare, pentru că m-am simțit foarte singură și neînțeleasă.
A.R.: Și sistemul nostru te-a vrut într-un fel sau altul? Ce ți-a oferit?
A.U.: Păi am făcut un serial. CASTiNG. Un serial pe care l-am scris eu cu Olimpia Melinte, Andreea Șovan și Romina Boldașu.
A.R.: Deci Ana are inițiative. Și ce te-a mânat să scrii?
A.U.: Nevoia de a face film. A pornit de la un scurtmetraj și Andrei Gheorghe de la DIUD ne-a propus să facem o miniserie. Și noi în câteva luni am scris încă 7 episoade. Mi-am dedicat timp și atenție acestui proiect ca să îmi demonstrez eu mie că pot. Lucru pe care în Anglia nu știu dacă aș fi putut să îl fac. În Anglia nu poți să te trezești tu că scrii ceva și te duci la nu știu cine... desigur că poți, dar până la urmă trebuie să iei în calcul câți ani îți ia să îl faci. Nouă ne-a luat jumătate de an să facem chestia asta. Dacă aș fi rămas în Anglia, poate mi-ar fi luat ani de zile ca să reușesc să fac măcar jumătate din ce am făcut.
A.R.: Deci sistemul nostru te-a îmbrățișat.
A.U.: Sistemul nostru, din punct de vedere antreprenorial, este mai permeabil. Dacă vrei să faci tu ceva, nu te oprește nimeni, există posibilități, vorbești cu cineva, poate obții o finanțare. Există o comunitate. Acolo... nu știu dacă ai văzut miniseria Baby Reindeer. Ăla care s-a dus în Edinburgh și făcea stand-up în niște pub-uri jegoase. Ăla e drumul la ei. În general, sunt singuri și mult mai vulnerabili. Aici, ai posibilitatea să creezi un nucleu, dacă vrei să faci un proiect de teatru sau ceva pe film, poți să croiești ceva.
A.R.: Și Ana, dacă nu te sună nimeni în următorul an, ce faci, îți cumperi un iPhone 16 Pro și faci următorul film?
A.U.: Evident! (râde)
A.R.: Bun, continuăm în mașină.
Fetele se mută în mașină și se plimbă pe străzile aproape pustii.
A.R.: Și în afară de CASTiNG? Cum te-a mai îmbrățișat sistemul?
A.U.: Păi, după CASTiNG m-am angajat la Teatrul Excelsior, unde joc de 7 ani. Și unde am găsit acest nucleu despre care vorbeam mai devreme. Acest loc unde simt că aparțin. Și, pe lângă asta, am avut parte de întâlnirea cu Răzvan Mazilu.
A.R.: Cum v-ați întâlnit?
A.U.: Am făcut primul meu musical. Și am învățat ce înseamnă asta. Putem spune că baza a fost UNATC, apoi Anglia mi-a oferit a doua școală și când m-am întors, Bucureștiul mi-a oferit o nouă școală, pe numele ei Răzvan.
A.R.: Și ce te-a învățat Răzvan la școală?
A.U.: În clasa I m-a învățat ce înseamnă musicalul prin lucrul la Familia Addams, în clasa a II-a m-a învățat ce înseamnă să mă simt actor, odată cu Opera de Trei Parale.
A.R.: Vrei să termini și masteratul la școala lui Mazilu?
A.U.: Mazilu is a never-ending school. (râde) Și cumva a fost una dintre cele mai prețioase lecții pe care le-am primit. Și una dintre cele mai provocatoare experiențe. Și cu asta am descoperit că mie îmi place să fac teatru complicat și complex.
A.R.: Ce ai tu și poți oferi unui musical și crezi că sunt atuuri?
A.U.: Niște atuuri pe care le-am câștigat învățând și făcând. Cum în facultate înveți unelte pentru actorie, așa și în musical înveți alte unelte, pe care începi să le stăpânești după câțiva ani. Și ele sunt cântatul, dansatul, precizia, disciplina pe care o cere un astfel de spectacol. Pentru că nu te duci la teatru cu două ore înainte și dai un bara-bara. Înainte de un spectacol de musical trebuie să îți repeți cu o seară înainte textul. A doua zi, la fel, cânți toate songurile, faci toate coregrafiile, faci o încălzire vocală, corporală. Nu există să intri în scenă și să fii ca pe stradă. E o anumită disciplină și o anumită rutină pe care tu trebuie să le respecți. Și asta am învățat și despre astea pot să spun că le stăpânesc.
A.R.: Dar tu știai înainte de Mazilu să cânți și să dansezi?
A.U.: Da, dar el a venit și le-a pus într-un context. A exercitat o anumită presiune pe mine și din presiunea aia a ieșit omul și artistul care sunt acum.
A.R.: Adică ți-a conturat mai bine ceea ce deja erai.
A.U.: Da, dacă ar fi să ne luăm după teoria că există revelație și nu evoluție.
A.R.: Pare că ești un om ocupat. Când le faci pe toate? Te duci și la teatru, te mai și antrenezi, atât fizic cât și vocal, de actorie nu mai zic că ești conștiincioasă și riguroasă. Mai ai timp și de alte lucruri? Mai scrii și seriale, te mai filmezi pentru castinguri. Mai ai timp de viață?
A.U.: Da, păi autobiografia mea o să se numească Viața mea - o grabă (râd amândouă). Mereu sunt pe grabă, pentru că vreau să fac foarte multe lucruri într-o zi.
A.R.: Deci ești ca pauzele de masă de la filmare. Totul e pe grabă, but you deliver and you are on point. (râd amândouă) Dar graba nu strică treaba.
A.U.: Graba este un motor. Și, ca un geamăn veritabil, am nevoie de varietate și de-asta niciodată nu mă plictisesc pentru că îmi găsesc mereu seva în ceva. Ba mă apuc să scriu ceva, sau poate am un proiect care îmi suscită interesul sau, dacă nu am proiect, îmi găsesc altă activitate. Și cu toate că sunt multe, îmi place să le duc la bun sfârșit.
A.R.: Apropo de alte activități, tu și pictezi, e adevărat?
A.U.: Da, pictez. Știu că ți-am promis un tablou de acum 4 ani (râd amândouă) dar măcar ți-am făcut unul, așa că mai poți să mai aștepți (râd amândouă).
A.R.: Și ce mai faci?
A.U.: Păi îmi place să încerc chestii noi. De exemplu, m-am apucat să învăț italiana. Pentru că într-o zi am intrat pe o platformă de casting care are foarte multe castinguri la filme în italiană și m-am gândit "ce-ar fi să învăț și eu italiana? Că poate așa pot să aplic la mai multe castinguri".
A.R.: Dar tu știi și engleza și știi să faci accente diferite.
A.U.: Da, e un skill pe care îl folosesc la voice over.
A.R.: Faci și voice over? Și în română?
A.U.: Da. Și asta e o altă școală, apropo de școli. E o școală pe care o înveți dacă te pregătești și dacă ai interes în zona asta. Să îți pregătești materiale, să te interesezi ce înseamnă un home studio, cum să îți proiectezi vocea, cum să vorbești pentru reclamă, pentru un case study, pentru ceva corporate. Eu inițial am învățat să fac voice over prin dubbing. Dubbing-ul te învață să fii la foc automat, să ai intenție în replica ta din prima, că nu merge acolo să te gândești "stai că suntem în repetiție". Nu, acolo vine replica și tu trebuie să îți calibrezi auzul după nuanța pe care o are personajul în replică. Practic, înveți să te arunci din prima într-o intenție. Și asta te ajută și în repetițiile de la teatru.
A.R.: Pictezi, faci voice-over și înveți limba italiană. Ce mai înveți?
A.U.: Îmi place foarte mult designul și hainele și stylingul.
A.R.: Și știi cum arată rochia ta pentru Oscar?
Ana zâmbește complice.
Data nașterii: 19 iunie 1990, București
Studii: Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale București, Facultatea de Teatru, Licență Arta Actorului, promoția 2012/ Master Artele Spectacolului - promoția 2015 / EAST 15 Acting School - MA Acting (International), 2013 / Shakespeare's Globe - East 15 Educational Residency, 2013
Proiecte în teatru: Jordan Baker în Marele Gatsby de Scott F. Fitzgerald, regia Andrei Huțuleac, 2024/ Jane Bennet, George Wickham, Lady Catherine de Bourgh în Mândrie și Prejudecată (un fel de) de Isobel McArthur, adaptare după romanul lui Jane Austen, regia Alexandru Mâzgăreanu, 2024/ Joanie Lish în The Full Monty, regia Răzvan Mazilu, 2023/ Rebecca Gibbs în Orașul Nostru de Thornton Wilder, regia Alexandru Dabija, 2023/ Cissy Franks în Punk Rock de Simon Stephens, regia Vlad Cristache, 2023/ Lucy Brown în Opera de Trei Parale de Bertholt Brecht, regia Răzvan Mazilu, 2022/ Sandrine, Marci în Aproape de John Cariani, regia Eugen Gyemant, 2022/ Wednesday în Familia Addams, regia Răzvan Mazilu, 2019/ Lenina Crowne în Minunata Lume Nouă de Aldous Huxley, regia Catinca Drăgănescu, 2018/ François în Viața Plictisitoare și Preaplină a Visătorului François, regia Horia Suru, 2017
Alte activități: A scris si a jucat în serialul online CASTiNG alături de colegele ei co-scenariste Olimpia Melinte, Andreea Șovan și Romina Boldașu. Serialul a fost produs de DIUD și este disponibil pe YouTube. În 2023 a participat la Vocea României și a ajuns până la etapa Knockouts.
Actorii selectați la ediția 2025 a programului 10 pentru FILM la TIFF, 2025 sunt: Smaranda Caragea (Teatrul de Comedie, București), Eduard Chimac (Teatrul Excelsior, Teatrul Metropolis, Teatrul Municipal Lucia Sturza Bulandra, Centrul Cultural ARCUB, Teatrul Mic, Teatrul Masca, București), Ionuț Cornilă (Teatrul Național "Vasile Alecsandri", Iași), Sebastian Marina (Teatrul "Andrei Mureșanu", Sf. Gheorghe), Alina Mișoc (REACTOR de creație și experiment, Cluj Napoca), Oana Mogoș (Teatrul Dramatic "Fani Tardini", Galați), Dorottya Nagy (Teatrul Național Târgu-Mureș - Compania Tompa Miklós), Dan Pughineanu (Teatrul Excelsior, București), Cătălina Romaneț (Teatrul Apropo, Teatrelli, București), Ana Udroiu (Teatrul Excelsior, București). (Citiți interviuri cu toți actorii selectați pentru program, făcând click pe numele lor din lista de mai sus.)
Citiți aici toate interviurile programului 10 pentru FILM la TIFF, edițiile 2012-2025.